Cu de toate nu se poate!

Cum viata nu-i shaorma, nici abonament de telefonie mobila si nici macar credit bancar, viata nu-i cu de toate, viata este cu alegeri grele si cu sacrificii... Pentru ca mai aveam putin si incepeam sa-mi port chilotii peste pantaloni si sa-mi fac freza cu gel intr-o cabina telefonica, apoi sa ies pe geam in loc de usa, iar asta nu pentru ca m-as fi crezut Superman, ci pentru ca eram pe cale sa-mi pierd mintile de oboseala, am luat o decizie. Cred ca una dintre cele mai grele, daca nu cea mai grea. A trebuit sa ma neg pe mine, tot ceea ce am crezut despre mine pana acum, sa-mi sterg cu buretele tot orgoliul, toata munca, tot. Eu am fost elevul ala care daca avea de ctit o carte- eu citeam 3, daca aveam de facut o lucrare in facultate- eu faceam 2, daca cea mai mare nota era 10- pentru mine  exista doar 20, daca cineva trebuia sa munceasca 12 ore pe zi- tot eu am fost. Cand a venit copilul in formula de unu si nu de doi- mi-am asumat-o si pe asta, am facut-o din tot sufletul. De ce sunt eu asa? Evident: pentru ca pot! Stiu ca pot, stiu ca pot sa traiesc fara somn mult si bine, ca pot sa atipesc cate o ora la 3 zile si sa fiu ok, stiu ca pot sa muncesc 12 ore pe zi cu anii, stiu ca pot sa indur multe, fizic si psihic. De asta nu mi-a fost greu nici gravida de una singura, nici apoi cu un bebelus, tot singura, nici un timp dupa ce am inceput munca. Ziua mea are (doar) 24 de ore, ca tot ma intreba un om drag, are tot 24.  Dar din astea 24 pentru mine am vreo 30 de minute. Sunt minutele din taxi, dus intors de la munca, ala este "me time". Daca am si noroc de un sofer care nu simte nevoia sa-mi povesteasca toata viata lui in 15 minute, atunci am parte de liniste, de gol de ganduri, de privit pe geam, de numarat masini, de memorat numerele de la masini, de privit oamenii de pe stada. Atat. In rest am 9-10 ore la munca, apoi am 14 ore cu Matilda, doar noi doua. Cam trei ore e treaza, restul le doarme. Le doarme cu pauze, pauze cam la 2 ore. In pauza are treaba cu mine, vrea san, vrea mami, vrea sa se relocheze cu somnul in capul meu. Are o perioada.... Si cam asa se duc cele 24 de ore ale mele. De luni bune.

 

 

Eu imi iubesc munca, iubesc firma  in care lucrez, ma simt acolo ca acasa, o simt ca si cum ar fi si mostenirea mea. Mama mea a lucrat la aceeasi firma vreo 40 de ani, eu m-am nascut practic acolo. Faptul ca multi ma stiu de cand eram bebelus nu a fost neaparat un lucru bun, cand te stiu oamenii de cand te jucai cu lopatica in nisip le e foarte greu sa te vada ca pe un adult, mai ales ca pe un adult profesionist (care mai ajunge sa fie si sef).  E multa munca, e mult strans din dinti, esti o femeie tanara, esti un tzaca din punctul lor de vedere. Cand nu stii sau nu vrei sa pupi in fund atunci iti complici singur viata, nu mai zic daca predecesorul tau era tot unul din asta cu gura mare, dar pentru spus adevaruri deranjante, nu pentru pupat. N-am suportat niciodata lingaii, pardon, "diplomatii" si nici nu cred ca o sa mi se tonifice muschiul asta prea curand. Sunt oameni care apreciaza munca si devotamentul, sunt oameni care apreciaza periatul de scame si sunt oameni "care nu vor sa vorbesc cu tine", cel mai mult imi plac astia din urma.

 

Am venit la munca indiferent de cat de rau m-am simtit, de cat de gravida am fost, de ce dureri crancene aveam ( cand eram rupta de coloana), m-am dus acolo si mi-am facut treaba. Mai sunt cativa fraieri din astia, glumim intre noi ca or sa ne ridice statuie sa aiba porumbeii unde se gainata. Ajungi sa te neglijezi pe tine si sa rezolvi problemele de la serviciu si noaptea in somn. Apoi se intampla sa faci un copil, atata timp cat il ai in tine nu incurca pe nimeni, oricum ai avut un tupeu nesimtit sa faci copil. Nasti si intinzi gluma, stai in medical, apoi stai si in concediu de ingrijire copil. Deja ti-ai construit singur spanzuratoare si mai ai vreo doua litere de spus si nu se  intrevede ceva optimist. Ai fi stat 2 ani cu copilul tau, prioritatile ti s-au schimbat, vezi cat de important este ca TU sa fii acolo, sa-ti cresti tu puiul. Nu poti, ai si alte obligatii, iti trebuie bani, vremurile sunt de rahat, iar tu nu ai alt spijin, ai si muncit ca um om nebun sa ajungi aici, nu poti chiar sa risti tot. Lasi copilul si te intorci la munca. Dar tu nu stii sa muncesti cu moderatie, tu te tuci ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, o iei iar ca bezmeticul cu 10 ore de munca pe zi. Inca ai energie, inca esti ok si speri sa te descurci.  Dar trec lunile si tu incepi sa te stingi, incet incet. Si se face septembrie, joi, ai cam 7 luni de cand tragi de tine in toate partile, esti amortit psihic si sufleteste. Esti la birou si te uiti la monitor, nici tu nu stii ce cauti acolo, ce faceai si ce-i cu nodul din gat. E un nod in gat si nu poti sa inghiti nici aerul. Te doare capul foarte rau, e ca un junghi sub forma de fulger, il simti ca pe o retea prin tot capul. Cine esti si ce cauti tu acolo? Ai telefonul in mana si in el se aude "Alo,alo, spuneti". Ai sunat pe cineva, dar nu mai stii pe cine. Parca vroiai sa pleci acasa, acasa? COPILUL! Te asteapta copilul,  e 18,30, perobabil ca este in parc. Daca pleci acum mai apuci sa stai 2 ore cu el. Iei o gura de cafea. Suni la secretariat, nu mai e nimeni. Maine la prima ora trebuie sa te anunti la vorbitor. Pleci, iesi din firma, nu mai sunt masini in parcare, au plecat toti, tragi aer, intra, e cald si miroase a Dambovita. Ai luat o decizie. Nu poti sa sacrifici si mai mult copilul, deci trebuie sa tai din alta parte. Tai de la serviciu, ti se rupe sufletul, dar trebuie.

 

A doua zi te duci la DG, a fost penibil pentru amandoi. Ti-au dat lacrimile de ciuda, apoi altele de si mai ciuda. Niciodata nu ai mai zis "nu mai pot" si acum o faci in fata unui om care nu trebuie sa stie asta. Ai mai asistat la momente din astea lacrimogene, sunt penibile pentru ambele parti. Esti la munca, cel din fata ta nu e o bligat sa te inteleaga si nici sa-i fie mila. Tu cu lacrimile tale il obligi sa-i fie mila, il pui intr-o situatie de tot rahatul, ca ar trebui sa te inteleaga pentru ca si tu ai inteles si ti-ai mancat zilele si sanatatile la munca. Dar te-a obligat el? Nu, dar tu asa ai simtit sa faci. Acum simti ca nu mai poti, ca ai nevoie de odihna, ca daca nu te opresti putin o sa-ti explodeze capul. Ceri program redus, te intelege. Oricum asta este legea si aveai dreptul la program de sase ore de cand te-ai intors. Ii propui sa nu-ti iei doua ore mai putin in fiecare zi, vrei o zi liberea pe saptamana, se poate aranaja si asta atata timp cat iti faci treaba. Iti tragi lacrimile inapoi in ochi si-ti vine sa sari pe geam direct in Dambovita. Daca ai gresit, daca ai mai fi putut si doar ti se pare ca ai ajuns la capatul puterilor? Nu mai puteai. Iti asumi riscul de a fi schimbat din functie, ai mare nevoie de bani, dar ai nevoie si de minti in cap. Ai luat o decizie, ai recunoscut ca nu mai poti, poate este cel mai sanatos lucru pe care-l puteai face. Nu te simti deloc mandru de tine, nici nu stii daca asta o sa schimbe ceva, dar altceva nu stii ce sa mai faci. Nu te consoleaza nici ideea ca altii nu rezista in ritmul asta nici doua saptamani, cum nu te intareste cu nimic ca alta in alte conditii de presiune si temperatura a facut altfel. Nu stii cum era de fapt in pantofii ei, fiecare le stie pe ale lui. Iar tu stii ca dupa doi ani de nesomn cam pana pe aici ai avut puterea sa mergi.

 

Ajungi acasa, vrei sa impartasesti cu celalalt om din casa decizia. Incerci sa stabilesti un program cu ea, un program ca sa poti sa te folosesti de ziua aia libera, sa ai niste timp pentru tine, sa DORMI. Sa fie bine si pentru ea, si pentru copil.

 

- O sa am o zi libera in plus, mi-am redus programul. Ar fi bine daca o sa-mi iau in saptamana unu vinerea liber si in saptamana doi lunea, asa sunt 4 zile. Pot sa inteleg ceva de ele, la 2 saptamani sa am 4 zile libere.

- Da?( deja imbracata si pe jumatate incaltata, la usa, te   priveste cu ochii aia care spun "eu te-am trimis la scoala si cu 40 temperatura ca acum sa nu mai poti?!")

- Da, sper sa mearga. Nu mai pot, daca nu ma odihnesc o sa patesc ceva nasol.

- E da, pe vremea mea, bla, bla bla, deja nici nu mai auzi nimic, ti se redeschid urechile pe fraza " ce bine, asa o sa pot sa plec 4 zile!"

- Stai sa fac si eu un pipi.

 

Si a plecat.

 

Si acum? Acum ce? Te intorci de unde ai plecat, uiti ca nu mai poti si iti vine sa iti dai iar palme, pentru ce ti-ai riscat locul de munca? Ok. Cauti solutii, cauti o bona, cauti o cresa, mai bine o bona. Ti-a vorbit prietena ta despre una , poate e ok. O incerci si pe asta, ce Dumnezeu sa mai faci?!

 

Deci esti iar singura cu fiinta mica si nevinovata, nu stii cum o sa treci peste urmatoarele zile, chiar nu stii. O sa treci, pentru ca ea este totul si pentru ea faci totul. Este suflet din sufletul tau si nu ai voie sa nu mai poti. Se uita la tine cu ochi mici si ingrijorati, iti ia picioarele in brate si spune cu un fel de disperare in voce "Mama, mama". Da mama, te iubeste mami! Hai sa iesim afara, mergem la copilasi in parc?

 

 

 

E si maine o zi, mai vedem maine....

Nervous breakdown

Ihhhhhhh hhhhhhhhh, ihhhhhhhh hhhhh - inspira, exprira, inspira, expira, asa am invatat eu ca se face, eventual intr-o punga din hartie- american style. Tocmai ce m-am oprit dintr-o ora de plans, ora mea a urmat unei ore si jumatate de plans a Matildei. Plans, jelit, urlat si iar plans. Eu am plans de plansul ei (care in parte e provocat de actiunile mele). Eram in punctul in care simteam ca orice picatura in plus o sa duca la o implozie a bietului meu cap. Eu plang rar, chiar foarte. De cedat nervos si mai rar. N-am mai plans asa de mult de la nasterea Matildei si minunata saptamana in maternitate. Daca ma gandesc bine cred ca nu am mai plans deloc de vr'un an. Am lacrimile mai mereu la coltul ochiului, dar de drag, duiosie si dor de copilul meu. Lacrimi din astea de neputinta, nervi, oboseala, frustrare vars mai rar. Nu sunt genul de om plangacios, vaicaros, neputincios, nu ma dau cu fundul de pamant, nu zic nu mai pot, nu ma jelesc muiiiiiiiiiica, valeu, sariti. Nu vad nici sensul, cel putin nu pentru mine. Nu stiu daca asa m-am nascut sau asa m-am crescut. La noi in familie nu se plange, daca misti in front primesti raspunsuri de genul "Da, ce? ai innebunit? Ia termina cu prostiile". Asa ca iti gasesti un drum pe langa. In principiu genul asta de spectacol trebuie sa aiba asistenta si sa fie unul pe acolo care sa te adune de pe jos. Daca te apuci sa te dai de ceasul mortii de unul singur s-ar putea sa ai surpiza chiar sa fie ceasul. Deci nu ma vait, nu ma plang, mi se pare mai sigur pentru mine sa fiu puternica si sa nu-mi permit derapaje. Pe de alta parte atitudinea asta are si reversul, toti te stiu de puternic si instaureaza regula lui "tu esti puternica" (deci nu ai voie sa nu mai poti). Si atunci mai poti, chiar daca simti ca esti pe margine si deja un picior s-a dus dincolo. Si daca as avea loc de vaitat, m-as vaita? Nu foarte des, nu pana la capat. Dar uite ca aici e locul meu de plans de mila si spun acum: sunt obosita la limita pierdutului de minti!

 

 

Si ce daca sunt :), pentru moment nu exista solutie, asa ca inca o zi. Asta este sistemul meu, cate o zi pe rand si mai vedem maine de unde mai gasim puterea de inca o zi. Sistemul meu functioneaza destul de bine, dar uneori se aduna prea multe zile de hai ca poti, hai ca poti. N-am mai avut un somn decent de vreo doi ani si ceva, imi asum nesomnul ca orice parinte. Stiam ca o sa fiu doar eu, stiam si ce inseamna un copil. Credeam ca o sa pot pune la punct un program in care sa imi permit o pauza din cand in cand, inca nu am reusit. In ultimele sapte luni (de cand m-am intors la munca) nu am avut o clipa de nefacut ceva, sunt in priza 24 din 24 si asta se simte, rau. Tot de sapte luni copilul meu se trezeste de 3-4 ori pe noapte si de fiecare data are treaba cu mine si numai cu mine. Am zis ca-i vara, ca ii e sete, ca doarme prost, ca-i ies salve de dinti cate 4 dintr-un foc, ca e varsta si are nelinisti, ca-i lipsa mea de peste zi pe care incearca sa o compenseze noaptea (asta stiu sigur ca este). Dar sunt sapte luni puse peste alte zece in care n-am legat 3-4 ore de somn. Oricat ai fi de rezistent, si cred ca sunt, creierul isi cere dreptul la odihna si daca nu i-l dai incepe sa dea rateuri. La job sunt o vaga umbra a ceea ce am fost, am zile in care pur si simplu nu pot sa "produc" nimic, iar treaba asta incepe sa aiba consecinte si mi se pare corect sa aiba. A fost si greseala mea pentru ca m-am intors direct in ritm normal de 9-10 ore de munca, gresit. Trebuia sa profit de programul redus pe care mi-l oferea legea, nu stiu daca as fi putut in toate zilele, dar macar in unele. Sunt atat de obosita incat nici parintele din sufletul meu nu mai sunt. Incep sa cred ca varianta in care le poti face pe toate foarte bine nu prea merge sau nu merge cand esti singur. Nu ai cum sa fii doi, nu ai cum. Sau inca nu merge atunci cand copilul este foarte mic si tu esti tot universul lui. Sau cand ai un job cu foarte multa raspundere. Sau.

 

Ultimele doua nopti de liniste au fost cam acum 3 saptamani, era ceva mai racoare si a dormit copchilasa mai bine. Dar a venit raceala, ne-a daramat complet. Acum se trezeste de 10 ori pe noapte, tot cu mine are treaba, in principiu plange si vrea la san. De cand stau acasa, in medical, vrea si ziua la san, nu a mai cerut ziua de cand avea vreo 9 luni. Acum vrea zi si noapte. Noaptea trecuta a plans in 3 reprize de o ora pana nu a mai avut aer. O cred ca o dor lucruri, ca e obosita, ca nu poate respira, o cred si mi se rupe sufletul. Mai mult decat ii dau nu am ce sa-i mai fac, stie deja pentru ce este fiecare medicament si imi arata ca o doare capul si vrea Nurofen. Nu am cum sa-i dau. Imi aduce fas-fasul pentru gat, isi pune paturica drept fular si maraie pe ea. Tuseste pana varsa, am senzatia ca daca mai tuseste mult o sa se intoarca pe dos. Ii este atat de rau incat se intinde pe jos langa picioarele mele si vrea sa zaca acolo, cred ca e si mai racoare. Asteptam sa treaca, nu stiu cand, eu am 2 saptamani de bolit si sunt ca in prima zi, ea are 10 zile si a slabit mai mult de un kiligoram. Si cand ai 12 kg cu totul.... e o faramita de om, palida, cu cearcane, doar genele ce par mai lungi. Faramita mea cu gene. Imi tot spun bine ca e doar atat si ca viroza nu e o BOALA, bolile sunt altele si sunt grave. Uneori ma consoleaza ideea asta, doar uneori.

Matilda e un copil atat de bun si de bland, de intelegator, de dragut ca-ti dubleaza mila cand o vezi necajita. E vesela, curajoasa, pozitiva. Dar are o groaza, probabil una cat sa compenseze lipsa altor gargauni, ii e frica de aspiratul nasului. De cand era bebelus se speria teribil cand cineva isi sufla nasul,o sperie sunetul. Dintr-un copil care-si punea singur ser fiziologic in nas si aducea pompita, a ajuns dupa prima raceala sa tipe si sa fuga numai cand ma vede pe mine ca-mi suflu nasul. Din pacate viroza asta vine cu niste secretii nazale, zise ele si muci, gumiplastice. Se tin de nas de cred ca poti sa traversezi si strada cu ele si tot nu cedeaza sa iasa. Trebuie sa ii scot eu, iar ea urla, fuge, tremura, plange pana se invineteste. Nu am cum sa o las cu nasul astupat, dar nici nu mai pot sa o chinui. Pur si simplu nu mai pot, cand ii vad expresia de groaza, cum se agata de mine disperata, nu mai am mintea si sufletul sa o vad asa. Dupa atatea zile de chin si plans, astazi am cedat nervos. Mi-a pus capac mama care mi-a transmis telefonic "ai traumatizat copilul ala de tot!". Nu stiu care "de tot" pentru ca eu sunt ca un aer in jurul copilului meu, nu-i misc nici un fir de par si nu cred ca poate sa-i fie cuiva mai multa mila decat mi-e mie. Mai ales cand eu sunt cea care trebuie sa o chinuie. Mda, mi-am traumatizat copilul. Si m-a luat plansul si jelitul si pe mine. Cred ca abia cu asta am traumatizat-o.

 

Este pentru prima data de cand sunt mama cand plang de neputinta, nu am ce sa fac sa-i fie mai bine. Mereu am simtit ca pot sa mai fac ceva, macar sa o tin in brate. Acum nici asta nu mai vrea, se da jos din brate si plange, si plange.  Probabil ca se aduna si raul meu si oboseala infernala in care ma zbat. Este pentru prima data cand am simtit nevoia sa plec, sa iau o pauza. N-am cum sa plec. Nu am cu cine sa o las. Nici nu cred ca as putea sa o las. Am fost saptamana trecuta la botezul unor prieteni si Matilda s-a culcat fara mine. Pentru prima data in viata ei nu am fost langa ea, s-a culcat fara san. Suptul l-a recuperat peste noapte,, n-a fost asta problema. N-am stiut daca sa ma bucur ca poate si fara mine sau sa imi para rau. Oricum a stiut ca nu am fost acolo si a doua zi a stat numai agatata de mine. Deci nu a fost o victorie, a fost o retragere. E un sentiment foarte greu vina fata de copil. De cand o am i-am dedicat fiecare clipa si particica din mine, nu stiu cum sa fac altfel si nu cred ca mi-as dori sincer sa fie altfel. Astazi, cand mi-a venit sa plec din casa,  m-a luat groaza de asemenea gand si mi-a fost cel mai rau. Gandul ca mi-ar fi mai bine daca as avea niste clipe doar pentru mine m-a facut sa plang cu lacrimi si cu vorbe.

 

Nu cred ca plansul mi-a ajutat cu ceva, poate ca mi-a desfundat nasul :). Normal ca treburile chimice si-au facut datoria si acum sunt in starea de amorteala de dupa furtuna. Dar ce am rezolvat? Nimic. Diseara trebuie sa-i aspir iar nasul si nu mai am nervii pentru asta. Si stiu ca pare un mizilic, ca exista lucruri mult mai grele, dar pentru ea asta e groaza cea mai mare din lume. Iar pentru mine conteaza ce simte ea, care sunt greutatile ei. Nu stiu cum sa-i teleportez mucii din nas. Traim o Mucus Crisis mai ceva ca The Missile Crisis din Cuba. Spiridusle unde esti cand are omul nevoie de tine? Ceva idei? Cum terminam cu racela pana nu ne termina ea?

(am fost la medic, eu la unul, ea la doi, ne tratam, ne aerosolizam, ea cu adrenalina, luam treburi pentru tuse, luam babisme, incercam si cu ignoratul, nu functioneaza)

 

 

Epopeea unor pantofiori (veseli)

Fericiri de mama: i-am cumparat Matildei ghetute de toamna si sunt fericita. Ea pare la fel de incantata, a defilat cu ele prin stand si a plecat catre casa cu noile incaltari in picioare. Faptul ca Matilda nu si-a scuturat picioarele, nu a tipat la incaltat, nu si le-a smuls din picioare pentru mine este o fericire MARE. Copilului meu nu-i (mai) place atingerea pe picioare si refuza sa se incalte cu pantofi care se simt si care cantaresc mai mult decat niste sosete. O inteleg perfect, pe mine toata viata m-au strans si sosetele, urasc incaltamintea care-mi strange piciorul, greoaie si limitativa. Pana cand situatia a impus o schimbare, eu am tinut-o in Prewalkeri, as fi tinut-o numai desculta, dar asta e doar un vis. Va spun sincer ca am rascolit tot orasul pentru a gasi o incaltaminte adaptata nevoilor ei, abia i-am gasit niste sandalute  de la Primigi pe care le-a purtat toata vara. O sa imi spuneti ca exista, stiu, exista, dar majoritatea cu tendinta ortopedica de care se pare ca ne scuturam cu greu. Deci cred ca-mi puteti intelege bucuria cand am vazut ca pentru toamna am gasit ceea ce ne trebuia. Ghetutele:

Sunt de la producatorul Livie and Luca si sunt importati in Romania de Pantofiori Veseli. Ii asteptam de prin primavara cand m-am "impiedicat" prima data de ei pe Facebook, promiteau sa aduca o incaltamine exact asa cum aveam eu nevoie pentru copilul meu. La inceputul lunii si-au deschis magazinul online, au si un showroom, dar am profitat ca-i gaseam astazi la BabyExpo si ne-am dus sa-i cunoastem, si pe proprietari si pe veselii pantofiori.

I-am ales o pereche de ghetute potrivite pentru toamna ce urmeaza si sper sa-i mai fie bune si la primavara. Am platit pentru ele mai mult decat si-ar permite un om obisnuit, nici eu nu stiu daca la modul absolut imi pot permite sa-i cumpar 2-3 perechi de incaltari de genul asta, mai ales ca piciorul ei creste si creste. Oricum, pretul pentru incaltamintea corect croita si executata pentru a indeplini nevoile unui copil costa, pretul este undeva intre 170-270 lei, mult, foarte mult. Ghetutele de mai sus costa 259 lei. Dar tot sunt fericita. In primul rand bucuria imi vine din faptul ca am gasit in Romania niste ghete asa cum imi doream si cum cautam de la bun inceput. Sunt din piele care nu contine plumb, sunt cu talpa foarte flexibila, sunt foarte usori, sunt frumosi. Cred ca o sa aloc separat timpul pentru a va povesti cat este de important sa cumparam incaltaminte corecta pentru copii. Puteti citi si aici cateva informatii.

 

Probabil ca deja v-am pierdut la pret :). De ce am considerat eu ca merita? Ca sa scurtez o poveste foarte lunga si prin multe puncte la fel de dureroasa o sa va spun ca Matilda are probleme ortopedice, unele se pot corecta. Despre cele care nu se pot corecta inca nu am starea sa vorbesc, ma rog doar (la cine cred eu de cuviinta) sa fie cu o evolutie buna in timp. Nu stiu daca problema ei este din cauza mea si a tot ceea ce s-a intamplat dupa conceptia ei, dar nici nu am ce sa (mai) fac la momentul asta. Deci, astept. Diagnosticul s-a pus greu, eu am insistat si am mers din medic in medic uimita ca ei nu vedeau ceva ce eu vazusem din prima zi de viata a copilului meu. Romania, pediatrie, ortopedie, beeep. Dar pentru partea care se poate corecta- picior tal valg si o flexie foarte pronuntata anterior, mai pe romaneste aplauda cu labutele si i se lipea labuta de tibie daca era apasata- am facut tot ceea ce era omeneste posibil. Gimnastica si masaj si iar gimnastica si iar masaj. Primul medic ne-a recomandat corectie cu atele, ca acum 50 de ani, am mers la un altul care a recomandat masaj... adunat aveam cam 3 ore pe zi de masaj si proceduri. La momentul respectiv nici nu avea atata timp de veghe liber. Am mers la un alt medic, am ajuns sa refacem ecografia de sold la 6 luni, nici nu mai avea loc Matilda in mulajul de ecografie, daca problema ar fi fost de acolo nu se mai putea corecta decat chirurgical, din fericire nu a fost cazul. Iar masaj, iar gimnastica, s-a ajuns in punctul in care au stabilit ca este nevoie de electro-stimulare. Atunci am zis pas, copilul meu care este extrem de cuminte si de cooperant deja nu mai suporta nici sa o ating pe picioruse. In timpul procedurilor urla pana se sufoca. Am decis ca enough is enough si mi-am asumat intreruperea tratamentului. Intre un copil cu picioare care calca drept si un copil traumatizat psihic.... am ales sa-i ofer liniste. Suntem programati la consult luna viitoare si o sa vedem cat a progresat, eu cred ca este mult mai bine.

 

In mare teoriile sunt doua:

- corectam problemele ortopedice prin suplinirea functiei, adica: pune atele, incaltaminte ortopedica, talonete, incaltaminte si in casa, ajutarea copilului in timpul mersului;
 

- corectam problemele ortopedice prin stimularea functiei, adica: lasam piciorul liber, facem fizio-kinetoterapie, lasam copilul sa mearga cat mai mult descult, nu fortam copilul sa mearga (premergator, tinut de mana, ham, etc.), folosim incaltaminte moale, flexibila, usoara, naturala.

 

Prima varianta se aplica si acum 30 de ani cand eram eu copil, am stat in aparat gipsat de la 3 la 9 luni, am purtat incaltaminte ca sa-mi "tina" glezna, am avut talonete. Problemele mi le-am corectat voluntar pe la 8-9 ani cand am fost amenintata cu operatia, acum merg foarte corect. Eu o sa fiu mereu de partea stimularii functiei, chiar daca va dura mai mult pana cand piciorul va ajunge in pozitia corecta. Asa ca am urmat cursul firesc al lucrurilor- masaj, gimnastica, piciorul liber, mers descult, am lasat copilul sa mearga atunci cand a putut sa o faca singur fara ajutor si i-am cautat incaltaminte moale. Dupa tot chinul prin care trecusem cu prima parte nu-mi imaginam ca va fi atat de greu sa-i gasesc incaltaminte. Am vizitat aproape toate magazinele cu incaltaminte pentru copii, foarte rar gaseai ceva cu adevarat flexibil si atunci nu aveau numarul sau erau nepotriviti ca latime. In timpul acestor cautari i-am descoperit pe cei doi parinti cu precupari similare: posesorii magazinului de mai sus. (Nu imi sunt prieteni si nu am niciun interes legat de promovarea lor, pana astazi nici nu-i cunosteam personal.) Pot sa le spun ca asteptarea a fost cam lunga :), mi-as fi dorit sa avem incaltaminte si peste vara, dar o sa avem la anul. Acum i-am luat ghetutele, urmeaza sa le purtam, verificam si dupa o sa revenim pentru impresii. Momentan ma bucur de bucuria Matildei care ar fi vrut sa se culce cu ele in picioare.
 

 

 

Stiu ca o incaltaminte de calitate costa foarte mult, dar si in cazul copilului sanatos si, mai ales, in cazul copilului cu probleme ortopedice incaltamintea corecta poate face diferenta intre un copil cu un fizic armonios/sanatos si unul cu probleme articulare, probleme de postura, probleme ale coloanei  vertebrale. Iar cei interesati de incaltaminte non-chimica, unica si frumoasa, le au pe toate la pachet.

Sa aveti picioruse fericite!


P.S. nu stiu de ce dar nu ma asteptam sa fie (tot ) Made in China...

Scrisori pentru Matilda (3)

miercuri, 19 septembrie

 

 

 

Draga mea,

 

sunt in biroul meu improvizat in bucatarie. De o saptamana ne luptam cu cea mai urata viroza de pana acum. Cum mami a desfiintat biroul din sufragerie, am facut loc pentru jucariile tale, nu mai are unde sa lucreze, asa ca am mutat ambasadele in bucatarie printre oale si cratiti. Tu te joci cu mamaie pe dincolo si incercati sa uitati cat de rau va este. Nu  mai stiu ce sa-ti fac sa-ti fie mai bine, ti-am dat si babesti si farmaceutice... asteptam. Ma uit la ridichiile negre pe care ti le-am pus cu miere pe geam  ca sa iti fac suc, cat suc de ridichie am baut cand eram mica... tie ti se pare ultra-mega scarbos, l-ai refuzat. Dincolo de geam e soare de toamna bland, se vad si plopii cu frunzele galbene. Plopii isi pierd primii frunzele. Pe 15 septembrie incepea scoala si curtea era plina de inimi galbene de plop. I-au taiat acum, nu mai sunt, probabil ca faceau prea multa mizerie. I-au taiat si pe cei de pe marginea soselei dintre Draganesti si Potigrafu, o sa treaca o autostrada pe acolo. Fac o autostrada peste copilaria noastra. Daca inchid ochii pot sa-ti numar frunzele de plop de pe sosea... Dacia 1300 crem mergea incet, aveai timp sa vezi padurea, caprioarele din ea, soarele din poienite. Or mai fi caprioare in padurea de la Potigrafu? Da' o mai fi padurea? In fiecare primavara tata, tataie al tau, sarea un sant, apoi o mlastina si imi taia cu briceagul mic si rosu mutzunei pufosi (un arbust cu mugurasi din puf), toamna facea aceleasi salturi ca sa imi taie papura. Doamne, ce fericire! Eram copii si nu aveam o grija'n lume, poate doar ca ne chinuiau strampii. Copilaria. Noi am avut copilarie, una foarte frumoasa.

Sa-ti fac o supa de gaina? Cu taitei de casa? Da, o supa de gaina, e mancare-vindecatoare- pentru-trup-si-suflet. O supa asa cum ne facea mama cand eram bolnaviori, eu una am cam fost. Face mami supa!

 

 

 

Gata, e pe foc, mai tarziu ii pun si taiteii.  A venit mamie sa ma intrebe ce fac bun, miroase ca la mama ei acasa :), miroase si ca la mama mea acasa.

 

 

Vreau sa-ti povestesc despre o zi de acum 25 de ani, o zi din toamna, prima mea zi de scoala. Nu stiu ce o sa mai insemne scoala pentru tine si pentru copiii d'un leat cu tine, dar pentru noi scoala era totul. Era visul parintilor, era singura sansa sa-ti depasesti conditia, cartea era partea. Cine invata era respectat, omul cult era nobil, se ridica din plebe. Cand era mamaie Maritza mea mica, sa ai patru clase si sa fii femeie era mare lucru. Mamaie avea patru clase. Cand era mamaia ta mica, doar puii de tiganus nu erau dati la scoala, era o rusine. Mamaia ta a fost cea mai isteata din doua judete, asta ca sa stii si tu cine-i femeia cu ochii blanzi. Avea mama ei pastrata o bucatica decupata din ziar, era clasamentul liceelor pe cele doua judete unite, Ialomita si Calarasi, fata ei era prima. A fost un copil nascut si crescut intre doua ere. Lumea se schimba, plecase regele si venisera comunistii. Celor din urma nu le placeau oamenii care se descurcasera bine pe vremea regelui. Strabunicii si stra-strabunicii tai au fost oameni din boierime, dar muncitori. Asa ca mamaia ta a primit o eticheta in frunte: fiica de chiabur si nepoata de exploatator. N-au fost saracii nici una, nici alta. Au fost doar oameni destepti, seriosi si muncitori. Au avut pamant, un petec de padure in lunca Ialomitei, o crasma si o casa mare. Dar atunci nu mai era bine sa ai, trebuia sa fii umil, sa dai totul spre binele comun, sa fii la fel ca ceilalti. Au dat tot, mai bine zis li s-a luat tot. Au ramas cu casa cand au reusit sa-i dea peste noapte un etaj jos, nu aveai voie sa ai casa cu etaj. Au fost umiliti, discriminati si exclusi. Matusa Niculina a fost data afara de la facultate, unchiul Nicu a facut puscarie politica, unchiul George a fost exclus din armata. Pe mamaia ta lucrurile astea au prins-o cand era doar un copil si nu a inteles de cea ea era privita cu rautate, nu facuse nimic, era o fetita senina cu parul ca paiul. O sa-ti povesteasca si tie cum ii impletea maica ei parul codite-cununa in jurul capului si cum ii era greu sa se trezeasca dimineata si sa plece la scoala. Intr-o dimineata a adormit pe prispa si i-a mancat vitelusul din camasa de noapte.

Toate greutatile au ambitionat-o, a mers 7 kilometri pe jos in fiecare zi, dus intors. Nu conta ca era vara, iarna, ca le era frig sau frica de lupii de pe lunca. Copiii se duceau pe jos la scoala. A stat la camin atunci cand si-au permis, a avut ce mancat, tot cand si-au permis. Singura ei sansa de a avea paine si de a nu o fura de la masa era sa invete. Si ce de-a mai invatat. Mama mea este omul cel mai inteligent pe care-l cunosc, si cunosc ceva oameni, cu o memorie fenomenala. Eu nu am avut meditatori, singurul om care m-a ajutat a fost mamaie a ta. Cred ca site si acum toate teoremele si axiomele din matematica. Mamaia ta a vurt ca noi sa avem mai mult, sa ne fie mai bine, si singurul mod prin care stia ea ca se poate asta era sa mergem la scoala, sa invatam bine, sa fim CINEVA. Istoria le-a aratat ca nu asta era singurul drum, dar ei il aveau pe "pune mana si invata" inscris in codul genetic. Am pus mana si am invatat.

Eu am inceput scoala de trei ori. Prima data in prima zi de scoala a unchiului tau. Eu m-am nascut closca, mamoasa, atasata de cei dragi. Asa imi functioneaza mintea si acum, intai ei si dupa aceea eu. Asa ca imi amintesc prima zi de scoala a fratelui meu in cel mai mic detaliu. Careul, copiii, florile, mirosul de crizanteme, rochia mamei, lacrimile ei cand l-am lasat acolo singur, lacrimile mele. Am plans ca si cum l-am fi abandonat pe vecie in cladirea cu peretii in care. El a fost serios, asa cum era mereu, mi-a zis sa nu mai plang. Avea la mana ceasul electronic primit de la nasul lui, ce mandru era! Anul fara el acasa a fost cel mai trist an. Nu intelegam eu ce am de nu sunt si eu la scoala, m-am simtit parasita. Stiam si eu sa scriu si sa citesc, eu de ce nu eram la scoala. Singura la tara... nu avea sens. E mare lucru sa ai frati, mare de tot. Sper sa-ti faca si tie mami unul... una.

A doua si a treia oara am inceput scoala pentru mine. Din pacate intr-o alta scoala decat cea in care fusese unchiul tau. Pe atunci erau niste reguli foarte stricte. Si asa le incalcasem cand nu m-am dus la scoala de la 6 ani. Bunicii tai au hotarat ca eram prea mici si au tras sforile ca sa mergem la scoala de la 7 ani. Sforile au functionat si atunci cand fratele meu nu a mers la scoala de langa bloc. Dar in anul urmator nu ne-au mai lasat sa plecam. L-au transferat pe el si m-au inscris si pe mine la scoala 189, scoala de cartier. Scoala avea arondat un camin pentru copii orfani. Primul meu coleg de banca a fost un baietel de la camin, era tare mic, brunetel. I-am dat bilutele mele pentru par in forma de cirese. Nu mai stiu de pe unde le capatasem, oricum eu aveam parul scurt, le tineam doar asa. I le-am dat lui sa le poarte ca bratara, cat de fericit a fost. Multi evitau scoala din acest motiv, al baietilor de la camin, noi eram prea mici ca sa intelegm asta. Stiam doar ca sunt niste copii care nu au mama. Pentru noi problema era alta: nu avea cine sa ne ia dupa ore. Aveam nevoie de o scoala cu semi(internat). Asa cum era scoala 194 de la 4 statii de troleu mai sus. Ne-am dus doua saptamani la scoala din spatele blocului, primele mele doua saptamani de scoala, apoi ne-au mutat. Am stat dupa ore in holul cancelariei, toata lumea ne iubea, eram un fel de mascote. Doi copii frumosi cu parul cret. Am prima mea poza de scoler de atunci:

 

 

Aveam uniforma, mami, asa ii spunea. Uniforma pepita. Era cu vreo 3 numere mai mare, se facea economie, oricum cele foarte mici nici nu se gaseau si mi-ar fi fost foarte scurte. Nu se purta mini in 1987. Mami pe atunci era in faza ei de lunga si slaba. Imi amintesc cum atarna uniforma pe mine, noroc ca a venit frigul si am varat plovarul si pantalonii tricoati pe sub ea. Creionul ala e in mana gresita :). Stii ca mami e stangace. Din fericire tu ai iesit "cum trebuie", nu o sa suferi persecutii si linii peste mana ca NU asa se scrie. A trebuit sa obtina tata o adeverinta medicala pentru a fi lasata sa scriu cu mana mea corecta. Sunt stangace, asa m-am nascut si asa o sa mor. A fost amuzant cand m-au dus sa ma inscrie la scoala si s-a speriat doctorita care ne facea controlul, a crezut ca sunt inapoiata. Mi-a dat pixul din mana ei dreapta in dreapta mea, apoi mi-a spus sa desenez un cerc, un patrat si un triunghi. Evident ca au iesit niste mazgaleli teribile. Mi-o amintesc cum i-a soptit speriata tatalui meu "Copilul dvs are o problema!". Tata i-a raspuns razand "Nu are doamna nicio problema, i-ati dat pixul in mana gresita, e stangace!'. Asa ca am avut norocul, dintre putinii copii de acum 30 de ani, sa fiu lasata sa scriu cu "dreapta" mea. Norocul nostru, pentru ca eram 3 stangaci in clasa, a fost si doamna invatatoare. Doamna invatatoare minunata pe care am avut-o timp de 2 ani in cea de-a doua scoala. M-a iubit si a avut grija ca parul sa nu-mi mai fie chinuit de bentita, cam asa:

 

 

Cu dintii de "domnule Castor" nu a avut ce sa faca :) si sa stii ca i-ai mostenit, si tu ai strungareata.

Din semiprofil cu totii privind spre viitorul luminos al patriei. Stiloul tot in mana gresita este, dar macar era al meu. Stiloul meu rusesc cu penita din aur, stiloul de la tata. L-a pastrat pentru mine, il am si acum. Stiloul meu cu penita din aur. Il pastreaza mami pentru tine, e istorie.

 

 

Am iubit scoala, cred ca si ea m-a iubit pe mine, se tot tine scai. Mi-a placut sa citesc, mi-a placut sa invat si sa fac teme. Asta cu temele pana prin liceu cand mi s-a urcat si mie a la cap domnisorenia. Am pastrat Abecedarul, caietele tip I, caietele pline cu liniute si bastonase - mereu inclinate in partea gresita, dar corecta mie. Imi amintesc mirosul cartilor noi, dar si pe cel al cartilor folosite si date mai departe copiilor mai mici. Imi amintesc cu virgula si punct ultima lectie din Abecedar. Imi amintesc banca din spate in care m-au pus din cauza celor 130 cm pe care-i posedam. Am stat in banca cu Alexa :), primul meu coleg de banca, pe randul de la mijloc. Imi amintesc toti colegii, le am chipurile de copii senini si fericiti in minte. Ciudat cum si acum mi-i amintesc la fel, chiar daca ii cunosc si ca adulti. Au ramas toti copii. Mi-l amintesc pe Iliuta, un tiganus mic si amarat, am stat cu el in banca ca sa-l invat sa scrie si sa citeasca. Am luat premiul I cu coronita, am fost Abecedarul la serbarea de sfarsit de an. Si unchiul tau la fel. He, he, coronitele sunt si acum acasa la mamie pe balcon, sus pe dulap. In vara asta si-au crescut doi porumbei trei randuri de pui in ele. Ti-am pastrat toate manualele, sigur sunt mai bune decat cele de acum. Si culegerea de matematica albastra cu bufnita :)), cu asta promit sa nu te chinui. Promit!

 

 

Draga mea, nu stiu ce o sa mai fie peste 5-6 ani. Poate pana atunci se trezeste vreun ministru (si mai) destept ca puteti incepe scoala si la 4 ani, ce atata copilarie. Poate nici nu or sa mai fie scoli sau manuale pe hartie, nici uniforme, bentite, numere matricole, stiloul cu penita din aur si unghiutele taiate scurt puse la control pe batistuta, astea sigur nu mai sunt nici acum. Nu stiu ce lucruri o sa mai invatati, daca Eminescu o sa mai fie "la moda", daca Sadoveanu sau Rebreanu or sa mai fie cineva. Dar mami ti i-a pastrat pe toti, sunt o lume, un univers minunat, sunt viata, o sa-i ai pe toti atunci ca o sa-ti doresti sa-i descoperi. Daca or sa-ti placa si atunci cartile la fel de mult cum iti plac acum.... o sa fii inca o M. care a pus mana si a invatat in loc sa fie "fata desteapta". Nu stiu daca ne-ar fi fost mai bine ca pui de smecheri in loc de pui de oameni simpli. Nici nu cred ca avem gena smecheriei in noi, a fost inlaturata in acei multi ani de umilinta si chin indurati de bunicii si strabunicii tai. Nu stiu daca sa-mi para rau sau nu daca o sa fii copilul mamei tale si la scoala. Tot ce-mi doresc este sa fii fericita!

 

 

Mami a iubit scoala, din cate stiu si taica-tu, iar daca tot e obligatorie, macar sa fie din dragoste.

 

 

P.S. e gata supa, o bunaciune!





A virusa, viroza?!

 

Profit de cele 5 minute de bine de dupa dusul fierbinte si paracetamolul de ora 6 ca sa va povestesc cu ce ne indeletnicim noi zilele astea. Pe la noi pe la serviciu este o epidemie de nunti, a dat "boala" in toti, nunti, nunti, nunti si, in ordinea fireasca a lucrurilor sau nu :), botezuri, botezuri, botezuri. Mai bantuie si o viroza foarte urata, viroza all inclusive. Cum prima nu se prinde de mine, ptiu ptiu piei d'aci, s-a prins a doua.  Un prieten altruist mi-a dat o viroza, eu, fata politicoasa, am luat-o. De duminica zac, zac mai mult in picioare din motive de copil care trebuie ingrijit si de serviciu care trebuie onorat. De miercuri zac si la orizontala pentru ca daca esti adult si faci temperatura 39,5 nu prea ti-e bine. Bietu' copil a inteles ca am ceva si tot vine si-mi cara lucruri dragute la pat si rade ghidus. Se suie in pat, se aseaza cu capul pe mine si imi canta mamaaaam mamaaaamam. Iubita lu' mami.

 

Ma doare foarte rau capul, zici ca am mii de spiridusi care sapa cu bormasina (am si vecini care sapa cu bormasina, dar la ei in casa), ma doare in gat, tusesc, imi curge nasul, febra mare - tot pachetul. Zilele astea cel mai bun prieten al omului se numeste Paracetamol. Am fost la medic, n-ai ce-i face: e viroza. Ok, bun bun, dar cu infectia aia din gat?! A da, pai cu aia ia de aici niste penicilina. Injectabil? Hmmm, hai nu, momentan asa si daca nu scade febra... Mda, ok. Da' stiti, eu alaptez si nu prea merge. Da, nu merge, pai atunci Augmentin. Augmentin si siropul asta (ca e din plante asa) si Paracetamol, Nurofen, Algocalmin si alte vreo 2-3 chestii (nu le-am retinut). Eu din principiu tin medicamentatia la minim, servesc doar vitamina C si un Paracetamol cand sare febra de 38,5. Sunt in ziua 5 si ma simt mult mai rau decat in ziua 1. Asteptam sa treaca 7 sau mai nou 10-14 zile, virozele moderne nu mai tin doar 7 zile.

 

Si acum, care erau sansele ca Matilda sa nu ia si ea de la mamam niste virusi?! Evident ca a luat si ea. Asa ca acum imi este de doua ori mai rau, mai putin pentru mine si mai mult pentru ea. Noaptea trecuta a fost fierbinte, la propriu. Noroc ca avem varfuri de temperatura alternativ, asa ca pot sa o oblojesc pe ea cat sunt eu umana. Mai urat este ca nu-i scade febra. Pe la 4 m-am dus sa scot Novocalminul din frigider si sa citesc prospectul, hmmm sper sa nu ajungem pana acolo pentru ca eu nu am curaj sa-i dau asa ceva. A venit si medicul sa o vada, viroza, sa-i dau alternativ Panadol cu Nurofen si la o adica sa iau niste Augmentin sa avem. N-avem, nu am cumparat nici pentru mine si nici pentru ea, in schimb avem:

 

 

da, mingiute :))

 

De dimineata nu a vrut nici sa mananace. Asta este o PROBLEMA pentru ca Matilda mananca, nu se incurca. Glumim mereu ca-mi era foame cand am facut-o si de asta a ramas asa mafoame. Dupa un somn bun si o tura de Nurofen si una de Panadol vad ca-i este mai bine, alearga cu un Grapefruit pe aici si-i canta. Sper sa-i treaca repede si sa conteze cu ceva si faptul ca este "inca" alaptata. Hai, acum sa te vad putere a imunizarii!

 

 

Duminica aveam frumos botez de minunat Vladut de onorat... Ultima raceala a fost anul trecut in aceeasi perioada inainte de botezul nostru, evident. Atunci s-a zacut pe rupte, cate trei saptamani pe cap de mamaie, mami, bebe. Bolnave nebolnave trebuia sa ne ducem la botez, fara noi nu se putea. Sau se putea? :))) Botez fara copil de botezat. Hmmmm...

 

Daca ne reparam cat de cat pana duminica o sa fim niste dive cu bube la nas si ochii injectati. Sper sa ne primiti si asa rebegite si pleostite. Macar sa ne reparam!

Aveti grija sa nu va prinda si pe voi varianta doi de viroza, prima sa va prinda atunci cand va doriti si sa dureze o viata! Nu va pupapm ca dam cu virusi.

10 Things I Love about Mary

Copilul meu imi poarta numele. Tot eu i-am ales si prenumele, chiar doua. Amandoua la fel de dragi, la fel de vechi, la fel de familie. Pe copila mea o cheama Matilda Maria. Matilda a fost bunica mea materna, o doamna. O doamna in adevaratul sens al cuvantului, respira noblete prin toti porii. A fost inalta, parul odulat, ochii verzi. A adus pe lume 6 copii, doi i-au murit de mici, nu s-a vorbit niciodata despre asta. Mama mea este ce-a din urma, a nascut-o cand avea 46 de ani. Nu a apucat sa-si vada nepotii. Am ales sa-i poarte numele, sa-i cinsteasca amintirea. Maria a fost bunica mea paterna. O femeie micuta, firava, simpla. Ea nu parea de vita nobila, dar avea un suflet... Mamaie avea parul negru si cret, avea ochii verzi si-i radeau mereu. A avut 4 copii, unul i-a murit cand era mic, vorbea despre ea adesea, era o fetita. Tatal meu si fratele geaman au fost nascuti in vreme de razboi. Ea ne-a crescut si iubit ca o mama. Am ales sa-i poarte numele, sa-i cinsteasca amintirea. Matilda Maria Margarit.

Astazi a fost Sfanta Maria Mica, nasterea Maicii Domnului, onomastica fetitei mele. Nu stiu cat intelege ea din sarbatorile pe care i le tot tinem, are un an si cinci luni (maine). Pentru ea a fost o zi speciala, asa cum sunt toate sambetele, mami a fost acasa cu ea. Am dormit pana tarziu, am motait in pat, ne-a urnit foamea. Zilele cand mami este acasa sunt toate sarbatori. Insiram jucarii, carti, haine, carti. Sambetele sunt minunate.

Astazi a fost o zi cu totul despre ea. Ce a vrut ea, cum a vrut. Ultima luna a fost uimitoare, a evoluat intr-un fel in care abia mi-o mai amintesc cum era inainte. O surprind din ce in ce mai des cu privirea ei. Da, a ei. Nu mai are chip de bebelus, are mocutza ei de fetita, ochii ei de om, gandurile din spatele ochilor. Ma uimeste, ma face fericita, sunt mai indragostita de ea ca niciodata. Imi iubesc copilul de-mi vine sa iubesc tot universul, ma face un om mai bun. Eu nu ma mai recunosc pe mine cea de acum doi ani. Atunci o iubeam cu lacrimi in ochi prin burtica, acum un an o iubeam cu lacrimi in ochi la sanul meu. Acum lacrimile-mi curg si nu pot sa ma gandesc la ea fara sa-mi tremure sufletul. Este copilul meu, s-a nascut din cea mai mare iubire.

Acum doua zile am surprins-o intr-o poza, era atat de ea, era exact copilul pe care-l aveam in minte in timpul sarcinii. Ochii, parul, zambetul. Este ea de atunci. Este copilul din sufletul meu care mi-a spus ca totul o sa fie bine. Nu medicii m-au convins, nu informatiile, nu studiile. Am stiut ca o sa fie bine pentru ca ea mi-a spus asta.

Oricat as fi de obosita, cati nervi mi-ar face unii, cat de rau m-ar durea lucruri, nu pot sa nu zambesc. Nu pot sa nu fiu fericita. Ne gandim mereu ca avem doar o viata, dar nu-i asa. Cand ai un copil ai doua vieti, ai o mie de vieti, cate una in fiecare zambet.

Ma uit la ea si nu stiu ce iubesc mai mult. Ochii aia care nu s-au hotarat nici acum ce culoare sa aiba. Oare sunt negri? maro? kaki? Sunt plini de minuni, rad mereu, stralucesc, imi spun povesti, imi spun iubire. Zambetul? He he, asta-i de la mine. Deci, cum sa nu-l iubesc. Are gura mea si zambetul meu. Cand imi ranjeste cu dintii strungareti ma bufneste rasul, ma vad pe mine la varsta ei la fel de caraghioasa si de vesela. Parul, nici asta nu se stie ce-i cu el. S-a nascut cu un valvoi de par negru si cret, acum s-a mai imblanzit: e castaniu si ondulat. In randul doi ii creste un par blond-roscat stralucior. Mami draga, ar fi timpul sa te hotarasti si tu.

Ii iubesc nasucul. Cand era bebelus avea doar un varf de nas, acum incepe sa semene a nasuc vesel de fetita frumoasa. Cand vrea sa te sarute isi lipeste nasucul de obrazul tau si il apasaaaaaaaaaa, cu cat il tine mai mult cu atat e dragoastea mai mare. "Da-mi nasuc" inseamna "te iubesc". Pe gat are niste mici cutulite, le iubesc. N-a avut gat mult timp, era ascuns pe acolo pe sub barbita obraznica. I s-a itit si gatul, probabil de la cat s-a intins sa vada tot mai sus. Acum imi arata pasarile pe cer si stelele noaptea. Mi se pare incredibil, copilul meu observa stelele.

Manutele sunt ale lui, ale tatalui. Nu-s tocmai mici, nu sunt manute grasunele de bebelus. Dar sunt moi si fine, sunt usoare, ating bland, mangaie. Sunt manute care iubesc. Manute iubite. Cand te vede dus in ganduri vine si te atinge usor, isi aseaza mana pe piciorul tau si-ti cauta ochii, te aduce inapoi la ea. Manutele astea mesteresc lucruri, arata lucruri, racaie tot ce prind. M-a vazut mereu ca-i fac mancarea bucatele mici, acum nu mai are nevoie, dar isi face dumicatei mici cu degetele, pe multi mi-i ofera mie. Pereche cu ele sunt piciorusele noastre aplaudace. A fost inghesuiala mare in pantec si s-a nascut cu labutele spre interior. Acum sunt mult mai bine, mie mi se par adorabile, sunt speciale.

Ma topesc dupa rasul ei de veverita ghidusa. Ii vin tot felul de idei nastrusnice si inainte sa le aplice sa uita la mine cu o privire complice si rade chitait. Stiu ca se pregateste de o prostiuta, stie si ea ca m-am prins. Radem amandoua. Rasul cu hohot de copil. E vesela, senina, rade mereu. Rade peretilor, tablourilor de pe ei, reclamei la telemeaua Napolact, cailor dintr-o alta reclama. Imi rade mie dimineata, chitaie a fericire ca mami e acolo. Dimineti cu ras de copil.

O iubesc cand e serioasa. Are treaba, ea mereu are o treaba. Deci, nu o deranjati. Vine uneori hotarata de afara, intra in casa si se pune pe facut ordine. Pune hainutele la murdare, aranjeaza jucariile, stivuieste cartile, cara scame si frimituri la gunoi. Este foarte concentrata, strange din buze, lasa capul pe spate, topaie din zulufi. E un copil intr-o misiune :)). Iti vine sa o iei pe sus si sa o pupi pana nu mai poate, dar nu poti intrerupe un copil cu treaba. Nu stiu daca ma imita sau asa e ea. Are mami ajutor de nadejde.

E independenta. Vrea sa manance singura, vrea sa mearga singura, vrea sa se cocoate singura. Straluceste de fericire cand reuseste. O incurajez, ea mea, e ca mine. Merge in fata mea pe aleile din parc cu mersul ei de pinguin. Isi tine si mainile la spate. Ma pandeste cu coada ochiului ca sa vada cat de departe sunt. Cand simte ca distanta e prea mare se intoarce razand si ma ia de mana sa ma misc mai repede, apoi fuge iar la cativa pasi inainte. Ii iubesc spiritul.

O iubesc toata, o iubesc pe parti, o iubesc de la sughitul care tine toata ziua la felul in care se lasa pe vine ca sa nu o loveasca usa de la frigider (nu mai are loc sub ea). Iubesc enigma din ochii ei atunci cand arunc o minge in sus, cum de se duce mingea in sus?! Parul ciufulit de dupa somn, dansul cu topait, mormaitul de satisfactie cand mancarea este buna, urechile de maimutica, sprancenele arcuite. E toata numai iubire.

Poate ca atunci cand inca nu ai un copil nu stii de ce esti capabila, nu stii cat esti de puternica, de cum o sa treci prin sarcina grea zambind, de cum o sa nasti natural si frumos, de cum nu o sa mai dormi pentru viitorii 2-3 ani, de cum o sa alaptezi si cand ai rani pe sani, de cat de multa rabdare o sa ai si cat de blanda o sa fii. Nu o sa stii lucrurile astea pana cand nu o sa ai copilul, pentru ca abia atunci o sa afli cat de mult poti sa iubesti.

Maria, te iubeste mami! La multi ani!

Despre om, despre blog, despre poveste

"Tu esti un om cu poveste."

Asta mi-a spus un barbat acum vreo 5 ani, "tu esti un om cu poveste". Cred ca asta si iubea la mine, povestea. Mai mult decat ochii mei, parul, fundul sau mai stiu eu ce alte parti interesante la prima vedere, el iubea povestea. El s-a dus in lumea lui, eu am ramas in a mea. A ramas insa cu mine si ideea asta... o poveste. Intre timp povestea a crescut, s-a facut mai frumoasa, a mai aparut un personaj, personajul nou a devenit centrul povestii, iar personajul asta nou ma face sa plang in fiecare zi de incredibilul noroc pe care-l am ca s-a hotorat sa intre in povestea mea. Povestea-mi este mai frumoasa, eu sunt un om mai frumos. Am atins un fel de pace si de implinire de care nu ma credeam capabila. Nu stiu daca el ar mai iubi povestea de acum, nu stiu daca pentru el ar conta ca abia acum sunt fericita. De obicei oamenii iubesc la noi povestea din mintea lor si mai putin povestea din noi. Cred ca si el era undeva in iluzia a ceea ce-si imagina despre mine. Sau poate ca nu...

Am inceput acum vreo 4 luni sa scriu pe blog. M-a impins de la spate Petrica, un prieten. Mai scriam uneori ganduri pe Facebook, i s-a parut lui ca sunt frumoase si ca merita sa aiba un blog. Apoi au facut si altii front comun. Ma gandeam, na imi sunt prieteni, normal ca imi spun de bine. (Treaba asta nu-i neaparat adevarata, sunt si prieteni declarati care abia asteapta sa-ti puna o piedica si dupa sa te intrebe "da' unde te grabesti asa?"). De ce ar fi un strain interesat sa-mi citeasca mie viata?! Apoi m-am gandit ca daca istoriile mele ar insemna ceva pentru un strain, daca l-ar ajuta cu ceva? Hai sa scriu pe blog, i-am zis "blog intre prieteni".

Aveam asta in minte de ceva timp, imi doream foarte mult sa impartasesc din experientele de mama, erau noi, erau minunate, nu vroiam sa incep sa uit lucruri. Vroiam sa scriu intr-un singur loc lucruri multe, adunate din alte multe locuri, din toate cautarile mele furibunde dupa informatie de calitate. Vroiam sa impartasesc si experiente personale, poate ca cineva impiedicandu-se de ele se regasea si atunci nu se mai simtea singur. Sau poate ca erau oameni inainte de a face un anumit pas, iar acum puteau sa-l faca mai linistiti. Cu articolele "tehnice" mi-a fost usor sufleteste si mai greu de pus in forma, vroiam sa fie corecte si la subiect, sa ating toate aspectele importante (poate ca de aceea sunt asa de imposibil de lungi). Cu cele personale a fost insa mai greu. Mi-e extrem de usor sa le pun intr-o forma, scrisul merge de la sine, lucrurile curg de la sine. Imi este foarte greu sa le dau drumul. Eu nu stiu sa mint si sa ma ascund. Pentru ca nu stiu sa mint, aleg de multe ori sa tac. Am zis sa tin blogul strictly business, articole pentru mame si copii. Dar erau lucruri nespuse, lucrurile mele grele, m-am gandit ca poate m-ar ajuta si pe mine sa le scriu, poate se mai inchid ranile. Ar fi un fel de terapie, as reusi sa scot la lumina ganduri si sentimente exilate pe undeva pe departe. Si am inceput sa scriu acele lucruri care dureau fiind nespuse, a fost suflet gol si curat. Asta este blogul pentru mine, suflet fara "haine" pe el. Sunt lucruri simple, lucuri din viata, povestea mea.

Eu nu-s genul de om care sa devina usor pasionat de ceva, nu ma incant foarte usor, sunt sceptica. Mi-e greu sa urmaresc bloguri, intru cand si cand, mai vad un link pe FB, mai imi da un prieten un blog simpatic. Cand am intrat in "lumea" asta habar nu aveam cu ce se mananca. Eram doar inca un om cu o poveste de spus. Intre timp am ajuns sa o cunosc, sunt multimi de oameni care cred ca au o poveste, unii chiar au. Am dat peste oameni care au lucruri de spus, pertinent, coerent, cu substanta. Altii doar isi insira zilele din viata cu http. in fata. Unora le iese foarte bine, sunt simpatici si spumosi. Altii nu sunt genul meu de lectura, deloc. Pe langa toate astea am vazut ca sunt si orgolii, maaaaari. Oamenii se cearta, se jignesc, se pandesc, si la cel mai mic punct pus mai la inceput decat trebuia incepe circul. Ba sunt niste doamne care-si disputa spatiul virtual de zici ca ar fi mosia lor, ca ele au fost primele, ca ele au infipt laleaua'n branza. Poate ca de asta si evit sa citesc bloguri, daca doamne fere intr-o zi simt sa povestesc ceva si acum 5 ani o anume "blogarita" a simtit si ea sa scrie ceva similar si incepe domne avalansa de ciritici plagiacistice, ca tot e la moda. Citesc vreo 2-3 oameni, de una imi e foarte drag - am gasit-o acum, de curand, a intrat la mine pe blog, i-am intors intrarea si am descoperit o lume tare autentica si deschisa; pe altul il citesc de dragul inteligentei lui, nu l-as putea imita nici daca as vrea, le spune foarte bine si le dau si eu mai departe asa bine spunse de el. Un al 3-lea e frati-miu, il citesc pentru ca el chiar stie despre ce e vorba in propozitie. Impulsiv si sporadic intru si prin alte locuri. Imi place mult comunitatea mamelor sau a doamnelor cu bloguri pentru parinti, resursele puse la dispoztiei, cred ca pentru cei aflati in cautarile de inceput lucrurile devin mai usoare.

Intr-o zi cineva spunea ca intra pe un anumit blog din masochism, m-am gandit ca este posibil sa fac si eu fix acelasi lucru, m-am regrupat. Sper ca voi nu intrati aici din motive de genul asta :))).

Apoi am descoperit ca exista cuvinte ca "hateri" :)). Prima data am auzit asta la adresa mea, criticam un personaj fals si un fan mi-a spus mie ca sunt "hater". Hmmm, ce o mai fi si aia.? Hater (slang), a person who expresses intense feelings of hatred or spite, when the reason for this is perceived as unreasonable or spurious. E cum ar veni un heiter, adica unu' care te cam uraste. M-a bufnit rasul. Da, sigur, chiar cu asta mi-as ocupa timpul, cu uratul de oameni straini. Nu-i urasc eu nici pe aia de mi-au calcat sufletul in picioare si au facut ceva pe el. N-am resurse si stofa de haterita :)). Si tot felul de alte cuvinte din jargonul de blogareala, si astea imi sunt la fel de depare, imi place sa mentin lucrurile simple si reale.

Apoi este si partea cu afisarile, userii, blog rollurile, taguitul si linkuitul. Eu ma bucuram ca un copil cand vedeam ca intra lume, putina multa, cata era. Nu ma bucuram in ideea ca-mi fac trafic (trafic la ce naiba, ca nu vand nimic), ma bucuram ca un om-doi ajug sa citeasca scriiturile mele. Ziceam ca atunci cand o sa ajung eu la 5 mii de afisari imi iau domeniu :)), s-au facut 5 mii, apoi 10 mii, apoi 20 mii, 30, etc. Cica nu ar fi asa o mare scofala. Intr-un moment din ala de bucurie cineva mi-a zis "ca ceee, sa faci 10 mii pe zi". Am zambit, nu stiu daca cineva face 10 mii pe zi, si nici ca-mi pasa (daca faci 10 mii pe zi sper sa faci ceva bun cu toata "puterea" asta). Nu vand nimic, nu fac barfa, cancan, nu pun chiloti pe pereti, nu abordez subiecte incendiare sau populare. In ultimul timp zambesc cand cineva imi spune rautati cu intentie, nu (mai) am nervii sa ma cert sau sa-i spun ca e deplasat, ii zambesc si-mi vad de ale mele. Ma bucur enorm pentru mamele care au ajuns aici si au gasit lucruri folositoare, cel mai mult ma bucur pentru cele care au apreciat sfaturile legate de diversificare. Nu stiu cine sunt, dar vreau sa le multumesc pentru ca au recomandat blogul mai departe (in special mamelor de pe desprecopii.ro si mamicamea.ro). Apoi am un loc special pentru trei persoane care au trecut prin aceleasi lucruri ca si mine. Faptul ca si-au citit povestile aici si ca asta le-a oferit liniste si o inchidere a cercului a fost coplesitor. Asta inseamna blogul pentru mine, omul acela care si-a gasit gandurile si trairile spuse de un strain, spuse poate la fel de bine cum si le-ar fi spus chiar el. Nu traficul, nu zecile de mii de afisari, sunt absolut irelevante. Nu pot sa spun ca nu ma uimeste si mi se pare incredibil ca niste sute de oameni sa fie interesati in fiecare zi de ce are de spus un strain. Mi se pare magulitor, dar in acelasi timp iti da si responsabilitate asupra lucrurilor pe care le scrii. Cand am ajuns la 300 de unici pe zi am luat postarile la recitit si corectat :)) sa vad daca nu au scapat virgule si litere, nu-i frumos sa-ti primesti musafirii in casa murdara.

Poate ca cel mai mult m-a uimit faptul ca niste oameni complet straini au inteles cine sunt eu de o mie de ori mai bine decat prietenii. Asta m-a si intristat. Cum naiba niste oameni care traiesc cu si pe langa mine de ani de zile habar nu au cine sunt?! Gasesc referiri la mine pe blogurile cunostinetelor, lucruri pe care le-am spus eu intr-un contex, acum scoase din el si interpretate intr-un fel atat de diferit incat isi pierd orice noima. Oamenii aia ar trebui sa stie cine sunt si ce gandesc, dar nu, prefera sa-mi zambeasca in fata si apoi sa debiteze rautati imaginate. Am gasit si lucruri spuse despre mine de oamenii care intra si citesc aici, atat de uimitor de reale ca si cum ei ar fi prietenii mei. Ma intristeaza si ma bucura in acelasi timp. Ma gandesc si ca poate eu fac ceva gresit, nu oi sti sa imi exprim iedeile prin viu grai :)). Ori ei nu stiu sa inteleaga decat in scris? Adevarul este ca e mai usor sa citesti un om decat sa-l asculti. Poate ca este mai usor si sa scrii decat sa vorbesti. Poti fi sincer, deschis, nu esti intrerupt, nu esti privit de sus. Esti tu si omul acela la care vrei sa ajungi pe cealalta parte de blog.

Acum ceva timp m-am vazut cu un fost iubit. Un om alaturi de care am trait, eu zic ca la modul foarte sincer si deschis. Am fost eu, asa cum sunt mereu. Nu stiu cum a aterizat pe blog si m-a citit. A avut o revelatie de cine si cum sunt eu si cat de mult a gresit atunci cu mine. Nu am stiut ce sa-i spun, nu cred ca a fost doar vina lui, nici doar vina mea. Probabil ca facem lucruri gresite atunci cand suntem fata in fata, ne perturbeaza altele, ne vin alte idei, pierdem din vedere ceea ce era relevant. Acum, citind aici franturi de viata, m-a cunoscut mai bine decat atunci cand locuiam impreuna. Aceeasi reactie am primit-o si din partea altora. Un amic, care m-a judecat foarte urat pentru decizia de a tine sarcina, a venit si si-a cerut scuze. Abia acum intelegea despre ce era vorba, despre ce simteam. A contat mult, chiar si acum cand lucrurile sunt consumate, a contat ca a inteles. Nu neaparat pentru mine, eu mi-am vazut de viata mea, conteaza pentru el si pentru calitatea lui de om.

Cand scriu pe blog imi imaginez mereu ca-i scriu o scrisoare unui om drag. Unui om caruia ii sunt si eu la fel de draga. Ii scriu ce simt si ce gandesc, ii spun sincer cum e pe la mine prin viata. Ii dau sfaturi despre bebelusi ca si cum as vorbi cu cea mai buna prietena. Scriu despre copii ca si cum ar fi copiii mei si-i iubesc pe toti. Nu pot sa scriu cu gandul la sute de oameni diferiti, m-as pierde cumva si m-as cenzura. E greu sa-ti pui sufeltul pe tava in fata unor straini, nu-i cunosti, nu stii cum gandesc, nu stii daca ceea ce spui tu ii induioseaza sau ii jigneste. Asa ca eu scriu mereu pentru un priten. Eu sunt acasa, beau un ceai, iau "hartia" pe genunchi si-i scriu cat de incredibil de minunat este sa fii mama. El este acasa la el, si-a luat o bere, si-a ridicat picioarele pe canapea si citeste niste ganduri. A luat o pauza din lumea lui si a venit in a mea. Mi-a trimis si cateva ganduri frumoase inapoi. Nu stiu cum sa-i raspund, niciodata nu am stiut sa primesc complimente. Lucrez la asta, cand simt ca-mi vine sa spun o fraza lunga si stupida, ca sa nu se vada ca am rosit, ma musc de limba si zic doar "multumesc". Ii trimit inapoi aceleasi ganduri bune. De asta i-am spus mereu blogului meu "blog intre prieteni". M-a ajutat enorm, m-a ajutat sa ma vindec de dureri mari si de ganduri grele. Prieten drag, sper sa-ti ofere si tie macar un zambet.  

Sunt doar un om cu o poveste. Multumesc pentru citire!