miercuri, 24 aprilie 2013

Despre frumusete

M-au mirat mereu parintii care-si vad copiii ca fiind frumosi (chiar daca nu sunt). Exista un fel de intelegere tacita intre adulti ca nu poti gandi despre un copil ca nu este frumos, ca doar e copil. Eu sincer nu cred asta. Sunt copii frumosi si copii mai putin frumosi. Total de acord ca pot fi simpatici sau nostimi, pot fi caraghiosi. Aproape toti copiii iti trezesc sentimentul acela de dragalasenie si de instinct de reproducere, dar nu sunt toti frumosi. Si ma gandeam oare eu ce o sa simt atunci cand o sa am un copil. Daca o sa iasa o ciudatenie uratica o sa-l vad frumos prin prisma faptului ca-i al meu si ca-l iubesc? Sau o sa fiu si mai exigenta si o sa-l vad mai critic decat il vad cei din jur. Apoi a nascut prietena mea buna din copilarie si primul lucru pe care mi l-a spus la telefon, cumva cu jena si parere de rau in glas, a fost ca baietelul ei este urat. Mi s-a rupt sufletul. Da, nu era un copil de pus in poze, putini nou-nascuti sunt fotomodele cum au iesit de unde au iesit, dar... Mi-a parut atat de rau pentru ea. I-am spus ca nu este urat, e doar un bebelus blond care inca nu s-a conturat. Acum a crescut si este foarte frumusel. Sigur, acum, ea il vede cel mai frumos copil. Sper.
 
A venit si ziua marii intalniri dintre mine si copilul meu. Mi-o imaginasem, o si "stiam" cu chipul ei de acum. Mi-o imaginasem bruneta si cu parul cret. Mi-o imaginasem semanand mai mult cu mine cand eram bebelus. Eu am fost un copil frumos si cu o fizionomie exotica. Mi-o imaginam ceva asemanator. Imi doream sa semene cat mai putin cu el pentru a nu isi pune si mai multe intrebari legate de originea ei. Si...a iesit. Era bruneta si cu parul cret, dar semana incredibil de mult cu el. Un om pe care atunci nu-l simteam, ramasese undeva acolo intr-o amintire. Asemanarea ei cu el m-a facut sa-l iert si sa-l indragesc. Dar atunci mi se parea ca seamana foarte mult cu el, prea mult. Era suparata, incruntata, ridica din spranceana. Avea un ochisor umflat si rosu de la cat se luptase sa iasa cand nu a fost lasata. Era sifonata. Avea mainile foarte mari pentru un bebelus. Era lunga si slaba. Necoordonata. Gura parea mare. Era destul de curata si cu pielea foarte alba pentru un bebelus abia nascut. Era copilul meu, o iubeam pana la lacrimi, mi-o dorisem din tot sufletul si fiinta mea, dar intr-o singura secunda am vazut toate astea. Nu era un copil frumos. Era un bebelus trecut printr-o nastere naturala, sifonat si strambat de proces, usor mazgos si suparat. Fericirea era cea mai mare simtita pana atunci, iubirea la fel, dar tot i-am vazut toate acele "defecte". Si mi-am amintit iar de parintii care isi vad copiii frumosi din prin clipa si ma gandeam oare ce este gresit cu mine de eu o vad asa.... ne-frumoasa.

 
Eu la 10 luni
 
 
Matilda a fost un bebelus foarte simpatic, haios. Era linistita si vesela, pozitiva. Facea niste moace de nu puteai sa nu razi in hohote. Dupa cateva saptamani a inceput sa se schimbe si a ajuns copilul frumos care este acum. Acum mi se pare real frumoasa, uneori ma uit la ea si ma intreb cum de s-au combinat genele si a iesit atat de frumoasa. Dar sunt momente si zile cand nu o vad chiar asa, ii vad defectele, o vad cu ochi critic. De simtit o simt asa cum este ea. E un copil minunat, are un temperament care ma face fericita, personalitatea ei a inceput sa isi ceara drepturile. Sunt putin spus mandra de ea. Este peste medie de desteapta, invata foarte repede, stie lucruri pe care nici nu visam sa le invete pana la doi ani. Iubesc fiecare particica din ea. Dar nu inseamna ca nu-i mai vad manutele ca-i sunt mai mari decat ar fi armonios. Ca o urechiusa e mai stramba putin pentru ca-i statea mereu indoita cand o alaptam. Ca sunt cam mari ele asa, urechile. Ca uneori ochii ii par prea apropiati. Si iar ma intreb oare ce-i cu mine de pot sa o vad si asa. Cand toti parintii de copii mult mai putini frumosi decat ea ii vad pe ai lor printi si printese. De ce strabate din mine critica fata de aspectul ei fizic?


 
Ea la 10 luni
 
 
Mie, cand eram mica, imi spuneau "uratanie". Se pare ca era o forma de alint... Ma uit la poze si chiar nu eram uratanie deloc. Pe langa faptul ca eram foarte dragalasa mai eram si blanda si afectuoasa. Ma lipteam de oricine. Iubeam de la frunza la gandacel, la om. Dar tatal meu s-a gandit sa ma alinte uratanie si dupa el altii. Cred ca mi-au spus de o mie de ori povestea scoaterii mele din maternitate. Plangeam, ca orice bebelus deranjat. Si probabil ca nu eram prea simpatica urland de ma facusem violet. Dar povestea lor este despre cat de urata eram si cum au glumit ei sa ma lase acolo. Si acum li se pare o poveste interesanta de spus. Amuzanta. Cum nici mai tarziu nu au avut nimic pozitiv de spus la adresa aspectului meu. Nu cred ca isi dau seama, nici macar acum, ce a insemnat pentru mine toata critica lor. Ce face dintr-un copil sau dintr-un adolescent privirea piezisa a mamei. Critica tatalui pentru orice gram pus, pentru orice suvita de par vopsita altfel. Cat de greu iti este sa te convingi ca merti si altceva. Ca meriti un compliment, ca poate altul chiar te vede frumos. Ca poate chiar esti, dar critica lor te-a facut mereu sa te vezi mai putin decat esti. Cat de greu este sa scapi de o eticheta pe care ti-au pus-o inca de cand te-ai nascut? Oare nu este datoria unui parinte sa isi vada copilul frumos? Mai frumos decat l-ar vedea oricine? Sa-l laude. Sa-l incurajeze. Sa nu-l faca un om atat de critic si de exigent incat sa-si critice si el, la randul lui, copilul?

Se pare ca daca ajungi adult, matur, profund ar trebui sa-ti schimbi perspectiva asupra frumusetii fizice a oamenilor. Rahat- ma scuzati. Istoria cu frumusetea interioara, cu inteligenta, cu farmecul si orice altceva sunt doar povesti de consolare. Singura perioada din viata mea cand m-am simtit frumoasa si m-am iubit fizic a fost perioada sarcinii. Si cam sase luni dupa ce am nascut. M-am simtit tanara, frumoasa, slaba. Nu mi s-a mai parut nici pielea urata, nici nasul mare, nici ca sunt un elefant, nici sanii mici, nici fundul mare. Apoi perioada aceea a trecut si am revenit la vechile ganduri despre mine. Sa te percepi drept frumos este foarte important. Sa fii perceput frumos fizic este foarte important. Frumusetea atrage bunavointa oamenilor. Ti se deschid mai usor usile. Treci mai usor prin viata. Este posibil ca din aceasta cauza sa pierzi din profunzime si din tenacitate? Cand nu trebuie sa lupti pentru fiecare lucru incepi sa crezi ca acel lucru ti se cuvine de drept? Poate, dar nu cred ca acesta este neaparat un lucru rau. Mi-am dorit ca Matilda sa fie frumoasa. Nu vreau sa cunoasca critica de sine, critica altora. Nu vreau sa fie jignita sau discriminata. Vreau sa aiba o viata usoara in care sa i se deschida usi si doar pentru ca are un zambet frumos. Nu vreau sa trebuiasca sa munceasca de zece ori mai mult. Vreau sa-i cada si din cer, si din nimic. Vreau sa nu se simta prea putin frumoasa pentru a fi mama unui copil frumos.


Si toate astea pentru ca o prietena mi-a trimis un clip. Merita trei minute din viata voastra. Multumesc, Cristina!


 

10 comentarii:

  1. Eu cred ca la mine ieseau invers :) Cred ca sunt din categoria celor care se plac (uneori prea tare). E clar ca acest lucru mi-a fost insuflat in copilarie si incerc sa fac acelasi lucru si cu puii mei. Intr-adevar perceptia asupra propriei persoane e definitorie. In concluzie trebuie sa ii multumesc mamei ca sunt un om de succes.

    RăspundețiȘtergere
  2. Ramanem amprentati puternic din pacate de modul in care ne catalogheaza parintii nostri in copilaria timpurie. La scurt timp dupa ce am aparut pe lume, pe mama a vizitat-o bunicul meu, tatal ei. I-a adus crini si i-a spus entuziasmat ca mi-ar putea pune numele Crina. Crina Dragomir, suna bine. Si mama s-a strambat atunci si i-a spus: asteapta sa o vezi! Este atat de urata! Neagra, mica, are par pe fata, arata...ca o vanata uitata seara la piata! In niciun caz Crina, o sa rada lumea de noi, ce naiba. Veneam pe lume la cativa ani dupa fratele meu-grasun, aproape 4 kg, blond, par cret, ochi verzi. Perfect, bebelusul din reclamele nordicilor...Eu eram slaba, mica, neagra...Atat de suparata a fost mama mea ca sunt urata, incat nici macar nu s-a implicat in alegerea numelui, l-a lasat pa tata si pe nasii mei...mai tarziu mi-a spus ca i-a parut rau, ii placea Oana sau Ruxandra...insa era prea tarziu. Intre timp am mai iesit si eu la lumina :-), insa am dificultati mari in a gandi si a crede despre mine ca sunt vreo frumoasa...stiu ca nici stramba nu sunt, insa ...nici frumoasa nu ma vad. Si auzind povestea de la ei, am inteles si de ce. Am grija acum sa nu ii spun copilului meu acum in niciun fel care l-ar putea leza...nici n-as putea, este chipes nevoie mare, destept, cuminte, generos, afectuos ...:-)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Fiica ta e o dulceata de copil, cu "bucutele" alea ale ei. Nimeni nu e perfect, nici chiar cei mai perfecti bebei. E normal sa ne dorim copii frumosi, au o viata mai usoara, ai dreptate. Li se iarta mai rapid greselile and so on.
      Mie, maica-mea, dupa ce mi-am facut o operatie estetica mi-a zis: "acum arati si tu a om!" atunci am fost socata, acum ma amuz. Am si eu un copil, si-i mai zic din cand "broscoi", desi stie ca-i frumos foc.
      Si ma gandesc de multe ori, ca l-as iubi enorm oricum ar fi fost...

      Ștergere
  3. Daca mai aveai nevoie de inca o confirmare, desi sint sigura ca nu, Matilda e un copil superb. Pe linga faptul ca frumusetea e dictata oarecum si de normele societatii (ma gindesc la giturile lungi africane sau piciorul mic asiatic, de exemplu), cred ca toate micile defecte pe care le vedem fac parte din farmecul personal si cred ca sint oameni care ne plac tocmai datorita acelor lucruri pe care noi sau altii le consideram defecte.
    P.S. Chiar ai un aer exotic in poza aia, ceva sud-american.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Saru' mana! E frumusica maimutica mica :). A avut norc, cred. Putea sa iasa o combinatie mult mai putin fericita daca lua de la fiecare ce avem mai urat. A avut noroc :).

      Frumusetea este si subiectiva si cultural conditionata, si cum mai bate vantul, dar anumite lucruri sunt general valabile, cele legate de simetrie si armonie.

      Da, eu cand eram mica eram un fel de pui de mulatru. Capul rotund, ochii mari, parul foarte cret si pentru ca stateam mai mult la tara la bunici eram si bronzata tuci mereu. Nici acum nu am o moaca prea europeana. Si nu-ti spun ca mama e blonda cu ochi albastri. Mereu au glumit ca m-au luat de la satra :)).

      Ștergere
  4. parca mi-ai citit gandurile..exact asa gandesc si eu, si mereu m-am intrebat daca o sa imi vad copilul la "fel de frumos cum isi vede cioara puii", dar uite ca nu, am putut discerne lucrurile frumoase de cele mai putin frumoase. Bine, ca pt mine e cea mai frumoasa si destapta e altceva, dar m apot uita cu un ochi critic, doar in gand, in rest pt ea si fata de ea numai laude cume si normal. Cat despre propria persoana, hmmm, tind sa cred de bine, adica frumoasa, desteapta..cea mai cea, iar cand totusi mai vad si partea negativa imi spun..de nu toata lumea e perfecta si se poate si mai rau. Rodica

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dar stii ca sunt si parinti care-i vad real frumosi chiar daca nu sunt... mecanismul asta imi e greu de inteles. Adica ce au ei si noi nu avem sau invers. Perfecti sunt putini si cu siguranta nu sunt perfecti pentru toti cei din jur, dar cand tragem linie e bine sa dea cu plus :).

      Te pupam si sa fiti frumoase!

      Ștergere
  5. Ha, deci si tu ai o povestire cu iesitul din maternitate....as putea zice ca zilele care trec de cand ne cunoastem si suntem prietene fac ca distanta dintre noi sa sa micsoreze. Ani de-a randul am auzit povestea urmatoare: M-am nascut fata, primul meu gest gresit! Era musai sa fiu baiat; mai aveau unul acasa dar visul era de trei baieti. Suntem in final 3, dar ordinea este baiat, fata, baiat. As zice perfect eu acum.Ne, ne ne. In fine m-am nascut eu,cica "foarte greu" si cand am iesit ce te faci ca eram neagra, incruntata, cu un rid imens pe frunte si ochi lipiti nefiresc.Si ce conteaza as zice eu azi? Biata mama cand m-a vazut a facut soc, a intrebat doctorul si asistentele daca nu cumva m-au schimbat cu alta.... ca ea acasa are un baiat alb ca laptele. Si in ziua de azi ma bucur ca medicul i-a scurtat avantul: "Stiu eu doamna cu cine ati facut copilul?" M-au dus acasa si mi s-au luat pieile negre, s-au descretit fruntile, s-au deschis niste ochi albastrii intensi si m-am transformat in EU.Pentru ea am fost o mare parte din copilarie bucatica rupta din soacra ei. Alta intamplare nefasta as zice:) POVESTEA lor mi-a sapat increderea de sine enorm, recunosc tiparul acumularii de kg in plus pe dat ciocane in cap in copilarie. Este o reactie normala a fizicului, este o reactie de autoaparare. Articolul tau m-a facut sa realizez ca prima mea grija atunci cand am nascut fetele a fost legata de aspectul lor. Am fost frapata de faptul ca erau albe si nu le lipsea nimic. Si mai ales pentru ca fata lor exprima numai iubire si curiozitate pentru lumea asta. Insa de cand am aflat ca ele vor sa le fiu mama am avut in inima si in minte doua lucruri: ca n-am sa incetez nici o clipa sa le spun ca sunt frumoase, curajoase si puternice si ca nu exista nimic in lume pe care sa nu-l poata infaptui daca isi doresc cu adevarat; si al doilea lucru este ca ele au destinul propriu iar misiunea mea este sa am grija de ele DOAR pana la un punct. Si vreau, si sper ca zborul lor sa fie unul sigur, lin, drept si liber!

    Cristina A

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Serios? Nici nu mi te pot imagina mica, neagra si fara ochii aia cei mai albastri de-i cunosc :). Iar fetele tale sunt niste frumoase si va asteptam in vizita sa "gatim" ceva.

      Va dragalim!

      Ștergere
  6. Credeam ca sunt singura care gandesc asa despre copii mei,si ce rusine imi mai era,nu sunt deloc ceea ce mi-am imaginat eu,dar greseala mea cea mare e ca eu chiar le-am criticat aspectul si vad ca e cea mai mare greseala a vietii mele.se mai poate remedia acum???

    RăspundețiȘtergere