Este greu sa fii parinte?

Sincer? Habar nu am!

 

Pentru mine este firesc. Este tot ce mi-am dorit. Pentru a fi mama am luptat in toata viata asta. Nici nu pot vedea viata altfel. A fi parinte este viata.

 

Poate ca asta ar fi un raspuns. Poate ca daca ma intrebai asta acum 24 ore ti-as fi raspuns altceva. Sau poate ca nu ti-as fi raspuns nimic pentru ca eram prea ocupata sa-mi tin sufletul din tremurat. Copilul meu zacea leguma cu o perfuzie picurand in mana. Din senin, din nimic. Am lasat-o bine si vesela. O ora mai tarziu un sentiment m-a facut sa sun acasa. La primele doua apeluri nu a raspuns nimeni. Si am stiut ca sentimentul meu este o realitate: copilul nu e bine. In cateva minute ma suna bona, Matilda vomita violent si nu se opera. Peste inca 10 minute aceeasi situatie. Am plecat de la munca, am sunat medicul, am am luat de la farmacie ce-mi recomandase. Dupa cel mai amortit taximetrist am nimerit si cel mai impiedicat si fara de marunt farmacist.... Cu totul trecuse o ora. Ora in care ea nu se oprise din varsat. Cand am ajuns acasa s-a uitat prin mine, nu raspundea la intrebari, nu tresarea la nimic. I-am preparat un praf, l-a vomitat la secunda. Am sunat iar medicul. Sa incercam repaos complet, nici apa. De unde, varsa si nimic si putina saliva pe care o avea si deja ii pica barbia in piept. Sunat iar medic, haide la spital. Ce ma fac cu raul ei de masina? Dar oricum vomita, ce mai contau doua ture in plus. Chemam un prieten, copilul se mai anima pentru ca-l indrageste mult si vroia joaca. Poate ca-si revine. Sa mai stam putin. Inca 3-4 minute, iar. Cu firicele de sange. Gata, la spital. In doua ore din nimic in urgenta.

 

Niciodata nu mi s-a parut atat de lung drumul pana in Baneasa. Ce naiba si-or fi gasit si astia sa faca spitalul la mama zmeilor? Ma gandeam cum m-am plans cu o seara inainte ca Mati este prea energica, ca nici de somn nu mai are stare. Acum cerseam de la ea sa tina ochii deschisi, sa raspunda ceva, macar sa zambeasca. Au evaluat-o si ne-au internat. I-am explicat ce urma, ca o sa ramanem o noapte sa dormim acolo ca sa ii faca burtica bine. Ca urmeaza sa o intepe in manuta si ca o sa o doara putin, ca or sa recolteze sange si or sa-i puna un furtunas prin care o sa vina o apa buna care vindeca burtica. A inteles. A stat linistita la mine in brate, nu a plans, nu s-a opus. Nu stiu daca ea isi mai poate aminti ceva din chinul branulelor din maternitate. Dar eu imi amintesc tot si mi se strange sufletul. A vazut si asistenta si i-a zis "Aaa, dar tu esti obisnuita cu branulele!". Nu este obisnuita, dar mainile si piciorusele ei asa arata. I-au ramas semne, are cicatrici acolo unde au ciuruit-o niste incompetente de inutil de multe ori. Si acum ma intreb de ce naiba le lasau in manuta cand vedeau ca oricum la urmatoarea doza nu mai sunt bune si trebuie puse altele. In fine... un ochi de cunoscator stie de la ce sunt punctele albe de pe manutele ei. I-au gasit un vas bun, a tinut din prima. I-au pus branula cu blandete si calm, iar ea nu a plans deloc. I-am multumit in gand pentru asta, nu vreau sa stie ca ma bucur ca nu a plans. Poate alta data o sa se sperie sau o sa vrea sa planga, nu vreau sa fie "curajoasa" pentru confortul meu, dar ma bucur ca nu a plans acum. Mi-ar fi aranjat psihicul pentru tot anul.

 

 

Am stat acolo 24 de ore. Mult prea aproape de Salonul pentru tratament. Am auzit atata planset de copil cat sa mi se mai faca o gaura in stomac. M-am bucurat iar ca ea nu a plans. Am stat si am pazit-o numarand picaturile din perfuzie. A vrut sa stau langa ea in patul de spital. Rezerva oricum are pentru insotitor o canapea, cocheta ea asa, dar mult prea tare pentru spatele meu in plina criza de sciatic. Am stat pe o magine si de pat si am privit-o. As fi stat si atarnata in unghii de o streasina numai sa fiu langa ea. Ce mai e o noapte de nesomn langa celelalte.... sute. M-am bucurat cand s-a terminat perfuzia 10 ore mai tarziu. Nu mai voma, facuse si primul pipi. Functiona. Incepuse sa vorbeasca si imi explica cum vine apa buna prin furtunas si se duce asa, asa prin manuta pana in burtica si o vindeca. A fost atat de linistita si de blajina. Si-a tratat si ea catelul pe care am avut inspiratia sa-l iau cu noi. Si-a pus porcii in frigiderul gol. Daca ea nu avea voie sa manance, am postit si eu. A cucerit tot personalul medical. A descoperit desenele animate la TV. Iar eu m-am felicitat iar pentru lupta de a mentine lactatia, acum ne-a scos iar din belea. Si ce m-a bucurat si mai tare a fost ca personalul medical a reactionat foarte frumos si admirativ. Oricum au fost de nota 10. Astazi regretau ca pleaca Simpatica, iar Mati simtind momentul a zis ca ea mai ramane la "pitzeal" putin :)).

 

 

 

 

Acum doarme pe canapea. Dupa ce a alergat prin toata casa si a boscorodit fiecare coltisor, a cerut san si a picat rapusa. Doarme. Suntem acasa, e liniste. Nici nu stiu unde au disparut ultimele 36 de ore. Deci daca ma intrebi acum daca-i greu.... ti-as spune ca nu. Suntem bine si copilul meu doarme linistit pe canapea. Curand o sa o iau in brate si o sa mergem sa dormim in "pacu aca maie". Daca ma intrebai ieri pe vremea asta... ti-as spus... nimic. Pentru ca fiecare picatura din sufletul meu curgea prin manuta ei pentru a o face bine.