sâmbătă, 20 aprilie 2013

Cand uiti de tine

Daca acum o saptamana mi-ar fi zis cineva ca inca mai pot rezista 3 zile si cele 2 nopti dintre ele fara strop de somn i-as fi zis ca e dus cu mintea razna. Pentru ca literalmente sunt mereu atat de obosita incat simt ca o sa-mi stea inima. Dar uite ca nu mi-a stat. Pentru ca eu sunt egal cu zero atunci cand trebuie sa respir pentru ea. Si nu mai conteaza somn, nu mai conteaza oboseala, viata si nimic. Conteaza Ea- sufletul si viata din mine.
 
De sambata pana iar sambata am trait cea mai lunga saptamana din viata mea. A parut un secol, a fost ceva de nici nu-mi mai amintesc ce faceam inainte de prima sambata. Istoria a inceput pe 6 aprilie cand m-am trezit cu trei ochi in loc de doi. Am facut o infectie si cum nu am mai avut asa ceva a durat pana am luat masuri. Apoi, nu stiu cum, am vazut in parc ca nu mai avem un cercelus al Matildei. Cercelusii ei pe care i-am luat intr-un moment foarte greu al existentei mele. Cand mai aveam cateva zile pana sa o nasc, cand eram mai singura decat credeam sa fiu in viata asta. Cand reusisem sa trecem cu bine prin sarcina si eram la un ultim hop de a se termina totul. Mai aveam putin si eram doua si stiam ca totul va fi mult mai usor. Cand bani nu aveam, putere nu mai aveam, oameni nici, atunci i-am cumparat eu cercelusii astia. I-am cautat de am inebunit pentru ca vroiam sa fie perfecti. Si i-am gasit. Din aur alb cu pietricica transparenta, mici, finuti, perfecti. Iar ea i-a iubit. De fiecare daca cand ma vedea cu alta pereche de cercei imi arata ca ai ei sunt mai frumosi si le facea "mai- mai". Iar fix doi ani mai tarziu am pierdut unul. Ne-am intors repede din parc in speranta prosteasca ca poate.... Evident ca nu l-am gasit. Ne-am intors plangand si am plans amandoua jumatate de zi. S-a culcat si s-a trezit plangand si intreband unde sunt cerceii ei. I-am scos pe ai mei de cand eram mica si i-am pus in urechiuse. De ziua ei a primit altii de la nasa. Dar a ramas un gol. Stiu ca sunt "doar" niste cercei, dar pentru mine erau simbolul faptului ca am reusit si ca suntem bine. S-au dus. Mai avem unul. O sa-l pastrez asa si o sa i-l fac medalion.
 
Luni a fost liniste si frumos. A trebuit sa stau acasa pentru ca nu puteam sa ies Ciclop in lume. Oblojeam ochi, distram copil, lucram pentru campania Un pom pentru o casa!. Eram dupa o saptamana de munca si incepea sa ma cumprinda ingrijorarea. A mers extrem de greu, pentru fiecare 10 lei am vorbit o ora. Greu si ingrijorator pentru situatia financiara a tuturor, multi oameni au ajuns la fundul sacului si ti-e si jena sa mai ceri. Cand eram aproape sigura ca nu o sa reusim intru in cont, primesc cateva mesaje, un telefon.... Eram aproape cu toti banii stransi. Nu mi-a venit sa cred. L-am sunat pe Benone, tatal celor doi copii pe care mi-am propus sa-i ajut, fericire mare. Eram aproape gata. Era minunat! A doua zi nu era numai ziua de nastere a Matildei, era si ziua lui de nastere. Ne-am bucurat si emotionat pana la lacrimi. Luni, frumoasa zi.
 
A venit marti, 9 aprilie. Ziua in care s-a nascut Ea. Ziua in care eu am devenit mama. I-am promis ca o sa fiu mereu alaturi de ea in aceasta zi, atata timp cant isi va dori si ea. Mi-am luat concediu. Am stat cu ea. Am facut cumparaturi. Am cumparat si cadouri. Am pregatit petrecerea pentru sambata. Comandat tort, rezervat spatiu, facut meniul. Dar parca nu avea niciun farmec asa, ziua omului e in ziua in care s-a nascut nu in primul weekend disponibil. Asa ca dai repede cu tort de la cofetarie, pus chestii bune la cuptor, comandat pizza si invitat oamenii mei dragi (cei care erau sanatosi- bantuie o treaba nasoala prin Bucuresti). La 7 erau toti la noi sa-i cantam copilului minunat La multi ani!. La multi ani, iubita mea!
 
 

 
 
 
Miercuri a inceput iar groaza. Oribil la serviciu. Apoi lucruri din categoria "Cum nu te lasa Dumnezeu  sa faci o fapta buna". Cautare de alt loc pentru a planta pomisorii din campanie. Parintele de la centrul propus initial si-a amintit ca duminica nu se misca un pai si nu putem sa plantam (?!). Descoperit ca banca pune banii haotic prin toate conturile pe care le am si in contul pentru casa intra depunerile dupa 4 zile. Nu mai puteam sa tin nicio evidenta  cat de cat reala. Nervi peste nervi. Oboseala mare. Imi spun ca joi va fi mai bine, ca inca nu a venit ziua in care sa mi se inchida o usa si sa nu deschid eu trei geamuri. Stiam ca o sa gasesc o solutie de compromis buna pentru toti, daca exista un strop de bunavointa este imposibil sa nu rezolvi. Tineam foarte mult ca pomii sa fie plantati la acel centru. Am gasit intr-un final o solutie. Noaptea m-am simtit foarte rau, bila mea are obiceiul prost sa se supere cand sunt prea obosita. Reusesc sa dorm 3 ore.
 
 
Joi dimineata mi se pare ca Matilda e putin cam calda. Mama era la noi, venise si bona. Le intreb daca lor nu li se pare copilul cald si putin ciudat. Primesc vesnicul raspuns ca sunt eu nebuna. Le spun sa o supravegheze ca eu cred ca ceva nu e bine cu ea. Ma intorc de la munca si preiau copilul de la bona care trebuia sa ajunga la dentist. Iar mi se pare calda si cu o expresie care nu este a ei. O intreb daca s-a comportat Matilda ciudat. Imi spune ca nu, ca e calda ca-sa jucat fotbal. OK. Vine mama, plec si eu unde mai aveam treaba. Seara era evident ca are febra, nu mai sunt eu nebuna. Chiar avea, se ducea spre 38. Incepusese sa si tuseasca. Mama preocupata ca a mancat copilul peste si poate e un os. Ce os, era clar ca a racit. Incepe prima noapte de veghe. Eu nu-i dau "chestii" pana cand corpul nu incepe sa isi faca treaba. Daca febra nu trece de 38,5 nu-i dau nimic. O pazesc. Stau cu mana si termometrul de frunte din ora in ora. E ok, nu trece de 38,5. Dimineata avea o stare clar alterata. Vreau sa-i iau temperatura rectal. In clipa aceea, sub ochii mei, o vad cum se flambeaza. Termomentrul urca si urca... imi sta respiratia. 39,3. Panadol. Sosete ude. Jos haine. Deschid geamul. Ma uit in gatul ei: rosu. Antibiotic. Sun la linia de urgente pediatrice unde suntem noi abonate, imi spune sa-i dau doar antitermice si doar dupa 48 de ore daca nu scade sa incep antibioticul. Da, mersi. Peste tot in jur adulti si copii rapusi de porcaria asta cu febra si gatul infectat. Nu e (numai) virus. I-am dat antibiotic din prima zi. Eu stiu foarte bine ce inseamna amigdalita. Febra ii scade, se activeaza, mananca putin. Pare ok.
 
 
Plec la Ikea sa-i iau cadoul colectiv de ziua ei, bucataria de care este indragostita. Fac cumparaturi pentru a doua zi. Ma suna mama, era in panica absoluta, copilul nu e bine, vino urgent. Eram la coltul blocului, am sarit din masina si am zburat pana in casa. Matilda era cu febra mare, nu la fel ca de dimineata. Era rosie, dar parea stabila. Ii dau Nurofenul. Ne mai jucam. I se face somn. O culc si stau langa ea. Avea temperatura spre 38, era ok. Dau sa ies din camera cand o aud respirand ciudat. Ma intorc... era rosie si respira sacadat. Intr-o clipa eram cu ea in brate. O strig. O ridic. Nu se trezeste. Este fierbinte si abia mai respira. Si vine clipa aia in care iti sta mintea in loc. In care tu dispari. Nu mai existi. Te volatilizezi. Si intri in faza de robot automat in care executi toti ceea ce stii ca trebuie sa executi sa-l salvezi. Era deja sub antitermice. Trebuia sa o racesc altfel. Impachetari. Baie. Sa nu adoarma la loc. Sa-si revina. Capul ii cadea moale. Ochii nu se deschideau. Cand o strigam incerca sa-i deschida dar se duceau peste cap. Nu stiam unde sa o pun si sa sun la urgente. Am toate telefoanele salvate pentru ca in situatii limita nu stiu ce taste mai nimeresc. Prin abonamentul nostru de sanatate suntem abonati la ambulanta BGS, sunt la 2 strazi mai departe de noi. Stiam ca ajung in 5 minute. Au si ajuns. Intre timp Matilda se trezise si era lucida. Era inca neputincioasa si rosie. O consulta. Acelasi diagnostic si tratament pe care-l presupusesem si eu. Imi spun ca o tin cat pot de mult fara sa-i pun supozitor cu novocalmin, sa-l tin pentru noapte. Si ca spitalele sunt pline si la privat si la stat de copii cu viroze si e mai bine sa stam acasa daca ma descurc. Am ramas singure, deci trebuia sa ma descurc.
 
A fost a doua noapte fara somn. Febra mare venea in valuri. Pentru cateva clipe parea sa scada si sperai ca e bine, in clipa urmatoare ardea ca focul. Iar avea 40. Cu impachetari si nenumarate reprize de alaptat am reusit sa tinem febra sub control. Daca nu ar fi fost alaptata cu siguranta ajungeam la spital. Pentru 36 de ore nu a putut sa primeasca nimic altceva. Nu putea sa inghita nici apa. La 6 de dimineata iar un puseu foarte mare de febra. Apoi s-a linistit. Era mai bine. Dar era si sambata, ziua in care noi planuisem petrecerea ei. Locatia rezervata, mancarea facuta, tortul comandat si era gata, copiii toti stiau ca trebuie sa vina. Am decis sa mergem mai departe cu petrecerea. Oricum si cea de anul trecut si cea de anul acesta este mai mult pentru ceilalti copii. Imi place sa-i vad asa multi si fericiti, ca se distreaza si se simt bine. Pentru Matilda va conta, poate, atunci cand va fi mare si va vedea fotografiile de la primele ei petreceri. De la anul cu siguranta va fi distractie reala si pentru ea. Asa ca am stat pana la urmatoarea repriza de antitermic, febra era sub 38. Eu am plecat sa intampin musafirii, ea a ramas cu bunicii acasa si am decis ca daca este bine sa o aducem pentru o jumatate de ora cand taiem tortul si sa-i cantam La multi ani! I-a prins bine iesirea, am tinut-o jumatate de ora la soare. Pana seara era mult mai bine. A si mancat putin. Nu i-au placut baloanele, ceea ce stiam. Nici in starea ei normala nu-i plac. Cum nu-i plac nici sunetele puternice, tipetele. Nu a fost tocmai o petrecere pentru ea, dar ceilalti copii au fost super incantati si s-au distrat. Pentru asta am si mers mai departe cu petrecerea.
 
 
 
 

 
 
Sambata seara am prins prima ora de somn. Urma ziua in care trebuia sa mergem la Centrul din Giurgiu pentru a planta pomisorii din campanie, iar eu nu mai stiam nici cum ma cheama. Pana dimineata Matilda nu a mai facut febra peste 38. Avea 48 de ore de antibiotic si antitermice, trebuia sa inceapa sa fie bine. Cu sufletul strans si amortit am plecat catre Giurgiu. A stat de garda al doilea om in linie pentru ea- mamaie. A fost bine, peste zi nu a mai facut deloc febra. Sigura problema ramanea ca nu manca. Si acum suntem in proces de redescoperire a alimentelor. A slabit 1,5 kg.

Aud foarte des oameni care ma invidiaza pentru situatia mea. Adica aceea de parinte singur. Pe cat de absurd pare, pe atat sunt de multi. In principal sentimentul acesta vine din dorinta de independenta, si-ar dori ca deciziile celuilalt sa nu existe. Vine si din nefericirea alaturi de partener. Din credinta ca singuri si-ar creste mai bine copiii, ca ar lua decizii mai bune. Cred, probabil, ca si copiilor le-ar fi mai bine daca ar avea un singur parinte (pe ei). Posibil sa fie asa. Dar nimic din toate astea nu ar compensa si numai pentru  o singura clipa cand ai copilul lesinat in brate si nu stii unde sa-l pui ca sa chemi salvarea. Cand singurul creier care ia decizii este creierul tau nedormit de 3 zile si paralizat de grija. Cand urmatorul om in linie nu este cel in mainile caruia ti-ai lasa viata. Cand urmatorul om in linie nu este cealalta jumatate din copil. Celalalt om dupa voi (sau poate chiar inaintea voastra) care sa vrea tot binele din lume pentru acel copil. Nu aveti pentru ce sa invidiati parintii singuri, nimic nu atarna mai greu decat decizia luata de unul singur acolo unde ar trebui sa existe doi.

12 comentarii:

  1. Te inteleg perfect in legatura cu cerceii.
    Mama mi-a pus o pereche imediat dupa ce m-am nascut: din aur si cu pietricica mica roz. I-am purtat 20 ani doar pe aceia! Pana intr-o zi cand mi-am gasit ceva de munca part-time la burger king si m-a obligat sa ii dau jos...
    I-am pus in geanta si imi amintesc bine ca mi-am zis sa am grija ce scot din geanta pt ca ii voi pierde. Am ajuns acasa si am realizat ca scosesem ceva din geanta cat eram in metrou...
    Am plans 2 zile dupa ei si i-am zis mamei. Eram stramtorati cu banii pentru ca in romania munceste pe un salariu de nimic iar eu NU vroiam sa trimit bani acasa pentru cercei caci aveam alte probleme...
    A doua zi mama s-a dus la acelasi magazin de unde mi-i cumparase si m-a sunat, m-a pus sa ii descriu, a facut cateva retusari si mi-a luat altii aproape identici.
    Am fost asa fericita! Mi-am dat demisia dupa ce i-am primit si mi-am promis sa nu ii mai scot niciodata. Acum doar imi imaginez ca sunt aceiasi!
    Sper ca micuta Mati e bine! Iar tie iti doresc multa sanatate si putere! Te admir pt. ceea ce faci?
    Pupici la amandoua :)

    Andreea

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumim, Andreea! Mati doar mai tuseste. Dar e mult mai bine.

      E ciudat cum ne atasam de anumite lucruri, nici n-ar fi bine, dar nu ai cum sa nu iti para rau. Uneori acele lucruri sunt legatura emotionala dintre tine si cel care ti le-a daruit.

      Te imbratisam!

      Ștergere
  2. Ce saptamana infernala ai avut ! Dar macar ziua de marti a fost frumoasa:-) alaturi de Mati ! Te pup si multa odihna iti doresc !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, chiar ca a fost. Bine ca am avut inspiratia si am sarbatorit copilul atunci. Am fi ramas cu o amintire neplacuta daca era doar ziua de sambata.

      Te pupam!

      Ștergere
  3. Ai grija de tine. Tu esti numai una si o mama sanatoasa e mai buna decat una bolnava sau mai rau..moarta. Nu neglija efectele oboselii asupra ta. Dupa cum stii si tu, Toate se platesc..
    Nina

    RăspundețiȘtergere
  4. am un nod in gat.. si ochii umezi... Esti o femeie tare puternica! Matilda e norocoasa sa te aiba mama.. iar cei ce s-au indepartat de tine in momentele grele.. bine, ei sunt cei care au pierdut un om valoros din viata lor!
    Eu te admir sincer.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc mult, inseamna mult pentru mine ca tu gandesti asa :). Probabil ca alegerea lor m-a intarit si m-a facut sa rezist. Unele gesturi au durut, mai ales cele venite din partea unor oameni pe care-i consideram familie. Dar in momente de genul asta incepi sa cunosti oamenii cu adevarat.


      Va pup si sa fiti sanatosi!

      Ștergere
  5. Imi pare rau ca ai trecut prin calvarul asta. Dar toate deciziile tale mi s-au parut corecte, de om lucid si responsabil. e o tampenie sa crezi ca e mai usor sau de invidiat sa fii parinte unic.Chiar si bucuriile e bine sa le imparti cu cineva, ce sa mai zic de griji si necazuri! Eu nu ma pierd cu firea si nu intru usor in panica dar o singura data in viata mi-a fost atat pe frica incat m-am blocat si am reactionat ca un zombi, fara sa stiu exact ce fac: cand fi-mi, la 13 ani a facut febra 41 de gradesi delira in a treia zi de oreion, cat sa ma gandesc la toate complicatiile posibile si sa vad numai scenarii proaste. dar am trecut cu bine peste toate, asa cum vei trece si tu!Sanatate multa, liniste si odihna!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc, eu stau foarte bine cu deciziile pentru ca de mica am fost independenta si daca nu iei decizii bune nu reusesti in viata. Dar cand trebuie sa decid pentru ea mi-e mai greu. Au fost trei hop-uri mari cand as fi vrut sa mai fie cineva care sa creada si sa simta ca mine. Cand am decis, in ciuda opiniei a 3 medici care erau de parere ca o sa fac un monstru nu un om, sa pastrez sarcina. Eu am crezut ca va fi bine. Apoi cand la dublu test au zis ca are risc ridicat de sindrom Down si ca ar trebui sa fac si amniocenteza, iar eu am zis ca orice ar fi e copilul meu si il pastrez. Iar a 3 a cand a trebuit sa decid daca ramanem o saptamana in marternitate pentru antibiotic sau nu. Au fost decizii unde chiar am simtit ca mai trebuia sa fie cineva. In rest ma descurc :).

      Te pup si multumesc!

      Ștergere
  6. Parca imi povestesti Craciunul 2011, cand Catalina avea 9 luni. Si medicover-ul inchis, si pediatra ei legata la maini de faptul ca nu-i putea recolta pentru analize, sa se asigure ca nu e infectie urinara. Si noi trebuia sa decidem: ii dam totusi antibiotic, nu-i dam... Costumul de Craciunita, Bradul si Cadourile pe "repede inainte", intre 2 reprize de 39 cu...
    Din pacate, chiar cand exista jumatatea 2, si chiar este ideal de implicat, treceti prin aceleasi lucruri: griji, nesomn, panica - sa nu-ti imaginezi ca poti/poate dormi doar pentru ca celalalt vegheaza.
    E greu, dar sunt boli mici, inevitabile, aproape nu le putem considera boli cu advarat. Sa dea Dumnezeu astea sa fie cele mai grele suferinte ale ei.
    La multi ani, sa cresca mare si sa fiti fericite!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Si eu ma gandesc mereu ca astea sunt nimicuri, stiu atat de multi copii foarte bolnavi, unii chiar fara speranta ca or sa mai apuce sa creasca. Uneori ma simt rusinata ca eu ma dau de ceasul mortii pentru o viroza, dar cand e al tau, cand il vezi in pericol, nu te mai gandesti la tot raul din Univers, te gandesti cum sa-l scapi si cum sa nu-l pierzi fie si dintr-un nimic. Asa sunt mamele si cred ca mecanismul asta ne face sa ne trezim in miez de noapte si sa ne verificam copilul exact atunci cand e pe cale sa i se intample ceva rau. Suntem setate sa ne simtit copiii si sa-i protejam.

      Va imbratisam si sa fiti sanatoase!

      Ștergere
  7. Draga Miruna, eu una te inteleg perfect, si eu sunt mama singura, iar acum o saptamana si fetita mea a facut pentru prima oara febra mare (39.5) dupa vaccinul de 6 luni. Normal ca s-a intamplat noaptea, nici macar nu s-a trezit, am pus eu mana pe ea, am simtit-o calda rau, i-am luat temperatura si a inghetat sufletul in mine. Eram asa disperata, incat nu mai stiam ce sa ii dau, imi tremurau mainile, iar ea saracuta era moale ca o carpa, rosie si cu picaturi de apa pe fata. Groaznic! Stiu ca toti parintii trec prin asa ceva, dar tot e teribil cand ti se intampla si tie pentru prima oara si mai ales cand esti mama singura si nu stii cu cine sa te sfatuiesti.
    Va imbratisez cu mare drag pe amandoua!

    RăspundețiȘtergere