Despre parinti

Tocmai m-am intors din cel mai frustrant concediu ca parinte. Pentru ca nimic nu ma frustreaza mai rau pe lumea asta decat sa o cert pe Matilda. In primul rand sa o bag intr-un mediu care sa necesite limite peste gradul ei de toleranta. Si, date fiind conditiile, sa nu gasesc alte metode de aplanare decat sa tip la ea si sa o cert. Iar odata suit in carusel greu te mai dai jos. Asa ca mi-am petrecut ultimele 10 zile intr-o continua lupta cu mine si cu ea. Ea nepricepand ce se intampla, eu impunand lucruri diferite decat stia ea pana acum. Atata cicaleala si observatii nu a primit in cei trei ani de viata adunat. Atatia de stai cuminte (nici nu stia ce-i aia pentru ca noi nu folosim cuvantul asta), atatia de nu mai rade ca doarme X, atatia de nu mai vorbi ca-l trezim pe Y, atatia de nu mai canta ca deranjezi, atatia de nu mai alerga, nu mai sari, nu te mai JUCA asa ca se intampla nu stiu ce alta chestie, nu mai plange ca speriem copiii mai mici. Atatia de shhhht de cand deschidea ochii pana se culca. M-a frustrat, m-a enervat, m-a consumat pana in punctul in care imi venea sa plecam acasa numai sa nu-i mai spun ca nu are voie sa rada cum rade ea, adica tare, pentru ca trezim pe cineva. A fost suficient sa schimbam mediul si compania pentru ca toata piramida noastra de liniste si educatie blanda sa se prabuseasca. Pentru ca libertatea ei functioa gresit atunci cand alegea sa imite actiunile unui alt copil. Prefera sa urmeze un copil de 4 ani jumate in tot ce facea si nu mai auzea nimic in jur. Eu perplexa in fata acestui comportament si a faptului ca ea nu realiza ca se lasa condusa de un copil cu aproape aceeasi minte ca si a ei. Ea euforica in fata noului taram descoperit, adica se poate sa facem si numai ce ne da prin cap?! Mai ales ca erau idei noi, nefiind ale ei. Adica putem sa fugim de parinti si sa ne ascundem in sifonier, pfaa! Si asta nu ar fi fost nimic daca nu s-ar fi pus in pericol prin acest comportament, ca doar se joaca impreuna cu alti copii de cand se stie. A fost o leapsa permanenta si nervi intinsi. Nici vorba de odihna sau relaxare decat in clipele cand eram suficient timp singure pentru a-si reveni la starea ei obisnuita.

 

Am venit acasa profund trista si descumpanita. Mai ales ca la sfarsitul istoriei din toata cearta pe care a primit-o Matilda a rezultat ca problema mea nu era cu actiunile ei haotice ci cu celalalt copil. Pam, pam! Asa ca am ajuns, mi-am cerut un moment de liniste si am rememorat evenimentele. Ce s-a gresit, ce se putea face altfel. Cum sa repar ce s-a intamplat pentru ca a ramas blocata in avalansa de "nu-uri" ca la orice pas zice ca trezim un bebelus. N-am fost pregatita sa o vad comportandu-se asa. Iar asta a fost prima greseala. Am plecat cu imginea idilica in minte a copilului jucandu-se linistit cu un altul pe plaja si noi, parintii, respirand o clipa de liniste. Iar gresit. Am crezut ca atunci cand ma va auzi radicand vocea ma va si asculta. Chiar deloc. Am crezut ca daca o amenint cu intreruperea vacantei daca nu inceteaza sirul de neascultari, se va linistit. Nici asta. Pentru ca lucrurile astea nu functioneaza cu un copil care nu a fost crescut asa si chiar deloc cu un copil inteligent. Mi-a spus simplu ca ea nu poate sa nu ma mai supere si mai bine plecam acasa. Iar Pam, Pam.

 

Deci jocul se redeschide. Metodele sunt iar puse in discutie. Provocarile nu se termina niciodata. Iar eu trebuie sa fac fata mai bine situatiilor de genul asta. N-am facut decat sa tip la ea si sa o amenint. Evident ca nu a functionat. N-am avut deschiderea sa procedez altfel, nici nu stiu cum, dar altfel. Atat de mult m-a deranjat comportamentul ei "prost", si atat de mult m-a deranjat reactia mea, incat nu am putut iesi din cercul vicios. Nu am avut disponibilitatea de a iesi din patratica de parinte. Atat de mult mi-am dorit o pauza si liniste incat mi-am revendicat-o cu orice pret. Nu mai conta ca vacanta asta trebuiea sa fie despre amandoua. Si nu cred ca raceala crunta si lipsa somnului pe toata aceasta perioada ar fi o scuza. Sau poate ca este. Sa nu poti dormi pentru unii este suficient sa-i transforme in isterici, dar eu nu dorm de aproape 4 ani, nu e ceva nou. Ceva a fost altfel. A fost o combinatie perfecta de factori pentru a ma transforma in parintele imperfect. Matilda va uita, probabil. Chiar daca primul lucru pe care-l spune despre vacanta asta este ca a suparat-o pe mami. Eu nu cred ca o sa uit curand acest esec in viata de parinte. Si probabil ca este bine sa nu-l uit si sa stiu mai bine mai tarziu.

 

 

Acestea sunt gandurile pe care le iau cu mine la intalnirea de marti, 8 iulie, de la Hotelul Howard Johnson. Cand am primit invitatia pentru Social Media for Parents eram un parinte linistit si senin. Intre timp am devenit un parinte tulburat de propria incapacitate de a gestiona o situatie noua. O sa discutam si o sa impartasim la fata locului experiente vesele si mai putin vesele, o sa avem ocazia sa discutam cu specialisti in parintela si figuri din social media. Mai puteti solicita o invitie aici. Ne vedem marti!

Scrisoare deschisa catre Adrian Tiglea

Acest articol este scris prin prisma experientelor mele ca parinte unic, nu este universal valabil. Sunt opiniile si sentimentele mele in fata celor scrise, intr-un moment de delir "filosofic", de acest personaj nefericit- asa cum se autodeclara chiar el.

 

 

 

Adrian Tiglea,

 

Ti-as spune "stimabile" sau "domnule", dar cred ca am produce o mare confunzie inca din debut. Asa ca o sa ne rezumam la Tiglea.

 

Tiglea, noi suntem Miruna si Matilda Margarit iar impreuna formam o familie monoparentala. Astazi as fi vrut sa scriu despre ziua de nastere a familiei noastre, ciudat cum m-am impiedicat de articolul tau tocmai in apropierea acestei zile binecuvantate. Dar m-am oprit din exaltarea sentimentului de parinte pentru a imi intrista sufletul cu opiniile vomitate de tine in acest articol- Monoparentalitate ca o ratacire de fiinta.

 

In opinia ta "a creste intr-o familie monoparentala este ca si cum ai fi bolnav de lecucemie." "Un atac la demnitatea umană, o desconsiderare a bobului de dumnezeire din individ, o violare a intimităţii de a fi fericit, o stare perpetuă de oboseală metafizică, o insomnie a optimismului, o sucombare a bucuriei de a respira. În majoritatea cazurilor, familia monoparentală nu este apanajul destinului funebru, al unui Dumnezeu mâniat pe creatură ori a unui virus cosmologic." Probabil ca am putea inchide "cazul" aici. Dar din mizeria morala in care ma balacesc ca parinte unic o sa-mi rup cinci minute incercand sa ma ridic la nivelul tau. Ceva imi spune ca nu esti parinte. Sau daca esti, esti o versiune tare nefericita. Tot din curentul ala existentialist al filosofie catre care spui ca te indrepti, ceva imi spunea ca ai fost si un copil la fel de nefercit. Nu stiu de ce, dar astazi ma simt generoasa, asa ca o sa-ti impartasesc niste clipe din viata de parinte. Si o  sa o fac cu rabdare si calm, rabdarea pe care ti-o dau trei ani de crescut singur un copil. Din clipa in care s-a nascut si in fiecare clipa de atunci.

 

Pe noua aprilie se implinesc trei ani de cand s-a nascut Matilda si vreo 24 de ani de cand sunt parinte. A fi parinte nu incepe cu acea clipa in care un copil se naste. Ci incepe din clipa in care ti-ai dorit pentru prima data sa fii unul. Cu acea clipa in care te-a strabatut fiorul iubirii pentru acela care intr-o zi iti va fi copil. Cu acea clipa in care ai simtit ca pe undeva pe langa tine pluteste un suflet care te-a ales, un suflet care intr-o zi o sa coboare aici si iti va fi copil. De cand iti deschizi sufletul catre aceasta iubire. Incepe din clipa in care pui prima "caramida" a vietii tale de adult.  De cand incepi sa te construiesti  constient ca om bun si frumos, ca om demn de a fi parinte. De cand incepi sa construiesti ceea ce va fi casa sufletului acelui copil. Ceea ce va fi casa lui aici, pe pamant. De cand deschizi prima carte despre psihologia copilului. De cand iti iei primul job si incepi sa construiesti un viitor confortabil pentru tine si pentru puiul tau. Incepe dinainte de a-l cunoaste pe cel care va fi cealalta jumatate. Esti parinte cu mult inainte de a naste acel copil. Cel putin asa a fost pentru mine. Si pentru multi altii. De aceea iti spun, nu ai habar ce inseamna sa fii parinte. Evit sa spun ca nu stii ce inseaman sa fii mama, evident ca nu stii, dar nu vreau sa separ dragostea si responsabilitatea de parinte intre a fi tata sau a fi mama. Dar nu ai putea debita asemenea ineptii daca nu ai fi decat "copilul" unor concepte depasite si golite de continut, metaforizate pe un ton demn de un personaj cu mustata mica si freza intr-o parte.

 

Vrei sa stii cum se intampla? Se intampla ca inainte sa concepi un copil sa te cunosti foarte bine, chiar foarte. Sa stii cine esti, ce poti si ce nu, ce simti si pana unde simti, sa stii ce vrei, sa stii cum ajungi acolo, sa stii cum iti va fi cand ajungi acolo. Se intampla sa ai studii psiho-sociale, sa fii pasionat de psihologie, sa o simti si sa o gandesti inca dinainte sa deschizi prima carte de specialitate, se intampla sa citesti mult in general si despre psihologia copilului in special. Se intampla sa fii foarte impacat cu tine si cu ceea ce a fost copilaria ta. Sa o intelegi. Sa stii ca un prunc nu creste oricum, ca nu-i floare sa o pui la soare si sa-i torni apa la radacina. Sa stii si cum se zamisleste un prunc si ca nu-i vorba doar de trup si de dorinta a trupului. Se intampla sa fii foarte pregatit. Sa fii calificat in cel mai propriu sens pentru a deveni parinte. Se intampla si sa-ti doresti acest lucru cu fiecare celula de suflet si particica de minte. Sa fii foarte constient de ceea ce-ti doresti. Atat de constient incat sa-ti poti vedea copilul nenascut aievea. Deci se poate intampla sa le ai pe toate cele de mai sus dar sa ajungi dintr-un "accident de samanta" sa fii parinte intr-o familie monoparentala. Asta te face un criminal al destinului acelui copil? Un criminal al oranduirii destinului dintr-o minte ingusta si meschina?  Te face un iresponsabil? Un aducator de apocalipsa sociala? Un cancer? Sau faptul ca ipotezele tale sunt fundamental false te conduce catre concluzii fundamental gresite?

 

Sa fii parinte intr-o familie monoparentala inseamna mai mult decat orice sa-ti asumi rolul. Sa lasi in urma ceea ce ai fost- individul unic de pana atunci- si sa-ti asumi rolul de parinte. De ce mai mult decat in cazul unei familii cu doi parinti? Simplu! Pentru ca esti singur, pentru ca esti doar tu, pentru ca nu-ti poti gasi scuze si lipsa de asumare, pentru ca nu poti lua pauza, pentru ca acel copil te are doar pe tine. Pentru ca nu poti fi altfel decat un parinte constient. Pentru ca nu poti obtine asta decat prin anulare de sine "individ" si imbratisare completa de sine "impreuna". Al vietii de familie. Paradoxal teoriei tale, printii unici sunt printre cei mai dedicati, instruiti, avizati, implicati parinti din cati cunosc. Tocmai pentru ca stiu ca responsabilitatea lor este dubla. Tocmai pentru ca sunt mult mai constienti de ce inseamna sacrificiul de sine. Tocmai pentru ca nu mai exista strop de egoism. Tocmai pentru ca stiu ca nu-si permit nici sa moara. Tu poti intelege asta. Ma indoiesc ca ai putea cuprinde sentimentul unui parinte singur caruia nici moartea nu-i este permisa. Pentru ca este doar el si fara el e golul infinit. Nu mai e nimeni. Deci trebuie sa fie!

 

"De multe ori, părinţii, mai cu seamă atunci când copiii le sunt mici, uită de prezenţa, alături de cuplul lor, a unui suflet distinct, înzestrat cu potenţialităţile proprii unui om matur, a cărui bună sau rea aşezare în fiinţă, de mai târziu, depinde în mod substanţial de atmosfera familială, de tălăzuirea ori de temperarea dezacordurilor inerente vieţii de cuplu."

 

Aici pari sa-mi dai si tu dreptate... Parintele unic vede si simte mai adanc statutul sau de parinte. Poate pentru ca singura lui preocupare este copilul? Poate pentru ca isi pune mai multe intrebari, poate pentru ca are mai multe indoieli? Parintele unic tinde sa-si vada mai repede copilul ca pe o fiinta unica. Nu-l confunda cu el, nu si-l asimileaza, nu il priveste ca pe o anexa a cuplului. Pentru ca, exact, cuplul nu exista! Deci copilul unui parinte unic nu va fi niciodata a 3 a roata. Va fi valorizat pentru ceea ce este el, nu pentru ca este un "produs" al partenerilor. Va fi respectat ca individ. Inca din pantec, inca din prima clipa. Copilul unui parinte unic este un copil asumat constient, nu este o intamplare, nu este un dar pentru cineva, nu este un egoism sau un "trebuie" dintr-o ordine vietii. Copilul unei familii monoparentale traieste in liniste, in armonie, in echilibru. Pentru ca sunt deja doi- parintele si puiul sau- iar pentru echilibru de asta aveam nevoie. Deci, o data in plus, esti intr-o trista eroare. Parintele contemporan, fie el singur sau in cuplu, este un parinte din ce in ce mai constient. Din ce in ce mai informat. Mult mai dispus si mai orientat catre pretuirea copilului ca individ, ca entitate separata. Ba chiar as spune ca se tinde spre cealalta extrema: de cult al copilului. Deschide ochii in jur si vezi pe ce lume traiesti! Lasa lecturile depasite si observa ce se intampla in jurul tau. Lasa handicapul emotional in urma si incearca sa evoluezi! Lumea din jurul tau a facut-o!

 

Monoparentalitatea este un păcat ontologic nu numai din raţiuni economice. Sociologii au demonstrat că o familie cu un singur părinte – copiii fiind crescuţi, în majoritatea cazurilor, de o mamă singură – se află la limita de jos a sărăciei, fapt care antrenează numeroase ambiguităţi de natură organică.

Cum iti sugeram si mai sus, scoate capul din nisip! Majoritatea familiilor despre care vorbesti, familiile monoparentale materne, este tot mai des formata din femeie independente social si material. Femei care isi permit mai mult decat isi permit foarte multe cupluri. Femei culte, educate, implinite profesional. Femei care frustreaza barbatii mici (ca tine). Tot mai des din lipsa de asumare a partenerului de sex masculin iau nastere aceste familii pe care le hulesti. Tot mai des lipsa de adaptare in fata schimbarii rolurilor sociale clasice este cauza parasarii cuplului si a responsabilitatilor de parinte. Si tot mai des parintele unic isi poate asuma cu succes rolul de furnizor al bunastarii materiale a acelui copil. Este si cazul nostru, pentru ca dincolo de a fi parinte singur, am fost intai un om intreg, un om care si-a construit o viata, un om care si-a asumat aducerea unei alte vieti pe lume. Aici nu stii tu unde sa te pozitionezi, din pacate. Te trag in jos teoriile de acum 150 de ani cand femeia era doar un accesoriu, teoriile celor care o considerau putin mai mult decat un animal.

 

Dar, adevărata fractură vizează sufletul copilului, implicit pe cel al viitorului adult. În primul rând, vorbim despre disconfortul afectiv creat copilului care, comparându-se cu colegii săi, descoperă disidenţa ontologică în care a fost aruncat fără voia sa. În al doilea rând, a trăi cu un singur părinte este sinonim cu a te ruga unei jumătăţi de zeu. Cum fiecare părinte joacă un rol precis în dezvoltarea psihologică a copilului, absenţa mamei ori a tatălui handicapează copilul, pentru toată viaţa, de acel surplus de fiinţă, necesar reuşitei existenţiale. Pentru că, şi asta se uită adesea, oamenii care izbândesc cu firea în viaţă – şi care reuşesc această performanţă cu cât mai puţine sacrificii de ordin emoţional – sunt aceia care nu poartă în ei rănile deschise ale separării părinţilor. De cele mai multe ori, în loc de a se concentra asupra dezvoltării proprii şi a se bucura de sinele lor, aceşti tineri sunt măcinaţi de dureri nevindecabile, cauzate de handicapul emoţional dobândit ca urmare a absenţei unuia dintre părinţi. Este ca şi cum ai trăi cu o fereastră spartă în suflet: adeseori te trage răceala, iar depresiile nepoftite se strecoară cu uşurinţă printre cioburile împlântate în fiinţa ta. Şi, în loc de a se izbăvi existenţial prin construirea unor familii proprii, fericite şi sănătoase din punct de vedere emoţional, adeseori aceşti oameni abuzaţi sufleteşte de drama monoparentalităţii ajung să îşi şchiopăteze propria familie sau aleg să nu se căsătorească niciodată. Trecutul, în loc să fie o proptea, a devenit o încremenire în durerea de suflet. Viaţa lor semănând astfel unui mormânt care îşi aşteaptă în fiecare clipă ţărâna umană. Şi nu este doar o metaforă canceroasă, este reflexul hiperbolizat al unui adevăr existenţial. Aveţi, grijă, deci.

Abia aici, pe final, ai inceput sa capeti putina substanta. Hiperbolizata si ea, dar este. Insa, fii pe pace! Nimic nu preocupa pe lumea asta mai mult un parinte singur decat intrebarea "ce sa fac sa fiu destul?". Nu exista parinte care sa nu se gandeasca la asta. Chiar daca are un partener. Parintele constient este acela care nu se culca pe aura autosuficientei. Parintele constient este mereu in evolutie, in autodepasire. El invata zi de zi, creste zi de zi. Iar asta nu tine de a fi singur sau impreuna. Tine de un statut asumat. Iar pentru parintii singuri nicio lupta nu este mai mare decat cea cu tiparul manipulativ tatuat in sufletele noastre, tiparul familiei fericite. Iar in acest tipar socialul ne-a plantat doi parinti. Nu pentru ca altfel nu se poate, nu pentru ca doi parinti aduc automat fericirea, ci pentru ca asa "trebuie". Si nimeni nu sta sa analizeze acest trebuie, nimeni nu se lupta sa rupa tiparul care nici macar nu-i apartine. Este socialul, norma, comoditatea, confortul, impartirea obligatiilor, asumarea comuna a bucuriilor. Aici ai putea avea putin dreptate daca nu ai fi atat de inversunat si nu ai pleca iar de la ipoteze false. 1. Ca o familie cu doi parinti este apriori una fericita si aducatoare de echilibru sufletesc si suces in viata. 2. Ca o familie monoparentala este cauza gaunoasa a raului din sufeltul omului in devenire, ca nu poate exista echilibru, ca nu poate fi generatoare de fericire. Daca discursul tau ar fi fost despre armonie si fericire in familie, despre intelegere si maturitate emotionala, daca ar fi fost pro educatie empatica, pro formare adult echilibrat poate ca te-as si iertat pentru mojiciile de mai sus. Dar nu! Articolul tau nu este in sprijnul cuplului, nu este contra divortului. Nu! El este o insiruire agresiva de vorbe inflorite impotriva parintilor unici. A mea si a celor asemenea! Fie ei asumati sau deventi.

Tiglea, copilul meu nu va creste in a fi un monstru emotional, un handicapat social, un om incapabil de a atinge succesul in viata pentru ca este crescut de un singur parinte! Dar cu singuranta va simti mila sau compasiune atunci cand va intalni personaje ca tine! Copilul meu este crescut catre empatie, intelegere, diversitate. Copilul meu stie ca s-a nascut pentru el, pentru viata, pentru ca era dreptul lui de a se naste. Nu pentru ma-sa sau pentru ta-su. Stie ca a fost adus pe lume cu dragoste. Stie ca este iubit si inteles. Stie ca este liber sa simta si sa gandeasca. Sa fie asa cum isi doreste sa fie. Stie ca exista diversitate. Stie ca exista familii in care sunt doi parinti, fie de sexe diferite, fie de acelasi sex. Stie ca exista familii in care exista o mama sau un tata. Doua mame, doi tati, doua mame si un tata. Tot familii sunt! Numarul protagonistilor nu granteaza fericirea sau armonia. Ci calitatea lor! Calitatea de parinte! Asa ca fii linistit, nu-mi purta mie de grija si nici copilului meu. Nu ai fost tu acolo cand imi caram singura sacosele de la piata, nu ai fost acolo cand mi-am nascut copilul, nici cand i-am pazit incubatorul, nici cand nu am dormit cu saptamanile, nici cand nu am liniste pentru ca trebuie sa fiu mereu cu un pas inainte si sa anticipez urmatoarea mutare a vietii, nici cand o sa ma intrebe explicit de ce altii da si ea nu. Cum nu ai fost acolo la niciun zambet, niciun pas, nicio imbratisare, niciun sfat, niciun cuvant. Tu esti in carti si in teorii depasite, nu esti in viata in care noi traim si crestem oameni frumosi si fericiti. Chiar si asa, monoparentali!

Tot ce iti pot ura, Tiglea, este sa evoluezi in a fi parinte, sau macar om. Sa simti fericirea, sa simti binecuvantarea, sa simti responsabilitatea, sa simti greul, sa simti frumosul, sa vezi cat esti de mic, cat esti de mare. Sa-ti tii copilul in brate in prima clipa de viata si sa intelegi ca pentru tot restul respiratiilor tale nu o sa mai ai alta grija in lume decat sa faci acel copil un om fericit si intreg. Ca nu o sa-ti iasa niciodata tot aerul din plamani pana in clipa in care ai sa mori, si poate nici atunci, pentru ca ai devenit parinte. Pentru ca viata ta e acum a lui. Pentru ca o sa-i porti mereu grija si dorinta de bine. Pentru ca ca o sa te trezesti, o sa mananci si o sa dormi doar pentru a fi acolo, langa el. Pentru ca din clipa aia nu o sa te mai cheme Tiglea, o sa fii rebotezat, o sa te cheme Parinte. Altfel, ai grija, o sa cresti inca unul la fel ca tine!

 

 

 

Multi am avut, putini mi-au mai ramas

Nervii, ca despre ei vorbesc. Eu sunt un monument de rabdare, poti sa joci tzontzoroiul pe nervii mei foarte mult timp pana sa-mi sara mustarul. Cu astia mici ce sa mai zic, chiar si inainte sa fiu mama, ma puteam juca si 5 ore acelasi lucru, nu ma plictisesc si nu ma enervez. Pot sa le explic si sa imi explice de o suta de ori, le repet si ii ascult. Dar de cand a sarit fi-mea de doi ani si mai ales pe fondul unei oboseli care incepe sa devina stare de fapt, nu prea mai sunt asa de zen. Uneori chiar ma surprind foarte nervoasa din niste nimicuri pe care de obicei le priveam cu amuzament. Booon. Si cum teoria mea de baza in ale cresterii de copii este consecventa, trebuie sa numar pana la 10 100 si sa nu ii transmit copilului semnale confuzatoare. Nu poti acum sa razi si in alta zi sa-ti vina sa dai cu el de pamant pe acelasi subiect. Ca asta e "parenting schizofrenic", cel mai periculos stil de a creste un copil- parerea mea. Asa ca numar, raspir adanc, parasesc perimetrul ca sa ma limpezesc de nervi si sa nu pice ea victima lipsei mele de autocontrol.

 

Mai nasol este cand suntem pe strada, nu am unde pleca, nu am cand sa mai numar, sa ma mai linistesc, sa gasesc alte solutii. Si de obicei pe strada ii vin ideile si capriciile cei mai mari. De fapt ideea ei e singura- sa o iau in brate. Se intampla rar sa vrea in brate, de obicei pentru ca eu am gresit si am extras-o dintr-un loc prin luare in brate. Si atunci ea ce zice- pai, daca tu vrei sa plec de aici si ma iei pe sus, ia-ma!. Dimineata iesim noi din pensiune cu planul sa gasim magazinele si sa cumparam lucruri "vitale"  (cum ar fi deodorant pentru mami, uitat acasa fiind el) si o jucarie din plus. Ieri, la masa, cei 4 copii de la masa vecina aveau toti cate o jucarie de plus dupa ei. S-a uitat cu ochii ei de caprioara la mine si a zis ca vrea si ea... Mna, o sa mergem si luam si noi. Asa ca azi am luat-o la picior spre "in sus". La prima curte de langa noi fatalitate: un loc de joaca si portile laaarg deschise. Doamna din curte (gazda) cum o vede asa dragalasa o invita sa se joace. Ce sa mai dau eu cu stai ca avem un plan, stai ca sunt ude, stai ca unele sunt ale turistilor care stau acolo. S-a pus pe calarit jucarii si jucat fotbal. Dupa vreo 15 minute ii spun sa noi trebuie sa plecam. Da' de unde. Pana la urma o conving ca mai gasim si alte jucarii (stiam ca e un parc mai sus) si o iau in brate sa plecam. Cand zece pasi mai tarziu dau sa o pun jos se agata ca maimuta de mine. Niu si niu. Mai, mamica, stii ca ma doare rau spatele, nu te pot duce in brate. (Asa iti trebuie daca nu ai gasit alta metoda sa o iei de la jucarii, na!). Mai, frate, si se pune pe plans. Iar Matilda nu plange si ea ca un copilas. Ea jeleste cu lacrimi pana in barba, cu sughituri si suspine, cu vaitat de zici ca cel putin o omoara cineva. Eu tot ii explic calm ca nu pot, ca uite mergem amandoua pe jos, ca mai stam putin si ne odihnim. NIUUU! Waaaahaaa!

 

Pe la porti incep sa apara oamenii tulburati din linistea orei 10. Toti ma privesc de parca sunt un balaur cu sapte capete toate pregatite sa manance copilasul asta frumos si nevinovat. Pe mine e clar ca nu ma aud ce-i explic. Inca vorbeam incet si calm. Se vede doar cum eu stau impasibila in fata zbuciumului propriului copil. Mama denaturata si cremenala. Urasc scenele astea din strafundul sufletului, mereu le-am considerat esecul parintelui de a preintampina o astfel de criza. Nu copilul este vinovat, parintele este! Simt cum incep sa transpir de nervi si cum ma apuca tendintele de a-i spune ca-i frig doua la fund. O stii ce-i aia? Nu-i spun pentru ca eu nu o bat si nu o amenint. Nici nu am ambitii prostesti fata de un copil de doi ani sa vedem "cine e mai tare". Daca m-ar fi tinut fizicul o luam de la inceput in brate si am fi fost amandoua fericite. Ii explic frumos ca ma doare spatele, ca o iubesc si ca vreau sa o duc in brate, dar nu pot. Clipa in care vrea sa ma ocoleasca si se zmuceste din mana mea in mijlocul strazii. Strada pe care trec masini. Imi sta inima, vad rosu si o trag de mana tipand la ea. Oamenii din jur privesc... Zic, ok, astia nu au gresit cu nimic, oricum nu te apuci sa "faci educatie" pe strada, o iau in brate. Oricat i-as fi explicat era in transa, nu ar fi rationat sub nicio forma. Fac 10 pasi si nu-mi mai simt piciorul cu problema din coloana. Ma asez cu ea pe vine si o pun jos. Incep i-ar sa-i explic despre faptul ca mami are buba rau la spate si nu poate sa o duca in brate. Ca mai stam si ne mai odihnim daca e obosita. Nu cred ca m-a auzit pentru ca-si umfla plamanii pentru a elibera un ragnet cum numai ea stie. Simt ca ma ia si pe mine plansul. Daca as fi fost intreaga pana acum eram sus cu ea in carca. Nu e un copil capricios sau "rasfatat", eu gresisem si ea se comporta in concordanta.

 

In timp ce stateam cu ea jos si incercam sa aflu ce o face atat de nefericita si de ce este musai sa o iau in brate... ma trezesc cu o femeie tanara- la un 30 de ani- probabil ca iesise dintr-o curte, la 10 centimetri de nasul meu privindu-ma insistent. Ma uit la ea, ea se uita la Matilda si-i intinde o ciocolata. Deci daca pana in clipa aceea mai aveam o faramita de stapanire de sine... Ma uit la ea, de fapt incerc pentru ca statea atat de aproape de mine incat nu puteam focusa pana la ea, si o intreb daca ea gandeste. Ma priveste la fel de insistent si amenintator. Incerc sa-i spun ca nu este ok deloc, ca nu intervenim intr-o situatie care nu ne priveste mai ales ca nu era o situatie de violenta care sa presupuna salvare. Si mai ales nu te trezesti tu, un strain, sa oferi o ciocolata copilului suparat. Ma ignora complet si isista cu ciocolata catre Matilda. Copilul care nu stie despre asemenea manevre de impacare/recompensare si mai ales ca ea stie ca cicolata nu e pentru copii, ma priveste printre lacrimi si tot incearca sa scape din apropierea nenaturala a femeii. (Nimic nu o tulbura mai rau decat un strain intrat brusc in spatiul ei intim). Aceasta nimic... Si atunci au explodat nervii mei si asa putini. I-am spus ca daca pe fi-mea nu o bat, ca-i copil si e al meu, pe ea s-ar putea sa o incing nitel sa reconsidere astfel de interventii. M-a privit iar staruitor si fara cuvinte si a plecat. Pot doar sa-mi imaginez ce era in mintea ei si cum se vedea scena din exterior. Dar ea nu cred ca-si imagineaza pentru o clipa ce a fost in a mea.

 

Pentru ca Matilda era deja intr-o stare din care nu o mai scoteam cu nimic am luat-o in brate si am mers pana mi-a amortit si celalalt picior si ne-am asezat pe niste trepte. Unde mi-a dat lovitura de gratie: tzitzi. M-a bufnit rasul. Tzitzi pe trepte in mijlocul orasului. Transpirata, plina de nervi, cu dureri prin toti nervii existenti, cu riscul sa nu ma mai pot ridica de jos... copilul vrea san. Daca nu am convins-o eu ca nu o pot duce in brate, cum o conving ca nu pot sa-i dau san in clipa aia?! Uimitor... cand i-am repetat cu calm a suta oara situatia, a inteles. M-a luat de mana sa mergem sa cautam ham-ham- jucarie. Apoi mi-a spus ca mami are bucu (bubita) la spate si o doare. Am dus-o in parc cum am promis. Ne-am dat in jucarele. Ham-ham nu am gasit. Dar am gasit calut de tras dupa ea (sau inainte, ca se pare ca ei asa i se pare mai logic) si a fost foarte fericita. Eu inca nu-mi simt piciorul stang dar sper sa-si revina pana duminica pentru ca frumoasa gara din Sinaia nu are rampe si trebuie sa cari bagajele pe scari prin pasaj. Maine reluam traseul, vreau sa ma duc sa discut calm cu doamna interventionista de astazi. Poate ii duc si o ciocolata.

 

Pentru mine este cumplit sa nu pot face un lucru atat de simplu cum ar fi sa o iau in brate cand cere... Nu mai spun ca nu ma pot juca asa cum isi doreste ea si cum ar fi normal. Deci cand vedeti un parinte care nu se indupleca sa-si ia copilul in brate poate va ganditi si ca acesta nu poate fizic sa faca asta, nu pentru ca este un parinte rau. E doar un parinte la trei secunde distanta de a plange si el mai rau decat copilul.

 

 

 

N.B.- eu am discopatie lombara cu doua hernii de disc, compresie de nervi sciatici, deplasare si fractura de vertebre in zona sacrala/lombara. Teoretic nu am voie sa car, ridic, port nimic mai greu de un kg. Practic...

 

Despre cum a fost dupa...

 

"Prima data a fost greu, dureros, trecusera patru luni de la nastere si inca nu puteam sa imi expun tot corpul... a fost cu un tricou pe mine si cu lumina stinsa. A fost mult mai greu decat atunci cand s-a intamplat pentru prima data in viata, acum doar corpul era virgin, nu si mintea, poate si sufletul. Mintea stia totul, iar corpul nimic. Sufletul se temea."

 

De foarte mult timp imi doresc sa scriu despre asta. De vreo trei ori am inceput dar articolele au ramas in draft. Fiind un subiect extrem de intim este delicat sa scrii cu sinceritate si deschidere despre el. Si este cu atat mai greu atunci cand ai un blog cu nume si prenume, cand esti un om real cu fapte si vorbe, cand blogul tau are un chip nu mai departe de o simpla cautare pe google. Dar zilele trecute a fost un eveniment si pe bloguri au inceput sa curga articolele despre intalnirea respectiva. In aparenta era vorba despre un Studiu Gallup (“Recâştigă-ţi feminitatea“, despre calitatea vieţii sexuale a femeilor din România), in esenta era vorba despre un produs. Mai multe puteti citi aici. Nu am fost acolo, deci nu despre asta este vorba, dar m-a determinat sa scriu. Sa scriu despre ceva mai delicat, despre ceva ce ma asteptam sa fie adus in discutie, tot despre viata sexuala a femeii. Dar nu a oricarei femei, nu numai din Romania sau Bulgaria, ci despre viata sexuala a femeii care a devenit mama. Ce se intampla cu viata sexuala dupa sarcina? Mai bine spus dupa nastere. Pentru ca acela este momentul cumplitelor schimbari, al metamorfozei femeii, al lipsei de intelegere, al rupturilor si a izolarii.

 

Statisticile sunt cu siguranta interesante, dar eu nu m-am simtit niciodata statistica. Sunt o femeie complexa, cu trairi complexe, atat fizice cat si emotionale. Si niciodata nu mi-am simtit feminitatea mai in dificultate decat atunci cand am devenit mama. Imi amintesc ca in ziua testului de sarcina cu doua liniute am vorbit cu cea mai buna prietena, i-am spus ca eu simt ca viata mea de femeie s-a terminat. A inceput sa-mi vorbeasca despre implinirea femeii ca mama, dar eu nu la asta ma refeream. Si nici nu visam atunci cata dreptate se va dovedi mai tarziu ca am avut. La 30 de ani si fix doua luni cand am ramas insarcinata. Iar tot ce se spune despre femeia la 30 de ani este adevarat. Mai ales ce se spune despre maturitatea ei sexuala si despre intensitatea trairilor de natura sexuala. Ceva se schimba si lucrurile devin din bune foarte bune sau din foarte bune si mai bune. Era o perioada in care traiam cu siguranta apogeul vietii mele sexuale. Eram libera, aveam timp, aveam dispozitie, imaginatie, nevoie. Era foarte bine si ma bucuram de ceea ce aveam. Am fost mereu o femeie in contact cu trupul ei, mi-am recunoscut placerile si am explorat ceea ce simteam. Nu cred in "asta nu se face", iar limitele sunt stabilite numai intre cei implicati. Da, este intim, nu-i treaba nimanui ce face fiecare, dar uneori ajuta sa stii. Ajuta sa te cunosti, sa te descoperi si sa cunosti si ceea ce simte celalalt. In acest context a aparut sarcina si am stiut ca acea viata s-a terminat si ca lucrurile nu or sa se mai intoarca asa cum au fost.

 

Sarcina in sine este un carusel hormonal. Treci prin schimbari incredibile- fizice, emotionale, sexuale. De la perioade cand te simti o zeita, la perioade cand te simti un casalot esuat la mal. De la perioade cand iti vine sa versi numai la ideea de sex, la perioade cand ti-ai ingesui partenerul in scara blocului. Daca sarcina este sanatoasa s-ar putea sa o si faci :). Despre ce se intampla cu sufletul tau atunci cand in tine creste viata... cititi pe larg in tot blogul de fata. Apoi vine nasterea. Naturala, in cazul meu. Si orice ti-ar fi povestit prietenele, mama, orice ai fi citit prin carti este egal cu zero fata de ceea ce simti. Fata de ce furtuna te ia pe sus si cand te lasa inapoi pe pamant, pai, cand te lasa inapoi te lasa alta. Nu mai esti tu. Te-ai schimbat, s-a schimbat totul. Din femeia care iti apartineai ai devenit femeia mama, si esti a lui, a noului venit care a trait si respirat prin tine. Si totul, dar totul este intr-o alta lumina. Si nu realizezi cat de mult pana cand nu trec cele 6 saptamani de gratie pe care maria sa medicul le-a stabilit arbitrar drept perioada de refacere. Adevarul ca esti atat de fascinata de noua ta viata, atat de acaparata de noul venit pe lume, atat de coplesita de tot ceea ce inseamna viata de mama incat nici nu ai avut timp sa e gandesti oare "pe jos" ce mai e. Libidoul meu pe unde mai este? Energia mea sexuala unde este? De fapt simti ca nu mai este acolo, dar te simti usarata de asta, lipsa lor iti da timpul si dispozitia de a fi 100% a copilului. Iar sase saptamani trec intr-o clipa.

 

Pentru mine primul raport sexual a fost la patru luni de la nastere. Atunci am simtit ca pot, atunci am simtit ca vreau. Acesta a fost procesul natural si nefortat de nimeni. Atunci am avut curaj. Din pacate sau din fericire eu sunt parinte singur si nu a existat langa mine si cealalta jumatate cu nevoile sale. Pot doar sa realizez cat de infinit mai greu ar fi fost daca mai  era acolo un om cu nevoile lui. Cu aceleasi nevoi (aproape) neschimbate de sarcina si nasterea prin care am trecut eu. Un om care ar putea empatiza pana intr-un punct dar care, pana la urma, sa-si doreasca si locul lui inapoi. Pentru ca si asa, oricat ar fi de dedicat si de iubitor de familie, barbatul isi simte locul luat. Si asa si este. Spun ca a fost din fericire pentru ca am putut sa aleg singura momentul cand m-am simtit pregatita. Refacerea fiziologica dureaza mult mai mult decat cele 6 saptamani. Ma si amuza, in conditiile in care am avut si reactia alergica la firele folosite pentru refacerea rupturilor si a epiziotomiei la 6 saptamani eram aproape ca dupa nastere. Ranile erau departe de a fi vindecate. Si in mod clar incompatibile cu orice idee de viata sexuala. Daca ai avut nesansa sa ti se faca si epiziotomie va dura pana spre doua luni ca sa simti ca acolo nu mai este o rana deschisa. Durerea si disconfortul pot persista si pana la un an. Nasterea naturala traumatizeaza vaginul, il raneste. Refacerea dupa nastere este lunga si dureroasa, de fapt in majoritatea cazurilor este asa. Iar un astfel de traumatism nu este depasit usor nici psihic. A fost o agresiune. Oricat de minunat este sa aduci un copil pe lume, fizic a fost o agresiune. Iar creierul tau asa isi aduce aminte si te face sa-ti fie teama. Iti va fi teama de durere, de ranire, de lipsa functionalitatii. Iti este teama si de lipsa de placere, de lipsa de senzatii, de largirea vaginului. Pentru ca circula mult prea mult mitul femeii care a nascut si a barbatului care "nu mai simte nimic" in timpul actului sexual. Supriza va fi ca problema este exact inversul- lipsa largimii.

La ce sa te astepti fizic? Vaginul s-a intins, a fost taiat sau s-a rupt in mod natural. Oricine a vazut un vagin si oricine a vazut un bebelus. Diferenta de gabarit evidenta. Ehh, bebelusul si-a facut loc si a iesit pe acolo, in mod miraculos- as zice. Deci trauma fizica este mare. Oricat am vrea sa ne facem ca ploua, ca acei copii minunati nu au iesit pe unde au iesit... dar asa s-a intamplat. Si este bine sa iti privesti copilul, si capul lui, si sa intelegi ca aceea este dimensiunea la care a ajuns si vaginul tau. Si mai ales sa intelegi ca pentru a isi reveni are nevoie de timp. Este absolut normal sa simti teama. Si trebuie sa-i vorbesti si partenerului despre asta. Pentru ca inceputul va fi dureros si nu trebuie grabit. Imi amintesc ca primele incercari ar fi fost chiar amuzante daca nu ar fi fost atat de dureroase. Dureros pana la pierderea oricarui curaj de a mai incerca. Vaginul isi pierde flexibilitatea, atat din cauza ranirii cat si din cauza hormonilor. Pe langa pierderea flexibilitatii nu mai exista nici lubrefierea. Lubrefiere direct asociata cu dorinta si placerea femeii. Dar in principal cuazele sunt tot de natura hormonala. Si in cazul femeilor care nu au trecut printr-o nastere naturala aceste doua probleme sunt prezente dupa sarcina. Iar daca mama si alapteaza, ele sunt cu atat mai pronuntate. Este normal si isi vor reveni cu timpul. Eu am simtit nevoia sa ma duc la medic pentru a ajuta cu refacerea. Pentru ca lucrurile stateau atat de rau incat trebuiau ajutate. Senzatia era ca a fost "prins prea mult la cusatura". Multi glumim pe tema asta, dar nu este nimic placut. Cand diametrul nu permite niciun fel de penetrare sau una foarte dureroasa este un semn ca ar trebui sa mergeti la medic. Stiu ca nu aveti niciun chef sa se mai uite cineva acolo sau sa va mai provoace durere, dar depasiti momentul si faceti o vizita ginecologului. Imi amintesc ca eu ii spuneam despre ce simt fizic si el imi tot explica despre atasamentul meu fata de copil, ca asta impiedica buna functionare sexuala. Lucru perfect valabil daca intre dragostea pentru copil si afectiunea pentru partener ar fi existat vreo legatura sau concurenta, in cazul meu nu se punea problema. Am cam sarit atunci calul si i-am spus ca nu din dragoste pentru copil nu se intampla nimic pe jos (nu tocmai in cuvintele acestea) si m-a crezut. M-a consultat si mi-a dat tratament hormonal cu ovule pentru a ajuta cu refacerea tesutului si a mucoaselor. Chiar a ajutat. Sunt sigura ca daca as fi stat asa as fi intrat intr-un cerc vicios al neplacerii si una ar fi determinat-o pe alta. Deci nu ignorati si nu va simtiti rusinate. Mergeti la medic. Nu strica nici excerictiile pentru refacerea zonei pelvine, exista si cursuri de gimnastica dedicate. Te vor ajuta sa reintri in contact cu tine si acele parti ale corpului pe care vrei sa le faci pierdute.

Libidoul? Libidoul este "cheful" de a face sex. Daca la aspectele fizice ma asteptam, la "moartea" absoluta a libidoului nu. Natura a facut femeia in asa fel incat dupa nastere sa isi vada de pui. Hormonii preiau controlul si te lasa fara energia sexuala. Esti mama si atat. Esti orientata spre a hrani, ingriji si proteja copilul. Sex? Ce-i ala? La inceput nici nu m-am gandit, eram atat de concentrata pe copil, ata de fara timp, de nedormita, de obosita incat nu m-am gandit deloc. Apoi au trecut o luna, doua, trei.... si am inceput sa imi dau seama ca lucrurile s-au schimbat profund. Schimbarea m-a speriat. Nu aveam niciun fel de impuls sexual. Ma gandeam cu groaza cum ar fi fost daca langa mine ar fi fost si un barbat cu nevoile lui de intimitate. Chiar si cuvantul acesta- intimitate- isi pierduse sensul. Dupa ce 9 luni esti expusa, controlata, verificata, dupa ce ai nascut cu tot ce prespune asta- intimitatea isi pierde sensul. Pentru ca altfel nu ai face fata acestui exibitionism fortat. Imi amintesc cand am iesit prima data singura pe strada. Fara burta si fara copil. Ma simteam goala, era ca si cum as fi iesit in fundul gol pe strada. Din omul care mergea cu privirea sus pe mijlocul drumului acum imi venea sa ma preling pe langa pereti si sa nu ma vada nimeni. Intamplator acea perioada a coincis si cu un varf al atractivitatii. Mai frumoasa si mai sexy decat atunci nu am fost niciodata. Corpul meu nu suferise modificari neplacute, o mica urma de burta, sanii erau cu doua numere mai mari, in timpul sarcinii slabisem, din exterior aratam mai bine ca niciodata. Din interior... nimic. Uram ideea in sine. Nu doream sa trezesc reactii sexuale, nu doream sa fiu privita ca o femeie. Eram chiar agresiva la orice intentie sexuala orientata catre mine. Imi aparam maternitatea asa cum o fac animalele. Asa cum fac toate femelele acestei lumi. Nicio proaspata mama din regnul animal nu este dispusa spre imperechere, asa ne-a facut natura. Iar cum intre animale nu exista relatii si "obligatii conjugale" femelele isi vad linistite de puii lor. Insa pe noi, ca fiinte relationale, ne sperie. Te sperie lipsa de chef, de atractie, de dorinta. Te sperie dorinta neschimbata a celuilalt. Ti-e teama sa nu isi indrepte dorinta in alta parte si cedezi obligatiei. Ne mai revenim? Da, daca ne acordam rabdare si timp. Da, in timp. Si cand spun in timp, spun un an. Cam pe la un an de la nastere se aseaza lucrurile in asa fel incat sa le numesti "normale". Cam pe la doi ani dupa pot sa apara iar scantei. Dar pentru asta este nevoie de timp si de intelegere, de rabdare si de redescoperire.

Psihic si emotional? Aici este cheia, aici este greul si nebunia. Psihic duci o lupta grea. Cu schimbarea, cu tine, cu partenerul, cu datoria fata de copil. Intervine frustrarea, nemultumirea, nerabdarea. Stii cum ai fost si vezi cat de diferita esti acum. Psihic esti alt om. Si cel mai important este sa constientizezi si sa accepti asta. Nu mai esti al tau si al partenerului, esti al copilului. Ii apartii trup si suflet. Este greu sa iti imaparti timpul si stropul de energie care iti mai ramane. Prin oboseala, sani durerosi, emotii si confunzii sa poti sa-i acorzi si celuilalt atentie. Daca alaptezi aceasta senzatie de apartinere este cu atat mai profunda. Eu nu ma puteam dezbraca, pur si simplu. Si nu pentru ca ma simteam neatragatoare. Nu puteam sa-mi expun sanii pentru ca erau ai copilului, de atins nu mai spun, era zona interzisa. Isi pierdusera orice conotatie sexuala sau erotism. Erau sursa de hrana si de alint a copilului. Nici abdomenul care inca mai purta urma sarcinii, inca simteam nevoia sa-l protejez. Am avut norocul ca in rest sa fiu impacata cu trupul meu. Am, insa, prietene care au suferit transformari greu de acceptat. Chiar deformari. Din femeile tinere si frumoase au devenit... de nerecunoscut pentru ele si pentru partener. Le-a fost extrem de greu sa se accepte asa si mai greu sa se iubeasca asa. Daca nu chiar imposibil. Chiar daca partenerii lor le vedeau tot frumoase, uneori chiar mai frumoase. Este greu sa accepti ce s-a intamplat cu trupul tau si ca nu va mai fi niciodata la fel. Este greu sa-ti regasesti feminitatea sub toate aceste schimbari si sub "dusul" de hormoni care iti spune ca nici nu trebuie sa ti-o regasesti. Doar amintirea celei care ai fost se mai razboieste cu ceea ce esti acum. Dar trebuie sa-ti faci timp pentru tine, sa te redescoperi. Sa-ti faci timp pentru partener si sa-l ajuti sa te redescopere. Daca simti ca nu o poti face singura (singuri) cauta ajutor specializat, vorbeste cu un psiholog. Iti poate explica mult mai bine procesele complexe prin care treci, la unele nici nu te-ai gandi. Cum ar fi teama de o noua sarcina. Multe femei intarzie reluarea vietii sexuale din teama de a nu ramane iar insarcinate. Subconstient stiind ca nu mai pot face fata unei noi sarcini.

De ce am ales sa scriu despre asta? Pentru ca vreau sa stiti ca este normal. Pentru ca atunci cand am trecut prin toate astea as fi vrut sa am confirmarea ca nu am luat-o eu razna, dar nu din carti, ci de la un om real. Ca nu exista termene si reguli, ca sase saptamani sau sase luni inseamna acelasi lucru atunci cand vine vorba de ce simte cineva. Ca aproape toate am trecut prin schimbari, prin dureri, prin lipsa libidoului. Este normal sa te simti si furata, si nedreptatita, este normal si sa te revolti si sa-ti vrei viata ta inapoi. Este normal sa te simti neatragatoare, sa-ti vezi corpul modificat, sa nu iti placa partile care "atarna". Este normal sa nu vrei sa-ti fie atinsi sanii, sa-i vezi ca pe ceva ce apartine copilului. Este normal sa-ti fie teama de durere, de lipsa functionalitatii. De lipsa placerii. Multe dintre temerile tale se vor adeveri, si asta este normal. Chiar daca foarte putine recunosc asta, chiar daca nu vor sa vorbeasca pentru ca nu vor sa-si expuna partenerii sau sa-i jigneasca cu ceva. Nimeni nu vorbeste cu placere despre lucruri intime si delicate. Intreaga ta viata s-a schimbat, rutina, casa, mancarea, patul, spatiul. Dar trebuie sa intelegem ca este ceva normal si ca toate mamele au trecut prin asta. Chiar daca este foarte greu de acceptat. Maternitatea ne-a schimbat. Important este sa intelegem in ce fel si sa ne acordam timpul pentru a ne redescoperi ca femei senzuale. Sa ne dam timp ca hormonii sa se linisteasca, sanii sa-si revina doar la a fi parti ale corpului, vaginul nostru sa redescopere si senzatiile placute, sa se vindece si sa uite de trauma prin care a trecut. Orice grabire a procesului poate face mai mult rau decat bine. Nu-i ca atunci cand scoti o masea, repede si ai scapat. Vorbiti cu cel de langa voi si ajutati-l si pe el sa inteleaga aceasta schimbare. Sa intelega ca este ceva normal si ca nu este vina nimanui. Este viata in cea mai pura manifestare a ei. Lucrurile or sa fie iar bine, foarte posibil sa fie chiar mai bine. Merita sa asteptati :). Intre timp puteti incerca alte forme de manifestare a afectiunii si atractiei fata de partener.


Recomand o resursa de incredere pentru tot ceea ce inseamna pre-sarcina, sarcina, nastere, post- sarcina si nastere: Baby Center.

 

Despre teribilul de a fi mama

Astazi trebuia sa va scriu despre altceva. Despre o campanie in care ma simt onorata sa ma implic. Dar nu pot scrie despre asta, am inca urlete in minte.

 

Probabil, daca cititi blogul acesta, sunteti mame sau citi bloguri pentru mame. In special sunteti femei, mai putini barbati trec pe aici. Probabil ca cititi bloguri de mame unde toata experienta aceasta a "mamiceniei" are o aura de minunat, de supranatural. Toate sunt perfecte, toate s-au nascut sa fie mame, e ca o a doua natura. Nu au simtit regretul vietii lor de pana la copil. Nu au simtit frustrarea de a nu-si mai avea propriile trupuri. Chiar propria minte. Toate au nascut razand, au alaptat cu pletele fluturand. Copiii lor au fost minunati si perfecti. Ele au fost minunate. Nimei nu o sa va povesteasca despre ce este urat. Sau poate ca da, atunci cand vor sa fie compatimite. Dar nu va vor spune despre gandurile negre care trec prin mintea unei femei. Despre cat de greu sau imposibil le-a fost sa-si abandoneze corpul sarcinii. Sa-si primeasca copilul. Cat de mult le-a speriat nasterea. Sau cat de greu poate fi uneori sa alaptezi. De cate ori au vrut sa fuga in lumea larga, pe geam eventual. Copilul sa nu mai planga, ele sa nu mai auda. Sa se termine, oricum, dar sa se termine. Viata de mama nu este mereu un camp cu flori. Dar putine mame vorbesc cu sinceritate sau cu empatie despre asta.

 

 

In Sambata mare m-am intalnit la usa blocului cu o viitoare mama. Avea data presupusa a nasterii exact de Paste. Se intorcea impreuna cu sotul ei de la plimbare. Ii cunosc de cand s-au mutat in bloc, sunt vecinii din apartamentul de sub al meu. Un cuplu tanar si linistit, nu-i auzi niciodata. Nici razand, dar nici plangand. Ne intalnim ocazional, schimbam doua trei amabilitati. Ea este tipul acela de femei fragila care nu pare sa aiba energie nici sa termine o fraza. Acum cateva luni am vazut ca este insarcinata, m-am bucurat pentru ea, am felicitat-o. In sambata aceea mi-au spus ca nasterea se va intampla la Regina Maria. Ca isi doresc o nastere naturala. N-am vrut sa le stric elanul, le-am spus doar ca o nastere la privat nu inseamna neaparat o nastere naturala frumoasa. Mi-am amintit de o alta nastre de Paste, tot la Regina Maria, care nu s-a intamplat deloc asa cum isi dorea mama. Eu imi pastrez credinta ca nasterea la privat functioneaza foarte bine pentru cezariene... Ei vroiau natural, mai mult el. Ea... Nu stiu de ce dar nu am vazut-o terminand nasterea. Asa am simtit. Cred ca sunt femei facute sa nasca si femei pe care acum le salveaza medicina. In urma cu 50 de ani nu le salva nimeni. Oricat as milita pentru nasterea naturala, pe atat cred ca nu este pentru toata lumea. Iar femeia trebuie sa stie asta, medicul trebuie sa stie asta inainte de a te pune in pericol. Inainte de a pune copilul in pericol.

 

Adevarul este ca nimei nu te pregateste real. Nici cele mai salbatice vise si scenarii. Nimic nu m-a pregatit pentru o sarcina obtinuta asa cum a fost. Toata viata de femeie nu am luat nicio aspirina fara sa ma gandesc daca exista posibilitatea de a fi insarcinata. Si am ajuns ca atunci cand am fost insarcinata sa iau... multe. Multe care au facut trei medici sa spuna ca o sa fac un monstru si ca trebuie sa il scoatem. Pe copilul meu, pe el sa-l scoatem. Nimeni nu-l vedea ca pe un om, era doar un risc statistic. Nimeni nu m-a pregatit pentru asta. Nici pentru rau, nici pentru clipa cand ti se rupe coloana si petreci doua luni in dureri cumplite. Nici pentru cum va fi sa-ti coasa parti din tine fara anestezie si sa te doara de sa-ti vina sa mori. Nici ca or sa te sperie ca ti-a murit copilul, iar in tot contextul sarcinii ca asta iti va produce o psihoza de care nu  o sa scapi nici doi ani mai tarziu. Sa nu te asculte cadrele medicale te astepti, e in gena de roman undeva. Nu stii nici cum or sa te doara ragadele, nici dintii de copil infipti in san. Nu stii ca o sa ajungi sa traiesti fara somn. Ca la fiecare cinci minute iti sta inima de grija. Oricat ti-ai imagina, oricat ai citi, oricat ai observa, oricat ti s-ar spune, nimic nu te pregateste cu adevarat. Planuri de nastere, planuri de crestere, planuri. Toate se fac praf in fata realitatii care are si ea alte planuri. Noua luni trec foarte repede si te trezesti cu mica fiinta in brate. Trec si cele cateva zile bulversante in maternitate si apoi esti acasa, singur cu mica fiinta in brate. Acum ia de te descurca. Dar te descurca tu, tu aceasta noua persoana pe care o vei intelege cu greu. Pentru ca nu mai esti tu cea pana de ieri, esti un alt om, un alt om condus de o alta chimie interiora. Si nu ai timp de introspectii pentru ca omul de l-ai adus pe lume are nevoi, si le are acum. Si, cel mai important, nimeni nu te pregateste de atata mestec de iubire si de resentiment.

 

Acum vreo saptamana am auzit primele plansete de copil. Era noapte si liniste. Bebelusul doarme exact sub noi, cu geamurile deschise se aude totul limpede. Esti femeie, esti mama, esti mama care alapteaza. In tine sunt furtuni de instincte, nu ai cum sa auzi planset de copil si sa nu simt fiorul, sa nu simti laptele. Asa am fost facute. Cel mai bun stimulent al lactatiei este nevoia copilului, corpul lasat in pace isi face treaba in armonie cu ceea ce bebelusul ii cere. O auzeam pe cea mica plangand, plans neconsolat. Nu varia, doar se epuiza. Nu se auzea sa fie ridicata, plimbata, se auzea static in acelasi loc al camerei. Primul impuls a fost sa le fac o vizita, sa le ofer ajutorul, sa ii pun in legatura cu un consultant in lactatie. Apoi mi-am pus frau, nu era treaba mea, nu e locul meu sa ajut, mai termina cu bunul samaritean. Chiar nu ai invatat nimic? Stai in banca ta! Si am stat. Am ascultat in fiecare noapte plansul neconsolat de bebelus care are o nevoie, nu de colici. Fiecare trebuie sa se descurce. Eu m-am descurcat singura. Sau poate pentru ca eram singura m-am descurcat. Nu era nimeni, nu ma puteam baza pe nimeni, asa ca trebuia sa ma descurc. Am avut noroc sa fie asa. Am avut noroc ca fetita asta sa-si aleaga foarte bine momentul cand a venit in viata mea.

 

Noaptea trecuta m-am culcat pe la 12, dupa ce am terminat programul administrativ. Adorm greu, ganduri multe, oboseala multa. Cred ca atipisem. Ma trezesc niste urlete teribile de femeie. Nu intelegeam ce se intampla. Ma ridic. Parea sa se auda de afara. Parea ca cineva omoara efectiv o femeie. Ca o stalceste. Atat de tare urla. Striga ca nu mai vrea, ca nu mai suporta, sa o lase in pace, ca nu mai poate. Am sarit din pat cu mana pe telefon. Tot blocul de vizavi asista. Nimeni nu avea nicio reactie. Eu nu vad nimic de pomi, nu stiam ce se intampla. Daca sunt jos, daca o bate. M-am dus pe balcon.Vocile au disparut, am crezut ca au depasit zona blocului nostru. Apoi vag liniste. Am intrat in casa. Au inceput sa se auda iar urletele- Nu mai pot, nu mai vreau! Se auzeau din bloc. Ba chiar foarte clar, erau din apartamentul de jos. Era ea, mama. Urla si plangea intr-un fel in care urli doar sa chemi inapoi mortii. Mi-a inghetat sangele. M-am gandit ca a patit ceva bebelusul, el nu se auzea deloc. Daca era acolo nu avea cum sa nu planga speriat de tipete. Apoi l-am auzit pe tata. Intr-un fel clasic incerca sa o aduca la realitate. Atunci am inteles ce a declansat criza. Alaptarea! El ii spunea ca nu este singura femeie care trece prin asta dar ca are nevoie sa se poata baza pe ea, sa aiba incredere. Ca daca ar putea sa o faca el ar face-o, dar nu poate. Mi-a plans sufletul pentru ea. Am inteles din clipa aceea ca nasterea nu a fost deloc ce si-a dorit. Ca nimei nu o ajuta. Dupa o ora jumate de plans si tipat s-a linistit. Mi-am promis ca astazi trec pe la ei.

 

Am plecat cu 30 de minute mai repede de la job. M-am oprit la ei la usa, am batut usor. Niciun raspuns. Mi-am amintit de sfaturile pe care mi le ofeream singura cu caldura, sa nu ma mai bag. Am facut stanga imprejur spre scari. Atunci el a deschis usa. Probabil ca se astepta sa-i spun ceva legat de "galagia" din noaptea trecuta. I-am zambit, i-am vorbit, i-am oferit ajutor. I-am spus ca inteleg. Parea luminat, usurat. I-am spus ca oricand are nevoie de ceva, de o pauza, sa vina si-i ajut. I-am povestit despre femei, despre ce ni se intampla dupa ce nastem. Despre cum ultimul lucru de care avem nevoie este ca cineva sa ne nege trairile. Daca spune ca nu mai poate, atunci nu mai poate si ceva trebuie schimbat. Creierul uman este o masinarie tare delicata, o chimie alterata, oboseala si poate deraia oricand. Simteam ca va veni momentul, si el simtea ca sotia lui va rabufni rau. Experienta nasterii a fost o trauma. S-au dus sa nasca natural, dupa 22 de ore de travaliu s-a intervenit cu cezariana. Apoi au fost bombardati cu lapte praf si glucoza. Cu ignoranta la adresa nevoilor copilului. Cuvantul lui la adresa experientei de acolo a fost "groaza".  Au plecat din maternitate cu spritul si corpul ranite. Cezariana, pe care daca nu ti-o doreste o percepi ca o agresiune, e o rana. Cu sanii raniti pentru ca nimeni nu s-a ocupat asa cum trebuie de primele alaptari. Obosita, singura, plina de indoieli. A rabufnit, a explodat ceva, dar foarte violent, foarte.... Sper sa ii fi facut bine. Sper sa ceara ajutorul daca or sa aiba nevoie. Nu mie, o straina, dar oricui. Unui profesionist. I-am spus ca o inteleg, pentru ca asa este. O inteleg!

 

Sa fii mama nu este usor. Nimeni nu este perfect. Hormonii fac din tine ce vor ei. Nu esti tu. Mintea ta nu este limpede. Poate ai noroc si esti mai echilibrata si treci usor. Dar poate nu ai noroc si te bulverseaza cu totul. Nu te simti mai putin, nu crede orbeste in perfectiunea altora. Toate au avut momentul lor de criza cand si-au dezbracat copilul in parc urland ca-l omoara o viespe despre care au avut senzatia ca a intrat in urechea copilului. Acela a fost momentul meu. Matilda avea o luna iar eu am pierdut controlul. Toate traumele bine inghesuite au rabufnit. Groaza ca o sa moara. Urlam ca o nebuna, eram convinsa ca insecta i-a intrat in ureche si o sa o omoare. Cand pierzi o sarcina, cand traiesti cu groaza ca o sa o pierzi si pe a doua, cand iti spun ca o sa faci un monstru, cand la 48 de ore de la nastre te sperie ca ti-a murit copilul.... nu mai esti tu si ajungi sa crezi ca se poate intampla. Cu timpul iesi din cerc. Te linistesti. Dar fiecare febra, fiecare problema si cazatura te aduc cu mintea inapoi. Si esti privita ca o persoana internabila la ospiciu. Asa ca taci, nu spui nimanui. Asa cum tac multe mame, isi ascund temerile, gandurile, nesiguranta. Mama aceasta nu a mai tacut. A fost sfasietor. Cata durere stansa, cata frustrare, cate neintelegere.  Probabil ca daca toate si-ar putea permite momentul de nebunie atunci nu ar mai fi luate in gluma si nicio mama nu ar mai ajunge sa aiba depresie postpartum. Niciun bebelus nu ar mai suferi.

 

 

 

 

Daca o mama urla langa voi ca nu mai poate si nu mai vrea fiti langa ea. Nu-i spuneti ca nu este asa, ca i se pare, ca au mai trecut alte milioane prin asta. Ceea ce simte este perfect real pentru ea. Poate ca pentru tine, cu mintea limpede, sau cu experientele tale totul pare un mizilic despre care o sa ne amuzam la anul. Dar in clipa aceea, pentru ea, este sfarsitul lumii. Pentru ca, real, asta este. Lumea ei de pana atunci s-a sfarsit si adaptarea noii lumi poate dura un timp.  Ajutati femeia de langa voi sa aiba timp!

 

 

 

 

neprevazutul

laudatul

Despre frumusete

M-au mirat mereu parintii care-si vad copiii ca fiind frumosi (chiar daca nu sunt). Exista un fel de intelegere tacita intre adulti ca nu poti gandi despre un copil ca nu este frumos, ca doar e copil. Eu sincer nu cred asta. Sunt copii frumosi si copii mai putin frumosi. Total de acord ca pot fi simpatici sau nostimi, pot fi caraghiosi. Aproape toti copiii iti trezesc sentimentul acela de dragalasenie si de instinct de reproducere, dar nu sunt toti frumosi. Si ma gandeam oare eu ce o sa simt atunci cand o sa am un copil. Daca o sa iasa o ciudatenie uratica o sa-l vad frumos prin prisma faptului ca-i al meu si ca-l iubesc? Sau o sa fiu si mai exigenta si o sa-l vad mai critic decat il vad cei din jur. Apoi a nascut prietena mea buna din copilarie si primul lucru pe care mi l-a spus la telefon, cumva cu jena si parere de rau in glas, a fost ca baietelul ei este urat. Mi s-a rupt sufletul. Da, nu era un copil de pus in poze, putini nou-nascuti sunt fotomodele cum au iesit de unde au iesit, dar... Mi-a parut atat de rau pentru ea. I-am spus ca nu este urat, e doar un bebelus blond care inca nu s-a conturat. Acum a crescut si este foarte frumusel. Sigur, acum, ea il vede cel mai frumos copil. Sper.

 

A venit si ziua marii intalniri dintre mine si copilul meu. Mi-o imaginasem, o si "stiam" cu chipul ei de acum. Mi-o imaginasem bruneta si cu parul cret. Mi-o imaginasem semanand mai mult cu mine cand eram bebelus. Eu am fost un copil frumos si cu o fizionomie exotica. Mi-o imaginam ceva asemanator. Imi doream sa semene cat mai putin cu el pentru a nu isi pune si mai multe intrebari legate de originea ei. Si...a iesit. Era bruneta si cu parul cret, dar semana incredibil de mult cu el. Un om pe care atunci nu-l simteam, ramasese undeva acolo intr-o amintire. Asemanarea ei cu el m-a facut sa-l iert si sa-l indragesc. Dar atunci mi se parea ca seamana foarte mult cu el, prea mult. Era suparata, incruntata, ridica din spranceana. Avea un ochisor umflat si rosu de la cat se luptase sa iasa cand nu a fost lasata. Era sifonata. Avea mainile foarte mari pentru un bebelus. Era lunga si slaba. Necoordonata. Gura parea mare. Era destul de curata si cu pielea foarte alba pentru un bebelus abia nascut. Era copilul meu, o iubeam pana la lacrimi, mi-o dorisem din tot sufletul si fiinta mea, dar intr-o singura secunda am vazut toate astea. Nu era un copil frumos. Era un bebelus trecut printr-o nastere naturala, sifonat si strambat de proces, usor mazgos si suparat. Fericirea era cea mai mare simtita pana atunci, iubirea la fel, dar tot i-am vazut toate acele "defecte". Si mi-am amintit iar de parintii care isi vad copiii frumosi din prin clipa si ma gandeam oare ce este gresit cu mine de eu o vad asa.... ne-frumoasa.

 

Eu la 10 luni

 

 

Matilda a fost un bebelus foarte simpatic, haios. Era linistita si vesela, pozitiva. Facea niste moace de nu puteai sa nu razi in hohote. Dupa cateva saptamani a inceput sa se schimbe si a ajuns copilul frumos care este acum. Acum mi se pare real frumoasa, uneori ma uit la ea si ma intreb cum de s-au combinat genele si a iesit atat de frumoasa. Dar sunt momente si zile cand nu o vad chiar asa, ii vad defectele, o vad cu ochi critic. De simtit o simt asa cum este ea. E un copil minunat, are un temperament care ma face fericita, personalitatea ei a inceput sa isi ceara drepturile. Sunt putin spus mandra de ea. Este peste medie de desteapta, invata foarte repede, stie lucruri pe care nici nu visam sa le invete pana la doi ani. Iubesc fiecare particica din ea. Dar nu inseamna ca nu-i mai vad manutele ca-i sunt mai mari decat ar fi armonios. Ca o urechiusa e mai stramba putin pentru ca-i statea mereu indoita cand o alaptam. Ca sunt cam mari ele asa, urechile. Ca uneori ochii ii par prea apropiati. Si iar ma intreb oare ce-i cu mine de pot sa o vad si asa. Cand toti parintii de copii mult mai putini frumosi decat ea ii vad pe ai lor printi si printese. De ce strabate din mine critica fata de aspectul ei fizic?

 

Ea la 10 luni

 

 

Mie, cand eram mica, imi spuneau "uratanie". Se pare ca era o forma de alint... Ma uit la poze si chiar nu eram uratanie deloc. Pe langa faptul ca eram foarte dragalasa mai eram si blanda si afectuoasa. Ma lipteam de oricine. Iubeam de la frunza la gandacel, la om. Dar tatal meu s-a gandit sa ma alinte uratanie si dupa el altii. Cred ca mi-au spus de o mie de ori povestea scoaterii mele din maternitate. Plangeam, ca orice bebelus deranjat. Si probabil ca nu eram prea simpatica urland de ma facusem violet. Dar povestea lor este despre cat de urata eram si cum au glumit ei sa ma lase acolo. Si acum li se pare o poveste interesanta de spus. Amuzanta. Cum nici mai tarziu nu au avut nimic pozitiv de spus la adresa aspectului meu. Nu cred ca isi dau seama, nici macar acum, ce a insemnat pentru mine toata critica lor. Ce face dintr-un copil sau dintr-un adolescent privirea piezisa a mamei. Critica tatalui pentru orice gram pus, pentru orice suvita de par vopsita altfel. Cat de greu iti este sa te convingi ca merti si altceva. Ca meriti un compliment, ca poate altul chiar te vede frumos. Ca poate chiar esti, dar critica lor te-a facut mereu sa te vezi mai putin decat esti. Cat de greu este sa scapi de o eticheta pe care ti-au pus-o inca de cand te-ai nascut? Oare nu este datoria unui parinte sa isi vada copilul frumos? Mai frumos decat l-ar vedea oricine? Sa-l laude. Sa-l incurajeze. Sa nu-l faca un om atat de critic si de exigent incat sa-si critice si el, la randul lui, copilul?

Se pare ca daca ajungi adult, matur, profund ar trebui sa-ti schimbi perspectiva asupra frumusetii fizice a oamenilor. Rahat- ma scuzati. Istoria cu frumusetea interioara, cu inteligenta, cu farmecul si orice altceva sunt doar povesti de consolare. Singura perioada din viata mea cand m-am simtit frumoasa si m-am iubit fizic a fost perioada sarcinii. Si cam sase luni dupa ce am nascut. M-am simtit tanara, frumoasa, slaba. Nu mi s-a mai parut nici pielea urata, nici nasul mare, nici ca sunt un elefant, nici sanii mici, nici fundul mare. Apoi perioada aceea a trecut si am revenit la vechile ganduri despre mine. Sa te percepi drept frumos este foarte important. Sa fii perceput frumos fizic este foarte important. Frumusetea atrage bunavointa oamenilor. Ti se deschid mai usor usile. Treci mai usor prin viata. Este posibil ca din aceasta cauza sa pierzi din profunzime si din tenacitate? Cand nu trebuie sa lupti pentru fiecare lucru incepi sa crezi ca acel lucru ti se cuvine de drept? Poate, dar nu cred ca acesta este neaparat un lucru rau. Mi-am dorit ca Matilda sa fie frumoasa. Nu vreau sa cunoasca critica de sine, critica altora. Nu vreau sa fie jignita sau discriminata. Vreau sa aiba o viata usoara in care sa i se deschida usi si doar pentru ca are un zambet frumos. Nu vreau sa trebuiasca sa munceasca de zece ori mai mult. Vreau sa-i cada si din cer, si din nimic. Vreau sa nu se simta prea putin frumoasa pentru a fi mama unui copil frumos.


Si toate astea pentru ca o prietena mi-a trimis un clip. Merita trei minute din viata voastra. Multumesc, Cristina!

 

Despre abuzul asupra copiilor, o forma de tortura

Voi ati fost batuti la scoala? Trasi de par, de urechi, linii la palma?

Voi ati fost agresati verbal la scoala? S-a ridicat tonul, s-a tipat, injurat, jignit?

Voi ati fost umiliti in fata clasei? S-a ras de voi?

Voi ati fost amenintati, santajati, speriati de educatorii si profesorii vostri?

Eu am fost! Fratele meu a fost. Prietenii mei au fost. Copiii prietenilor mei sunt abuzati, acum, 30 de ani mai tarziu.

Cred ca stiti deja ce mi-a provocat "revelatia" asta, filmuletul cu invatatoarea nazista a circulat pe tot internetul. A scris Maria, a scris Karioka, a scris Mara si probabil ca multi alti oameni-parinti revoltati. Un parinte anume, unul care poate ca intelege in profunzime consecintele unor astfel de tratamente - este medic psihiatru-, si-a pus un status evocator pe Facebook, cineva i-a dat share si a ajuns si la mine. I-am cerut medicului Gabriel Diaconu acordul de a-i reproduce gandurile aici, va rog cititi si impartasiti. Poate peste 30 de ani copiii nostri or sa raspunda cu NU intrebarilor de mai sus.

"In 1984, cu doua saptamani inainte de nasterea sorei mele, la 13000 de km distanta avea loc un eveniment istoric de care nimeni, în anul cu pricina, nu a auzit în România. Pînă atunci i-am putut spune ignoranță. După 10 decembrie 1984, vreme de 6 ani, până la data de 18 decembrie 1990, am putut da vina pe regimul opres

iv de la București pentru cenzura, și privarea populației de această cunoaștere a unui cuvânt, și unor termeni care îl definesc. Vorbesc, cititorule, de tortura.

Știu că nu ai venit aici să citești mesaje lungi. Dacă nu ești curios de urmare, mergi mai departe. Dar dacă da, dă-mi două minute din viața ta. Citește.

La 10 decembrie 1984 Organizația Națiunilor Unite a semnat Convenția Împotriva Torturii și Altor Comportamente sau Pedepse Crude, Inumane or Degradante. Pentru prima oară în istorie o adunare de țări de pe Terra numea, răspicat, și definitiv, ce înseamnă, și în speță ce presupune ”tortura”, cuvânt cărui noi, muritorii de rând, îi oferim îndeosebi sensuri extreme și, cel mai des, conotații sângeroase.  

Potrivit Convenției tortură este: ”orice act prin care o persoană administrează durere severă sau suferință pentru scopuri cum ar fi obținerea de la victimă sau de la o terță persoană informații sau o mărturie, pedepsirea unei persoane pentru un fapt pe care el sau o terță persoană l-a comis sau este suspectat că l-a comis, sau intimidarea or coerciționarea unei persoane, pentru orice motiv fondat pe o discriminare de orice fel, când atare durere sau suferință este aplicată de către sau la instigarea unei sau cu consimțământul sau admiterea tacită a unui oficial public sau persoană care acționează într-o capacitate oficială”. 

O specie aparte de abuz sistematic sau, de aici înainte numit de mine, tortură este abuzul asupra copiilor. Fie că vorbim de abuz fizic, sexual or psihologic noțiunea de abuz presupune exercitarea cu forță, predilecție și violență a superiorității pe care o are un adult în poziție privilegiată unuia, sau mai multor copii.  

Comitetul ONU pentru Drepturile Copilului (UNCHR) prin Carta Drepturilor Copilului, la articolul 28, menționează dreptul unui copil la educație, obligatorie și liberă pentru toți, care – la articolul 29 – este direcționată către dezvoltarea talentelor, personalității și abilitățiilor fizice și mintale ale copilului (a), dezvoltarea respectului pentru drepturi și libertăți fundamentale ale omului (b), și alte principii incluse în Carta Fundamentală a Națiunilor Unite.

Articolul 37 din Carta Drepturilor Copilului, în Conjuncție cu Convenția pentru Tortura din 1984, stipulează că ”Statele Membre se vor asigura că nici un copil nu va fi supus torturii sau orice alt fel de tratament sau pedapsă crud(ă), inuman(ă) sau degradant(ă).

Acesta este preambulul necesar pentru o afirmație pe care eu am făcută astăzi, public, în replică la evenimente care au loc în București la Colegiul Național N. Iorga unde o învățătoare a fost înregistrată cu un telefon, timp de 10 zile consecutive ori patru ore pe zi, aproximativ (deci 40 de ore, plus minus) la clasă unde, în fața a 25 de copii, îi înjura pe unii, îi amenința pe alții, unii copii erau făcuți proști, alții ticăloși, erau luați în derâdere, erau amenințați că vor fi trimiși la altă școală dacă nu învață, erau amenințați cu violență, cu moartea (o fetiță a fost amenințată că va fi aruncată pe geam). Materialul a fost postat, anonim, pe Internet și a ajuns în media. Trei familii, deocamdată, și-au transferat copiii la altă clasă. Trei familii au fost și au vorbit, vineri, cu direcțiunea Colegiului. În prezența mai multor persoane directorul Colegiului, persoană publică și autoritate oficială, a admis că știe de problemele cu învățătoarea respectivă dar nu are ce face pentru că nu el a angajat-o, ci Statul. În ciuda rugăminților insistente ale părinților implicați direcțiunea a aplicat doar sancțiuni administrative, Inspectoratul Teritorial a replicat că, până la concluzionarea unei anchete tot ce poate face e să dea sancțiuni conforme cu Codul Muncii. Învățătoarea vinovată de abuz colectiv, și tortură psihologică a copiilor (vezi definiția), a doua zi a intrat la clasă. 

Familiile au mers către media. Mass-media a reacționat, reacționează și va continua să reacționeze. Eu, Gabriel Diaconu, medic specialist psihiatru, analist șef ONU și UNICEF în 2011 pentru Kosovo, membru al Comisiei Internationale pentru Reabilitarea Victimelor Torturii/ UN, dar și cetățean al acestei țări, părinte, om, scriu aceste rânduri pentru că, la 28 de ani de la semnarea convenției, pentru că la 22 de ani în curând de la ratificarea aceleiași convenții de către România văd că, în București, copii sunt abrutizați, intimidați, pedepsiți cu cruzime de un membru al corpului didactic. Nu există cuvinte intermediare, nu există formulă corectă politică pe care să o pot folosi ca să ”coafez” incidentele de la Colegiul Iorga. 

 Mă mândresc cu prietenii mei. Tu, care ai avut răbdare să citești, probabil că ești unul dintre ei. Ajută-mă să dau mesajul acesta mai departe. Faptul că vocile părinților au fost opresate de autorități nu precede obligația, privilegiul nostru de a spune, tare și răspicat, așa NU. Așa NU, domnilor, nu în țara părinților și bunicilor mei, nu în țara copilului meu. Așa NU, și cer mai mult decât anchetă, cer suspendarea dreptului de a profesa al acestei doamne până când acuzația mea publică de tortură și rele tratamente va fi soluționată legal, moral și uman de către Statul român și legea penală în vigoare."

Gabriel Diaconu

Somnul lor, visele noastre

Stau cu buzele lipite de crestetul ei si incerc sa nu ma gandesc la nimic. Stau asa, ca intr-o pauza de toate cele. Vrea sa adoarma cuibarita la mine in brate. De cand cu tot chinul cu raceala vine si cere in brate, intinde manutele si ridica un picior, apoi cere cu ochii. Incearca sa-si faca loc, se tot suceste ca o pisica in spatele sobei, isi impinge carliontii sub barbia mea. Nu mai e suficient spatiu, deja e mult mai lunga decat jumatate din mine. Ii cade fundul printre picioarele mele, isi strange paturica la piept si isi aseaza capul pe pieptul meu. Apoi maraie usor, vrea sa-i cant. Nu prea i-am mai cantat. Nu prea am mai facut multe dintre lucrurile pe care le faceam pentru ea. Parca nu mai am timp de nimic. O fascineaza cand ii cant, imi urmareste buzele si pleoapele i se fac grele, clipeste moale, mai deschide putin ochii si apoi adoarme.

Are nevoie de mai multa afectiune, oare nu-i ofer destula? Si parintii mei cred ca mi-au oferit toata afectiunea din lume, eu nu am simtit asa. Poate ca nu stiu sa-i dau destulul ei. Sau e doar o perioada. Sau e bine si cald la mine in brate. E asa de caraghioasa cum incearca sa se catere pe mine. Uneori se trezeste noaptea, ma trage sa ma ridic in fund si se suie la mine in brate. Oare simte ceva? Ma simte pe mine obosita si nervoasa. Intr-o zi s-a speriat de mine, am ridicat vocea si am speriat-o. De atunci cere si mai des in brate. Au fost zile grele si am tot certat-o, ea creste, eu obosesc din ce in ce mai rau. Am certat-o pentru "nimicuri", dar nimicuri care prin ochii obositi devin lucruri amenintatoare de viata. M-am speriat ca pune mana pe cuptor. Ea stie ca aragazul frige si nu pune mana, glumea cu mine. Ieri m-am enervat pentru ca ne-am inundat in bucatarie si apa care venea de sub chiuveta era cu otrava pentru gandaci. Ea vroia sa ma ajute, luase un servetel si vroia sa stearga apa... M-am speriat ca pune mana in otrava si am tipat la ea... a inlemnit. Pe aragaz aveam branza ei la fiert, pe bufet ii taiam fructele, apa iesea si nu aveam atatea maini. Am tipat la ea, am smucit-o si i-am zis sa stea unde o pun. Se uita confuza, speriata, incerca sa zambeasca, credea ca e o gluma, incerca ea sa faca o gluma. A stat unde am pus-o cu servetelul ud in mana, tot vroia sa il arunce la gunoi si eu tipam la ea sa nu se miste. Mi-am adus aminte de o idiotenie de test de "personalitate" in care trebuia sa spui ce faci mai intai daca cineva suna la usa, cineva la telefon, in baie curge apa si in acelasi timp plange copilul. Cu mintea de atunci spuneam plina de zel ca intai iau copilul, apoi telefonul, apoi apa din baie si apoi usa. Doar telefonul a mai ramas la locul lui. Evident ca intai inchizi apa, copilul oricum l-ai lasat intr-un loc sigur, pentru ca nu ai cum sa-l lasi intr-o camera neasigurat, la usa poate sa fie si tata-mare ca nu-ti pasa, iar la telefon...

Ma uit la copilul meu si ma intreb cat e de "al meu". Ii sunt mama biologica, eu am conceput-o, purtat-o, nascut-o, hranit-o. Ii sunt si mama social si legal. Ii sunt mama psihic, emotional. Din partea mea toate lucrurile sunt acolo. Asa mi-am dorit si asa s-a intamplat. Dar ea, oare ea cum ma vede pe mine? Cine sunt eu? Ea are ceva de "spus" in toate lucrurile astea pe care eu le-am ales? Oare cat va mai fi a mea? Oare cat este in mintea noastra si cat este in realitate? Oare cat este in mintea lor? Oare ce a fost in mintea ei cand am tipat la ea? O sa tina minte? O sa-i fie frica de mine? O sa uite si nu o sa mai tresara? Acum daca am deschis cutia de tipete or sa mai vina si altele? O sa ii dau si "doua la fund"? Cat mai sunt de mama si cat mai e ea "de copilul meu" daca eu n-am atata minte si tip la ea? Sau e normal si sunt eu nebuna? Nu cred ca e normal, nu era vina ei, nu facuse nimic. Eu am tipat la ea, iar ea vine si se suie la mine in brate...

Matilda s-a schimbat foarte mult. Ma uit la fotografiile ei de acum cateva luni, nu mai spun de cele de acum un an, si vad cu totul alt copil. E din ce in ce mai putin bebelus si din ce in ce mai mult ea. Are ochii ei. Se uita la mine si este plina de pareri. De vointa. Este din ce in ce mai putin copilasul meu. Incepe sa fie un omulet. Ea evolueaza mai repede decat sunt eu pregatita sa o faca, eu sunt prinsa intre munca, oboseala, casa, griji, iar ea creste, creste foarte repede. Pe langa temperamentul pe care i l-am intuit de mica incepe sa infloreasca personalitatea ei. A acumulat deja experiente, a inceput sa le puna cap la cap, a inceput sa fie ceea ce vrea ea sa fie. Se manifesta foarte explicit si uneori chiar agresiv. Incearca sa-mi spuna in fiecare zi ca ea e un alt om, ca ea nu e eu. Cred ca am ajuns in primul loc greu. Sunt mandra de ea. Sunt fericita pentru ea. Sunt putin trista pentru mine. S-a terminat cu bebelusenia.

 

Copilul creste, evident. Copilul din anul 2012 creste mult mai repede decat copilul din 1980. Si timpul parca trece mai repede. Tu esti copilul din 1980 crescut si iubit in alte vremuri. Felul in care ai fost crescut a lasat o amprenta foarte adanca in tine. Nici nu-ti dai seama cat de adanca. Numai de cate ori ti-ai spus "eu nu o sa fac asa, eu nu o sa-mi cresc copiii cum am fost crescut eu". Ti-ai spus dar te trezesti de foarte multe ori in mijlocul unei fraze, ai mai auzit fraza asta de mii de ori si ti-ai jurat ca nu o sa o spui. Stiu ca Matilda are spiritul meu, poate chiar mai mult, stiu ce au gresit ai mei cu mine, stiu ce nu vreau sa gresesc cu ea, dar e atat de greu. Avem pornirile astea, nu stiu de unde, sa-i modelam, sa-i ingradim, sa fie ce am vrea noi sa fie. Am decis de la inceput ca Matilda nu va fi un copil crescut cu "nu". Si daca nu as fi decis eu, ar fi decis ea in locul meu. Este tipul de copil pe care nu-l convingi cu un sigur cuvant. Este foarte intelegatoare si pe multe le gandeste singura, dar nu-i spune ca "nu e voie". Nu te va crede, ea vrea argumentul si poate nici atunci nu este suficient. Nu-i spun nu, nu o santasez, nu o amenint, nu o critic. Cred ca asta este varianta cea mai buna pentru noi, e mai grea, dar e mai buna.

Stiam ca generatia ei este una precoce, nu ma asteptam sa fie chiar asa. Nu ma asteptam ca la un an si sase luni sa ma priveasca de la jumatatea distantei pana la pamant doi ochi de om care inteleg tot. Nu ma asteptam ca un copil atat de mic sa-si ia farfuria dupa ce a mancat si sa o duca la bucatarie, sa isi puna jucariile la locul lor, sa adune gunoaiele si sa le arunce la gunoi, sa isi aleaga hainele si sa se imbrace, sa stearga o picatura de apa cazuta pe jos, sa isi curete hainele daca i-a cazut mancare pe ele, sa inteleaga tot ce vorbim noi si sa aiba initiativa. Si nu a pus-o nimeni niciodata sa faca ceva, nici ordine, nici nimic. Cand o vad atat de serioasa ca pleaca cu vesela la bucatarie, calca apasat si priveste cu grija lingurita din cana ca nu cumva sa-i cada... Intr-o zi se clatina prea tare asa ca a luat-o in cealalta mana, a dus cutia de iaurt la gunoi si lingurita in chiuveta. Sa va spun de cate ori mi s-a intamplat sa arunc si lingurita la gunoi? Copilul de un an jumate este mai atent. Iar mie mi-e mila de ea. Nu stiu de ce mi-e mila, nu o chinuie nimeni, face ca asa ii place ei. Dar nu mi se pare normal, e un copil, sa-si vada de jucariile si de nazbatiile ei. Oare m-a inteles pe mine ca trebuie sa fie ordine? Ca am nevoie de ajutor? Oare o face pentru mine? Adevarul e ca vine foarte fericita inapoi si aplauda, rade la mine... Duminica m-a ajutat sa ma spal pe cap, mi-a tinut samponul. Si daca de fapt ea ma imita pe mine? O sa imite si ca am tipat la ea... O sa fie si ea nervoasa...

Cel mai mila imi e cand ii vad dorinta de socializare. Ea nu are foarte multi oameni ai ei. Suntem asa o jumatate de mana de oameni. Cum iesim din casa rade in toate partile, vorbeste cu lumea pe strada, fuge la copii si le ofera jucariile ei. Mai ales fetitelor mai mari... fetite care nu se joaca cu ea si fug. Sambata seara mi s-a rupt sufletul, s-a dus la o fetita sa-i dea trocariciu ei de impins, fetita mare s-a uitat asa de sus si a zis catre o alta "uite, asta vrea sa ne jucam, dar eu sunt mare ce sa ma joc cu ea" si a fugit. "Asta" a fugit cu disperare in ochi dupa ea. Am luat-o in brate, avea lacrimi, ce sa-i spun? O doamna care a observat scena a venit sa-i ofere o floricica, a vorbit cu ea si i-a intrat in joc, avea si un catel, fericire mare. Copilul de un an jumate vrea oameni si vrea socializare, vrea jocuri, iar eu nu cred ca fac destul pentru ea. Teoria spune ca pana la doi ani copiii nu se joaca impreuna, stau doar un grup. Nu stiu despre ce copii e vorba in teoria asta, al meu vrea joc interactiv si il cauta de luni bune.

Ma uit la ea cand doarme si incerc sa deslusesc lucruri. Oare ce viseaza, ce o fi in mintea ei mica? O tin in brate si ma uit la ea. Uneori mai deschide un ochi si-mi zambeste, plescaie si se culca la loc. Cand doarme seamana cu ea bebelus. Mi-e drag cand se cuibareste la mine in brate. Ma linisteste sa o adorm asa. Cand era mica nu-i placea, mai adormea accidental la san. Cand a mai crescut chiar se dadea jos din brate, i-a placut sa adoarma in patut. Acum e prima data cand cere "brate". Ma tot gandesc ce s-a schimbat. I-a lipsit ceva, are nevoie de altceva?! E o faza normala? Sa stie ea oare ca am nevoie sa o tin in brate? Si ziua cand alearga prin casa isi aduce aminte de mine si vine la iubit. Vine strigand mama-mama in bucatarie de-mi sare inima. Ma ia in brate si da din gene la mine, apoi fuge la treaba ei. Cred ca a inteles deja cum e cu fericirea... si ca mami e fericita atunci cand e luata in brate. Doar ea stie.


Probabil ca e doar un alt copil dintre acei multi copii, dar e (inca) a mea. :)

Despre un personaj fictiv: parintele perfect

N-ai somn, stai intins in pat, te gandesti la... lucruri. Esti parinte obosit, deci nu te gandesti la acele lucruri, ci doar la din astea parintesti. De fapt ai si somn, dar copilul horcaie, tuseste, se tot ineaca, nu poti sa adormi ca ti-e teama ca se sufoca, asa ca-l veghezi. (Nu ne-a trecut raceala sau ne-a trecut pentru 3 zile, m-am intors la job unde toti erau infectiosi, am luat-o de la capat). La ce ma gandesc zilele astea (pe langa faptul ca le urez de bine celor care vin bolnavi morti la munca)? Eu cum am fost astazi? Dar Matilda? Am apucat sa ma bucur de ea, sa-i sorb zambetele, sa-i mangai lacrimile sau i-am dat doar de mancare (ce trebuia, evident), am ingrijit-o, spalat-o, culcat-o? Ce am fost eu azi? Am fost mama ei sau doar un parinte? Ma gandesc la bucuria pe care am simt-o sau nu astazi. Ma gandesc la incrancenare. La incrancenarea parintilor in a fi perfecti si in a creste copii perfecti. Nu-i zi de sus sa nu se iste cel putin o discutie halucinanta despre cine-i mai bun, mai atasat, mai alaptator, mai purtator. Toate istoriile astea sunt ascunse sub ideea de a avea copii fericiti si parinti asisderea, oare sa fie asa? Mie imi miroase mult mai tare a orgolii si a competitie decat a fericire.

Noi locuim langa un parc. Mare bucuruie, bucuria e proportionala cu dimensiunea parcului, parcul e mare- bucuria si mai si. Eu nu sunt genul de mama-sociabila, ma irita grupurile de mame care stau si filosofeaza la o tigara sau punga de seminte despre teoria biberonului, schimbatul rahatului, rasul marului, adormitul copilului, etc. Cu cat pot sa le evit mai mult, cu atat mai bine. Pe cat imi plac mie oamenii, pe atat imi displac grupurile astea de "socializare". Tot anul trecut ne-am plimbat cu orele pe cealalta parte a lacului. Pe acolo se aventureaza foarte putini, parinti si mai putini, ne intalnim, ne zambim, ne intelegem, si ei sunt la fel ca mine. Dar Matilda a crescut si a trebuit sa ne mutam ambasadele in parculetele cu tot felul de agregate, vrea la leagane, vrea la copii, asa ca executam leagane. Ehh si oricat as aplica eu strategia cainelui turbat - fara contact vizual direct - tot ma trezesc abordata de cate un parinte. Discutiile sunt invariabil aceleasi: da cati ani are? a, da? pare mai mare! si lapte praf mananca? nu? cum adica o alaptati? da mancare, mancare mai mananca? da, de toate? cum nu mananca pufuleti/biscuiti/stiksuri? Hmmm, dar nici paine, nici o prajiturica facuta in casa? (si se uita asa cu o moaca de vai, saracu copil). Aceleasi discutii, mereu. Acum ca Matilda e mai copacel asa intrebarile incep sa-i fie adresate si ei: Cati ani ai, cum te cheama, vrei un pufulete? Nu, nu vrea si nici nu vorbeste, evident.  Daca avem noroc nu ne abordeaza nimeni, daca avem ghinion stam si ascultam pareri despre ce ar trebui sa fac eu pentru copilul meu, cand ar fi trebuit sa manance, ce sa manance, cand sa-i rasara dintii, cum sa doarma, cum sa se joace, ect. Si ma intreb si eu (ca porstu) oare toata existenta unui copil se reduce doar la asta, chiar e asa de important cati dinti are la x luni? Si daca are mai putini inseaman ca ce? Chiar este asa de socant cand o mama iti raspunde despre copilul sau cu "e fericit"? Chiar nu mai avem ce face ca parinti decat sa ne uitam un curtea vecinului? Sa-i analizam copilul, sa-i comparam copilul, sa-i criticam copilul, sa credem ca daca al lui e altfel decat al nostru inseamna ca al lui nu e "normal"? Poate ca al nostru e altfel si ceilalti sunt "cum trebuie". E normal sa vedem si in jurul nostru, e normal si sa avem pareri, dar nu s-ar putea, totusi, sa avem mai putine si mai putin agresive? N-am putea mai bine sa vedem ca odrasla noastra tocmai ce a cazut cu nasul de pamant in timp ce noi nu aveam loc de nasul copilului de langa? As putea sa le spun si eu lucruri? As putea, dar nu (mai) simt nevoia. Le mai spun prietenelor si cunostintelor atunci cand ma intreaba, dar si asta foarte rar.

 De parca nu erau suficienti cei cu plozi, acum au intervenit in discutie si cei fara. Sunt femei care stiu ce vor face cand vor avea copii, au multe pareri, au pareri liber exprimate. Faptul ca o femeie nu are copii inseamna ca nu are dreptul la o parere? Parere despre ce? Pai despre cum se fac/ nasc/ cresc ei, copiii astia, despre ce fac bun parintii din jur, despre ce fac rau, despre cum o enerveaza un copil care urla si sa tavaleste pe jos intr-un hipermarket. Eu cred ca are dreptul la o parere, are dreptul si sa viseze la cum va face ea cand va avea copii, va fi (evident) genial de ponderata, nu va umbla prin extremele parentingului, nu va alapta excesiv, nu va purta excesiv sau deloc, nu va alinta, nu va si mai ales NU va. Mai mult, eu cred ca are dreptul si sa judece, toti judecam, nu cred ca suntem Maica Tereza reincarnata, toti comparam si judecam, astea vin la pachet. Chiar daca nu o faci cu rautate, in clipa in care ti-a iesit pe gura porumbelul care incepe cu " eu am facut/ eu cred/ eu zic" atunci a iesit si judecata ta. Deci oricine are dreptul si la parere, si la vis, si la judecata, dar tare as vrea ca atunci cand acel copil personal va aparea pe lume, persoana, perfecta ea asa in teorie, sa ia totul cu liniuta de la capat si sa-si nege sau confirme (Doamne ajuta) parerile de acum. Poti sa crezi si sa spui lucruri despre tine, dar nu poti sa stii ce e mai bine pentru altul, nu stii cine-i copilulul lui si ce-i trebuie. De fapt nici despre tine nu stii mare lucru pana cand nu o sa ajungi in pantofii tai de parinte. Cele mai mari razgandiri de strategie le-am vazut in cazul mamelor zmeu, cele cu eu nu o sa fac si nu o sa dreg si mama Doamne ce de mai fac acum.

Eu aveam pareri inainte sa am copilul? Evident. Aroganta cum ma stiti aveam chiar multe. Le si expirmam? Uneori. Jigneam prin exprimarea lor? Poate. Ai dreptul sa-i spui unui parinte ca tu crezi ca-si creste copilul gresit? Habar nu am, dar multi o faceam mai mult sau mai putin direct. Are un alt om dreptul sa-mi spuna mie ca-mi cresc prost copilul? As vrea sa aud si argumentele. Imi cresc bine copilul? Sper, fac tot ce e omeneste posibil ca sa-i fie bine. As putea face mai mult? Cred ca da, de exemplu as putea fi mai rabdatoare si in zilele in care-mi explodeaza capul de nervi. Tot ceea ce fac eu pentru copilul meu ma face un parinte mai bun? Alaptatul, alimentatia, dormitul cu ea, alinatul, lipsa constrangerilor, toata informatia pe care am adunat-o, toate astea ma fac un parinte mai bun? Eu cred ca da, ma fac mai buna decat as fi fost fara sa fac si fara sa stiu toate lucrurile de mai sus. Sunt mai buna decat alti parinti? Sunt cat pot eu sa fiu de buna pentru copilul meu, pentru un alt copil... nu cred. Ar fi o alta persoana un parinte mai bun pentru copilul meu? Posibil si asta, dar nu l-ar iubi si pretui asa cum o fac eu. Oricat ar fi o alta femeie de pregatita, de desteapta, de rabdatoare, inteleapta, experimentata, oricat de oricat, nu-ti va iubi copilul asa cum o faci tu, nu se va bucura de zambetul lui mai mult decat o faci tu, nu o va durea sufletul mai tare pentru o lacrima de tristete a copilului tau.

Am pareri si astazi? Evident. Poate ca sunt mai aroganta decat eram (asa am auzit eu ca ma alinta lumea, cica-s aroganta pentru ca am tupeul sa fiu parintele copilului meu). Imi mai spun parerile? Poate mai mult ca niciodata, mi le spun  aici. Le mai spun si "pe viu"? Mult mai putin, doar daca sunt intrebata si nici atunci pe deplin. De ce? Pentru ca acum, avand si experienta propriului copil, tin si mai mult la parerile mele. Am citit, am simtit, am facut, fac, imi cresc copilul exact asa cum credeam ca o sa-l cresc, asa cum simteam eu ca trebuie crescut un copil. Am facut mai putin decat credeam ca o sa fac? Pana acum nu. Am facut mai mult? Da, am facut lucruri la care nici nu visam. Copilul m-a inavatat nevoile lui si eu le-am urmat. Multe lucruri pur si simplu ni s-au intamplat, ne-am trezit 18 luni mai tarziu tot dormind impreuna, tot alaptand, tot atasate.  Asta face din Matilda o rasfatata? Nu cred, face din ea doar un copil ascultat, respectat si fericit. Are si ea capricii? Sigur ca da, e om, e a mea, e ca mine. Are incapatanari si capricii, nu i le temperez, mi le-am asumat. Se tavaleste pe jos in magazine? Inca nu, nici nu cred ca o va face. Intre un copil capricios si unul militarizat educat l-as alege oricand pe primul.
 

Copilul din teorie e rodul imaginatiei noastre, e perfect, nu face crize, nu miroase, nu vrea in brate. Orice femeie care isi doreste un copil isi face si proiectii legate de acest copil. Viseaza ca va avea albastrul ochilor de la bunica, zulufii parului verisoarei de a 5 a speta, dar ce conteaza, ea ii avea frumosi, sa fie inalt, sa fie suplu, inteligent nu mai spun. Apoi copilul personal va veni cu temperamentul perfect: suficient de linistit cat sa nu ne puna nervii pe moate, dar suficient de activ si de simpatic pentru a nu parea un pampalau. Pe langa acest copil ne visam pe noi, mamele ideale, calme, frumoase, parfumate, nedormite de 2 ani dar fara cearcane pana la buric, perfecte si noi. Copilul din teorie va fi perfect si va avea un parinte perfect, lucrurile vor fi teoretic de minunate. Dar copilul din teorie nu va fi niciodata iubit si nu te va iubi, el traieste doar in mintea ta.
 

Cred in echilibru? As crede daca ar exista sau daca ar exista doar un singur echilibru. Dar pentru asta ar insemna sa existe un singur parinte si un singur copil, iar existenta lor sa fie intr-o lume perfecta. Cred in echilibrul nostru, dar echilibrul nu e format dintr-o linie drepata, ci e format din stanga si din dreapta. Echilibrul nostru este greseala de azi, lucrul facut bine maine, lucrul facut mai putin bine peste o saptamana, cel minunat facut doua zile mai tarziu.  Facem tot ce putem, asa cum au facut si parintii nostri pentru noi. Au facut asa cum au crezut ei atunci. Au crezut ca o sa ne fie mai bine la bunici, ne-au dus acolo, au crezut ca o sa ne fie mai bine mai putin cocolositi, nu ne-au alinat dupa fiecare sughit, au crezut ca e mai bine ca un copil sa fie "ïndependent" de mic, ne-au culcat singuri si nu au raspuns la primul scancet. Asta stiau acum 30-40 de ani, asta au facut. Ne-au dat mar ras cu biscuite, ne-au dat suc de morcov, ne-au dat supa de legume din biberon. De  cele mai multe ori nici nu aveau de ales, nu aveau informatie, nu aveau timp, nu aveau nici 10% din ceea ce avem noi acum. Dar sunt sigura ca erau la fel de convinsi ca si noi astazi ca fac ceea ce era mai bine. Nu cred ca felul de a ne creste face diferenta intre ei si noi. Nu cred ca suntem atat de traumatizati pe cat ar zice teoriile de astazi. Cum am mai fi noi asa de destepte si de atasate iesite din niste mame atat de nepricepute si de defecte?! Da, au fost si lucruri care puteau fi altfel, au fost si traume, sigur ca au fost, eu le am pe ale mele si zic ca in mare parte le-am depasit (mai ales de cand sunt si eu parinte). Dar siti ce aveau ei si nu avem noi? Intre scutece de panza, tetine de cauciuc, morcovi storsi in tifon, biscuti sfaramati, stiti ce aveau ei? Aveau bucurie, aveau libertate, aveau inocenta, aveau fericirea de a fi parinti. Am sentimentul ca asta se pierde de la zi la zi. Cu fiecare carte in plus, cu fiecare teorie lansata, cu fiecare tehnologie, se pierde din fericirea de a fi parinte. Ne pierdem in atata incrancenare de a fi perfecti. Vestea proasta este ca oricum nu o sa fim. Deci n-am fi cu totii mai castigati daca seara ne-am numara in minte de cate ori a ras copilul nostru azi decat gramele de gluten pe care le-a mancat. Copilul este despre el si despre fericirea lui.

Cand a ras copilul tau pentru prima data? Cand a chiuit de fericirea unei noi descoperiri? Cand ti-a cuprins obrajii in maini si te-a pupat cu dinti si balute? Cand ti-a zis pentru prima data stangaci si timid "mama"? Cand a descoperit iarba, cerul, fluturii? Cand  a vazut marea si nisipul?  Cand s-a mozolit pana la urechi intr-o felie de pepene? Cand a fost fericit?