Maine ne auzim (si vedem) la radio

Maine, 1 aprilie 2013, de la ora 11 ne auzim si vedem la Radio Romania 3 Net- Florian Pitis. Am primit cu drag invitatia de a vorbi despre campaniile umanitare desfasurate online si despre noul nostru proiect  "Un pom pentru o casa!".  Multumesc Ramona Dumitru pentru invitatie.

Sa imi tineti pumnii!


Ne puteti urmari online pe www.radio3net.ro

Poveste despre un om cu o taina

Acum 7 ani locuiam intr-o garsoniera inchirita in Militari, dupa Pacii. La capatul lumii- cum simt si acum acel loc. Ma mutasem acolo impreuna cu iubitul meu. Am facut concesia de a ma desparti de cartierul drag in care crescusem, pe cealalta parte a orasului, pentru a ajunge el mai repede la serviciu. Pentru mine era suficient sa fiu aproape de o statie de metrou. Era una la doua statii mici de troleibuz, le puteam merge lejer pe jos. Apoi 10 minute si gata, eram salvata, eram in centru. Pentru el, mai ales ca incepea munca la 7 de dimineata, ar fi fost foarte greu sa strabata orasul pentru a ajunge la CET-ul unde lucra. Deci am luat catel si purcel si m-am mutat in garsoniera de la capatul lumii mele. Ca in orice relatie in care unul da si celalalt primeste viitorul era previzibil: s-a terminat. El s-a mutat inapoi la ai lui, la 10 minute distanta, eu am ramas acolo mai singura decat am fost in toata viata mea. A fost o purificare, o experienta grea de care probabil ca aveam nevoie. Cea mai lipsita de bani, oameni, impliniri. In acea perioada l-am cunoscut pe el. Simpatic, atragator, cuceritor. Mi-a placut, m-a atras. Ceva insa nu era asa cum ar fi trebuit, simteam ca ceva nu este bine cu el. Am inceput sa ne cunoastem, lucrurile mergeau frumos.

 

 

Dupa un timp mi-a spus ca trebuie sa vorbim despre ceva. De obicei cand auzi asta iti si imginezi discutia despre cat esti tu de minunata si cum nu este vina ta, ca e vina lui si ca meriti ceva mai bun bla, bla, bla. De aceasta data a fost altceva. Tocmai pentru ca eu eram minunata si bla, bla, el trebuia sa-mi vorbeasca despre ceva serios. Nu stiu daca i-a venit usor, daca proceda asa in mod normal, cu toate ca mie mi se parea singura modalitate in care trebuia procedat. A vrut sa vorbim despre o afectiune de care suferea. Nu pentru ca ar fi fost ceva contagios sau mi s-ar fi putut intampla ceva mie, ci pentru ca eu trebuia sa stiu ce sa fac pentru a nu i se intampla ceva lui. Nu am avut nevoie de prea multe explicatii. Eram familiarizata cu boala lui, stiam ce trebuie sa fac si mai ales ce sa nu fac. A procedat corect, asa cum ar trebui sa procedeze orice om cu o boala cronica.

 

Intr-o dimineata eram veseli la o cafea vesela. Facusem micul dejun. Vorbeam maruntisuri. Prostioare. O dimineata normala. O dimineata in care nu te astepti ca omnul din fata ta sa inceapa sa priveasca fix, apoi sa intorca intr-un mod ciudat privirea, capul si sa inceapa sa tremure scotand un sunet sugrumat. Nu-mi amintesc cum am sarit de la locul meu, am dat masa la o parte si l-am prins inainte de a cadea pe gresie. Era foarte greu si nu-l puteam sustine. Convulsiile faceau sarcina si mai grea. Mintea mea intrase deja pe robot automat si executam. Stiam ca trebuie sa ma uit la ceas. M-am uitat. Stiam ca trebuie sa-l asez pe o parte si sa-l protejez sa nu se loveasca de ceva. Nu trebuia sa-l tin strans pentru ca muschii si asa foarte incordati ar fi avut de suferit. Nu trebuia sa incerc sa-i bag mana in gura sau un alt obiect. Limba nu "se inghite" asa. Era suficient sa stea pe o parte, sa nu se inece. Forta inclestarii este atat de mare incat daca incerci sa bagi degetul intre dinti ai putea pati o rana serioasa. Orice obiect dur poate distruge dantura. Imi era totusi teama sa nu se inece, sigur ramasese cu mancare in gura. Am stat jos langa el si am asteptat sa treaca episodul. Imi amintesc ca nu ma gandeam la altceva decat sa cronometrez durata si pe cine sa sun dupa. Nu stiam cu siguranta ce va fi dupa. Saliva aparuta la gura era rosiatica, isi muscase limba... Buzele erau vinetii, si pielea. Nu parea sa respire deloc. Am avut un moment de panica, daca pateste ceva mai grav. Sa chem ambulanta?! In clipa aceea s-a oprit. Muschii s-au relaxat. Aerul a inceput sa intre violent. Cazuse intr-un somn profund, un fel de coma. Parea ca doarme. Mi-am da seama ca nu am cum sa-l misc de acolo. Imi era teama si de o noua criza. L-am sters de saliva, i-am curatat si spalat gura. Avea leziuni pe limba, se muscase serios. Am adus o patura si o perna. Am sunat prima persoana de contact din telefon. I-am dat adresa.

 

Avea epilepsie. Facuse prima criza dupa foarte multi ani. Reusisera sa-i gaseasca un tratament eficient si daca il lua in mod regulat, fara abatere, totul era bine. Crizele se declansasera in copilarie in urma unui episod hipotermic, cazuse intr-un rau. A durat mult pana cand i-au gasit un tratament. In principiu il tineau mereu "drogat" cu fenobarbital. Ii afectase parti ale creierului. Nu mai era cine ar fi trebuit sa fie. Avusese totusi norocul sa gaseasca un tratament care acum functiona. Numai ca in acea zi uitase... Nu-si luase tratamentul cu el. Nu luase doza de seara si nici pe cea de dimineata. 24 de ore. Suficient cant sa ii declanseze o criza mare. S-a trezit si ii era teama sa nu fi urinat. Tot repeta asta. I-am spus ca este ok, l-am dus la toaleta si apoi in pat. A venit si fratele lui. Era uimit ca m-am descurcat si ca nu m-am speriat. Si mai ales ca am cronometrat durata crizei. Si-a cerut scuze. Amandoi se simteau foarte prost. Nu stiu pentru ce. Ca si cum eu as fi patit ceva.  Stiam ce inseamna epilepsia, stiam cum arata o criza, ce trebuie facut si mai ales stiam ca omul de langa mine sufera de aceasta afectiune. Ar fi putut sa nu-mi spuna. Mai ales ca era bine de foarte multi ani. Probabil ca daca nu as fi stiut motivul crizei m-as fi speriat. As fi crezut cu siguranta ca a facut un atac cerebral.

 

 

Nu s-a mai vorbit niciodata despre asta. Relatia s-a racit. Eu m-am mutat inapoi pe aripa de sud a orasului. Am mai ramas amici un timp. Probabil ca niciunul dintre noi nu a fost suficient de matur ca sa accepte si a treia persoana in relatie: epilepsia.

 

Ieri a fost Ziua Internationala a luptei impotriva epilepsiei. Am fost si noi alaturi de ei printr-un mic gest. Am adus o modesta contributie pentru unul dintre programele lor. Asociatia pentru Dravet- o forma rara de epilepsie care afecteaza copiii inca din primul an de viata- si-a propus sa deschida in Bucuresti un centru de zi pentru ingrijirea copiilor cu aceasta afectiune. Ei au nevoie de supraveghere permanenta. Pentru Sindromul Dravet nu exista inca un tratament vindecator. Daca doriti sa-i sprijniti intrati pe siteul lor www.dravet.ro. Puteti face donatii, achizitiona produse simbolice sau puteti redirectiona 2% din impozitul vostru pe venit. Transmiteti mai departe informatiile aflate. Prin simpla purtare a fluturasului violet am avut ocazia sa vorbesc altor zece oameni despre ce semnifica el, ce este Sindromul Dravet si cum pot ajuta.

 

 

 

Astazi se poarta mov

Astazi de la ora 10,30 sunteti asteptati la Talcioc Urban DRAVET.  Acest Talcioc este unul foarte special, este organizat in beneficiul copiilor cu boli epileptice rare- asa cum este si Sindromul Dravet. Este o forma rara pentru care nu exista nicio modalitate de vindecare.

 

Daca doriti sa aflati mai multe si despre cum puteti sprijini  initiativele lor- asa cum est Centrul de zi "Exista speranta"- intrati pe pagina lor de internet. Tot acolo puteti afla si care este contul in care puteti redirectiona 2% din impozitul vostru pe venit.

 

Talciocul de astazi va avea loc la Scoala Libera Waldorf strada Scarlatescu numarul 50, sector 1. Aveti harta aici. Participa oameni frumosi ca:

 

Buchetiera (http://buchetiera.ro/),

De-a brutaria (http://deabrutaria.wordpress.com/),

Editurile Cartea Copiilor (http://carteacopiilor.ro/) si Elena Francisc Publishing (http://www.elenafrancisc.ro/ro/),

Interesart (http://interesart.wordpress.com/),

jucariile ecologice Bio Toys (http://bio-toys.ro/), Trai Strasnic (http://www.traistrasnic.ro/),

Lumea lui Momo (http://lumealuimomo.blogspot.ro/),

Lilu Tesa (http://lilutesa.ro/),

100% pasiune (http://www.sutalasutapasiune.ro/)- Raluca Ungureanu, prietena mea draga.

 

Iar surprizele din program sunt:

- atelier de paine cu Mira Loghin - Lumea lui Momo, de la 11.30, la mansarda,

- tot de la 11.30 atelier de flori cu Ruxandra Mateescu,

- dupa 12.30 atelier de povesti cu Ada Petre.

 

 

 

 

 

Nu uitati sa purtati hainute mov, aceasta este culoarea zilei.

Evenimentele acestui sfarsit de saptamana - Cristian Margarit si Otilia Mantelers la Baneasa Shopping City

 



 

In cadrul evenimentelor organizate de GetFit la Baneasa Shopping City ii puteti audia pe prietenii nostri Cristian Margarit si Otilia Mantelers - invitat special in ziua de sambata. Puteti obtine inforamatii si sfaturi personalizate in mod direct si gratuit. Participarea este libera! Seminariile se tin la Cinema Vip, Studioul 2.

 

Vineri de la 10,30 la 12,30 puteti participa la seminarul Nutritia pentru slabire si combaterea celulitei sustinut de Cristian Margarit. Eu spun sa nu-l ratati pentru ca nu o sa va mai intalniti cu aceste informatii.

 

 

 

Sambata de la 10,30 la 12,30 puteti participa la seminarul sustinut de Otilia Mantelers - Playful Parenting - educatia copiilor prin joc. Otilia doreste sa va vorbeasca desre:

 

1.Playful Parenting a lui Larry Cohen. Ce inseamna Playful Parenting, de ce este important sa se joace parintele cu copilul sau - exemple multe de jocuri hazlii si terapeutice care ne apropie de copiii nostri;
2. Despre conectarea cu copilul si timpl special;
3. Mecanismul rasului si al chicotelilor;
3. Jocuri cand copilul se izoleaza de noi, parintii.

 

 

Le multumesc pentru impartasire si va recomand cu incredere sa participati la seminariilor lor!

 

 

Week-end placut!

O altfel de urare - Ajutati!

In noptile cand nu am somn stau si ma gandesc cat noroc am avut sa fim bine. Da, sunt un parinte singur, dar am stiut asta de la bun inceput. Stiam ca cealalta jumatate nu va fi niciodata langa noi si mi-am facut toate calculele pornind de la asta. Cand stii ce te asteapta te poti pregati pentru ce va urma. Nu am ramas singure in urma unei tragedii sau a unui abandon. Am avut norocul sa am resursele materiale. Ii puteam oferi copilului tot ceea ce avea nevoie. Am avut si resursele sufletesti, dorind si asteptand de foarte mult timp acest copil. Am avut si resursele psihice, stiind foarte bine ce inseamna viata de parinte. Am avut norocul sa am o mama langa mine. A fost greu, dar nu atat de greu pe cat ar fi fost daca nu aveam toate acestea. Dar atunci cand nu stii? Cand nu te astepti? Cand ai o viata frumoasa in doi si viata pe care tu o stii se termina brusc? Cand partenerul dispare, intr-un fel sau in altul? Cand nu ai un singur copil- ai trei, patru? Cand nu mai ai o casa, nu mai ai resurse sau ai extrem de putine? Ce faci atunci? Fugi? Iti parasesti copiii? Furi? Mori? Ceri ajutor?

In urma cu ceva timp aflasem despre o Asociatie care purta in nume cuvintele "familie monoparentala". M-am inscris cu mare drag si cu speranta in unirea fortelor si in ocazia de a face mult bine. Dezamagirea a fost pe masura. In naivitatea mea credeam ca un parinte singur rezoneaza altfel fata de un altul la fel ca el. Il intelege fara cuvinte. Nu-l judeca, nu-l trage de urechi, pur si simplu il intelege.  Iar atunci cand intr-un loc se unesc multi astfel de parinti, toti cu putere si posibilitati (materiale, intelectuale, conexiuni), pot face lucruri mari pentru cei care nu au avut acelasi noroc. Chiar am crezut. Dar nu. Cei cu intelegere au fost putini, dar sunt tare fericita sa-i fi cunoscut. Atunci a trebuit sa ma intorc in punctul initial, sa cer ajutorul celor care mi-l mai oferisera, sa cer sprijinul acolo unde stiam ca exista suflet si disponibilitate. Sa ma intorc iar catre voi.

Prin intermediul asociatie despre care va povestea am cunoscut o mama, o mama care cerea ajutorul. O sa-i spunem Alina- doresc sa-i protejez identitatea. Este singura. Are trei copii. De sase, patru si doi ani- doua fetite si un baietel. Pe drum se afla al patrulea copilas, tot o fetita. Probabil se va naste prin iunie. Mama nu stie exact, abia acum a reusit sa ajunga la prima ecografie. Traieste cu cei trei copii intr-o camera dintr-un apartament inchiriat impreuna cu niste prieteni. Nu are serviciu, deci nici venituri fixe. Realizeaza traduceri din franceza si engleza, face manichiura si pedichiura atunci cand are cliente. Din acesti bani, care pot fi sau nu, si din alocatiile copiilor isi intretine familia. Chiria pentru acea camera este de 600 de lei pe luna. Bani pe care luna aceasta nu ii are. Alte facturi, alimente, lucruri necesare pentru copii... Cand nu ai serviciu nu-ti sunt primiti copiii la gradinita. Sau ar fi, daca ai plati. Gradinita la stat costa cam 300 de lei pe luna pentru un copil. Cum ea are trei copii suma se tripleaza, 900-1000 de lei pe luna.  Bani pe care mama nu-i are, deci copiii nu se duc la gradinita sau cresa. Stand acasa, ei trebuie supravegheati. Mama nu are pe nimeni care sa o ajute cu supravegherea copiilor, pe absolut nimeni. Deci sta cu ei acasa. Stand cu ei acasa nu poate lucra sau cauta un serviciu stabil. Si asa se invarte cercul vicios. Pentru a avea bani de gradinita are nevoie de serviciu, ca sa mearga la serviciu are nevoie ca cei mici sa fie dusi undeva peste zi. Si tot asa.

Tot pentru ca nu are serviciu nu a fost primita de niciun medic de familie. Cu toate ca are acest drept, persoanele fara venit sunt asigurate in baza pachetului minim de servicii medicale. Pentru ca nu are medic de familie nu poate beneficia de gratuitatile monitorizarii sarcinii. Nimic spectaculos, dar macar sa stie cum este bebelusul. Din fericire omul bun pe nume Dana Pluhovici m-a auzit cand am spus ca am aflat de un caz grav si ne-a ajutat cu un medic de familie. Ii multumim din suflet. Multumim si pentru intelegerea fata de faptul ca neavand cu cine lasa copiii, decat foarte rar, nu va putea sa ajunga la aceasta doamna doctor generoasa imediat. Iar daca toate acestea nu erau suficiente, fetita cea mare are probleme cardiace care impun monitorizare constanta. Diagnosticul este unul pompos si pretentios, mama ne-a pus documentele medicale la dispozitie, dar important este ca fetita sa ajunga periodic la medic. Speranta este ca aceasta afectiune sa se remedieze in timp si sa nu fie nevoie de o interventie chirurgicala. A fost luna aceasta la un control platit de noi si lucrurile sunt bine. Dar are nevoie de bani pe viitor si cum va spuneam... cercul vicios.

De ce toate acestea? Pentru ca viata intr-o zi a hotarat ca nu vrea sa mai fie frumoasa. Pentru ca partenerul ei, tatal celor patru copii, a hotarat sa nu mai fie cel dinainte. Sa devina violent fata de ea si fata de copii- de aceea doresc sa nu existe nicio forma sub care sa dea de urma lor. Iar mama si-a luat copiii si a fugit. A trebuit sa faca asta pentru a-i proteja. Ii iubeste. Este o mama. Nu este deloc genul acela de om pe care ti-l imaginezi dintr-un stereotip cand afli ca are trei copii si inca unul in pantec. Ce-si doreste cel mai mult este sa nu-si piarda copiii. Face si imposibilul pentru asta. Dar mi-e teama ca imposibilul nu o va ajuta in lunile care urmeaza. Va trebui sa nasca. Va lipsi de acasa pentru cateva zile. Zile in care nu va fi nimeni sa stea cu cei mici. Apoi or sa urmeze saptamanile sau lunile acelea de inceput cand abia se descurca doi oameni cu un singur bebelus. Dar o mama singura cu patru copii. Cu siguranta nu va putea lucra. Deci nu vor avea niciun ban. Dar ea cauta solutii si o cred ca a ajuns sa nu mai stie cum va face sa-si hraneasca si maine copiii. Este singura. Ne-a cerut ajutorul.

Edna Hibel 1975 - Mother with four children

Are nevoie de:

- alimente, produse pentru igiena, haine, incaltaminte.

- scutece marimea 5 si pentru nou-nascut.

- comisioane pe care le poate face de acasa - traduceri, manichiura.

- o solutie pentru perioada cand va fi in maternitate, probabil si pentru saptamanile de dupa.

- o locuinta sociala pentru a nu mai plati chirie.

- un medic ginecolog dispus sa o ia sub observatie si sa o asiste la nastere.

- bani.

Fetita de sase ani poarta 28-29 la incaltaminte.

Baietelul de patru ani poarta 26-27 la incaltaminte.

Fetita de doi ani poarta 23 la incaltaminte.

Stiu ca pare foarte mult, coplesitor de mult, dar daca ne unim fortele cred ca-i putem face viata putin mai usoara. Daca puteti ajuta cu ceva, orice, chiar si cu idei, va rog sa ma contactati. Stiu ca numele sunt importante, oamenii se pot simti implicati si printr-o simpla coincidenta de nume. Stiu si care este forta imaginilor, mai ales ca cei trei copii sunt niste papusi, dar dupa mult gandit am decis sa nu pun nicio imagine reala, cu toate ca aveam acordul mamei. Vreau sa-i tinem protejati.

Pentru a nu exista suspiciuni legate de intrebuintarea eventualilor bani donati o sa folosim contul Grupului nostru de pe FaceBook si o sa va pun la dispozitie chitantele. De obicei banii mi se par cel mai greu de strans, in acest caz cred ca aceasta va fi partea "usoara"... Nu stiu, sincer, cum putem rezolva problema cu ingrijirea celor mici pe perioada cand mama nu o va putea face. Probabil tot prin bani, platind o bona interna dispusa sa stea doua luni acolo, copiii trebuie sa o cunoasca si sa se acomodeze cu ea... Dar asta inseamna multi, multi bani. Vreau sa cred ca va exista un om atat de bun si de generos incat sa se ofere drept "bunica" pentru acesti copii. Trebuie doar sa gasim acel om. Ne ajutati? Va multumim!

Grup de sprijin pe Facebook- O mana de ajutor de la o mana de oameni
Persoane de contact - Miruna Margarit, email miruna_margarit@yahoo.com

Donatii in contul grupului: IBAN RO23VBBU2509UN3555702701, Volksbank, sucursala Unirii - Margarit Miruna Mihaela. (va rugam specificati caz Mama singura).

Viata executata sau executarea vietii

Dimineata, ora 8. Eu treaza de la 6,45, ea treaza de la 7,15 (a avut o zi matinala). Cum spuneam- ora 8 si eu inca ne-nimic, maimutica avea chef de joaca. Mai lua un fard, mai o pensula, mai hainele mele. Niste muzica, topaila. Da' nu desenam ceva pe noua tabla de la nenea M.? Sau niste acuarele? Sau sa citim ceva? Citim ceva. Ba cu mingea! Si cu cealalta minge. Si cu cealalta. Apoi imi povesteste in stilul pantomimic consacrat cum s-a lovit de o cutie cu jucarii cand se juca ieri cu mingea numarul doi. Are si o zgarietura sa ateste incidentul. Se cearta putin cu mingea, apoi cearta cutia. Isi aduce aminte de muzica. Mami pune muzica. Ea executa coregrafia de la "Bate vantul frunzele". Cantecul se termina. Vrea altul. Daaa, cel cu degetelele. Acum numaram degetele. Le denumim. O data, de doua, de noua. Preferatii sunt: degetul aratator si cel mic. Vrea sa stau pe canapea si ea sa "danseze" la mine in brate. Adica sa sara cu detenta maxima. Un bun masaj anticelulitic, recomandam. Deci o dimineata obisnuita in casa celor doua ele.

Ajunge bona eliberatoare si bag viteaza sa ma aranjez si sa plec spre birou. Cand... cineva suna insistent la usa. Sunat de om strain care nu cunoaste soneria. Or fi vanzatori sau cersetori, zic. Si-mi amintesc ca doamna bona are prostul obicei de a intra in casa si de a nu incuia usa. Imi suna alarma interioara- usa deschisa, copil in casa, copil care se duce la usa pentru ca e mereu vesela de musafiri, eu in chiloti, bona se schimba. Din doi pasi eram la usa sarind peste Matilda, scrantind minunatul spate din doatre, cu un picior bagat in dres, cu fusta pe celalalt, incui usa. Pun inima la locul ei si ma uit pe vizor. Mati deja juca tzontzoroiul nerabdatoare sa afle cine ne calca pragul asa dis-de-dimineata. La usa un domn cu aer oficial. Nu este vecin. Nu pare sa fie nici un vanzator/strangator de fonduri, nici evlavios nu pare, deci nu vrea sa ne predice ceva. Suna iar. Ma gandesc ca-i totusi ceva important. Trag un pulover lung pe mine si deschid.

Domnul cam la 35-40 de ani, blond spre chel, scoate din buzunar o legitimatie. Este de la politie. Zic hait, m-au gasit, dar orice ar fi nu am facut eu. Doreste sa-l insotesc un etaj mai sus pentru a fi martor la un spart de usi. Este cu executorul judecatoresc si alti "specialisti", executa silit un vecin. Matilda isi pierde interesul, nu-i nici bun de joaca, nici vreun colet nu a adus, se retrage in casa. Eu acum ce sa zic, ma scuz onorabil ca nu-s nici macar "decenta" si ca trebuie sa plec la serviciu. Domnul insista pentru ca nu au gasit pe nimeni si le trebuie neaparat un martor. Sunt slavata de o voce care se adude strigand pe scara ca a gasit pe cineva. Ii urez o zi buna si inchid. Ma imbrac, imi chem taxi si plec.

Pe dum imi amintesc de comunicatul lipit acum cateva luni pe usa scarii. Era anuntul de scoatere la licitatie prin executare silita a unui apartament de la etajul 7. Stiu ca l-am citit cu interes ca sa vad cat costa si la cate camere era. Suma enorma, vreo 60.000 de euro datorati dintr-un imprumut pentru garsoniera respectiva. Fusese cumparata in boom-ul imobiliar cand un apartament cu doua camere la noi in bloc, ca al meu, ajungea la 130.000 de euro . Cat sa fi fost si garsoniera? Vreo 80.000 probabil. Piata imobiliara s-a dus de rapa, veniturile s-au dus si ele si oamenii au ramas cu datoriile. Proprietari pe aerul din casa pe datorie. Cine sa mai cumpere acum o garsoniera pe 60 si ceva de mii de euro. Nimeni. Nu stiu daca au vandut sau erau pur si simplu expropriati de banca. Teribil. Ma trec fiori reci. Acum venisera sa sparga usa. In casa toate bunurile, nu stiu de ce nu au venit sa si le ia. Probabil ca or sa i le arunce in strada. Cu proces verbal, bineinteles. Sa-ti arunce unii viata in strada... Ma gandesc cu groaza ca astia am putea fi si noi, oricare dintre noi. Sa vina niste straini si sa-ti sparga usa, sa-ti scoata bunirile din casa, sa-ti scoata viata in strada. Sa te execute.

Acum 6 ani cand am facut creditul pentru casa a fost o nebunie. Aveam ceva bani pusi de o parte. Era pe la sfarsitul lui martie si se anuntau dividende bune de la serviciu. Mama are mai multe actiuni. Ar fi fost o suma buna. Nu trebuia sa ne imprumutam decat de o parte din bani. In ziua accea i-am zis unui prieten ca mi-as dori un apartament la parc, la Tineretului. Toata viata mi-am dorit sa stau acolo. Imi spune ca a lui soacra, postarita in zona, stie un apartament de vanzare. Primesc numarul de telefon. Sun. Stabilim o intalnire pentru a doua zi. La 8,30 eram cu mama la ei in casa. Un apartament cu doua camere, decomandat, la 2 minute de parc, la 3 de metrou, in randul doi de blocuri, exact asa cum imi dorisem. Cea mai frumoasa energie pe care am simtit-o intr-o casa. Era casa mea! Nu mai locuia nimeni acolo, dar se vedea ca au fost niste oameni foarte speciali. Calatorisera mult, aveau obiecte stranse din toata lumea, picturi, amintiri. In sufragerie un divan din catifea mov lung cat tot peretele. Covoarele din plus mustar cred ca fusesera si ele aduse din calatorii. El- un fost cadrul militar si un iubitor de arta, picta. Ea- o doamna eleganta, blanda, rafinata, o Doamna. Aveam sa o cunosc in timpul tranzactiei, mi-a urat sa aduc copii pe lume, ca ea tare mult si-a dorit. Cand au mutat totul din casa mi-au lasat o carticica tivita cu fir de aur si o icoana pe perete. Mi s-a parut un gest minunat. Le-am pastrat.

Casa asta a fost sa fie a mea. S-au tras niste sfori, s-au aliniat planete, s-au dat oameni peste cap. Imprumutul nostru pe 6 ani inca nu iesise si cineva m-a imprumutat cu toti banii pentru o luna. Toti banii insemnand cam 65 de mii de euro. Cine mai face asa ceva? Proprietarii mi-au dat cheile pentru a ma apuca de renovat cu o luna inainte sa le dau si banii. Imprumutul a iesit, mi-am dat datoria. O alta persoana ne-a oferit banii pentru renovari si mobilat cu un termen foarte lung de restituire. De la aproape nimic ajunsesem intr-o luna la o casa. Si la un credit pe 6 ani in franci elvetieni. Francul atunci era 1,8 lei, iar euro 3,2. Imi aduc aminte cum stateam in cada si tot calculam paritatea intre cele doua. Pretul apartamentului era un euro, eu luam creditul in franci, iar plata o faceam in lei. Am reusit prin conturi si negocieri sa am pirderi minime. Am iesit bine. Apoi a inceput lungul sir de rate. Termenul fiind asa de mic rata era enorma. Alesesem 6 ani pentru ca mama era codebitor, si sponsor principal, si eram ingradite de varsta ei. Plateam cam o mie de euro pe luna. Tot salariul meu si jumatate din al ei. Stiam cum e sa traiesit cu 2 milioane (vechi) pe luna. Statusem un an in chirie si astia erau banii care imi ramaneau. Doua milioane si tichetele de masa. Era un efort major, ne bazam pe dividendele din anul urmator pentru a mai face o plata anticipata. Pe vremea aia se platea comision pentru rambursarea anticipata, era 2% dupa primul an si 1% dupa al doilea. A fost cel mai ieftin credit posibil, extrem de rentabil. Putea fi si mai bun daca l-as fi facut doar pe numele meu si pe 30 de ani. Rata ar fi fost la sfet iar noi am fi platit tot anticipat. Am fi redus foarte mult din dobanda platita. Oricum, a fost bine.

Partea mai trista a inceput prin 2008 cand cursul a luat-o razna. De la o luna la alta francul nostru crestea precum Fat Frumos. Ne secatuia de resurse, iar cand venea ziua ratei cred ca imi mai dispareau 5 ani din viata. Devenea din ce in ce mai greu. Intre timp avansasem la serviciu si salariul meu sa marise mult. Cand am pornit la drum aveam 1000 de lei. Un nimic. Acum crescuse, dar si cursul crestea si nu reuseam sa mai acoperim rata. Ne rugam sa fi fost un an bun, sa luam dividendele si sa inchidem creditul. A fost un an bun. Am luat leii si i-am depus intr-un cont la aceeasi banca. Apoi am inceput sa pandesc cursul. Francul ajunsese la 2,8 lei. In fiecare zi deschideam Cursul valutar si-mi statea inima. Nu ma mai vedeam iesita din groaza ca nu o sa reusim sa achitam creditul. Iar francul tot crestea, si crestea. Atunci Moise Guran mi-a salvat sanatatea mintala. Ii urmaream emisiunea. Omul este valoros, la propriu. Aud cum cineva face tranzactii pe piata francului, ca cineva baga franci in piata. Aport de valuta inseamna scaderea cursului. Zic Doamne ajuta! A doua zi eram prima la banca. Francul ajunsese la 2,2 lei. Aveam o suma mare. Le cer sa imi negocieze cursul prin Trezorerie. Se intoarce cu fituica si mi-o arata: 2,02 lei pentru un franc. Am facut transferul si am economisit o suma incredibila. Nu-mi venea sa cred. Era vineri. Luni cursul a luat-o iar la galop si a ajuns la ceea ce este astazi, dublu. Doua zeci de randuri de cruci si mari multumiri domnului Guran. O sa fiu fanul lui pe viata. Am scapat si am devenit proprietarul spatiului dintre cei 4 pereti si al celor 2 metri si ceva din cota indiviza.

Aveam o casa. Taurul are nevoie de o casa. Trebuie sa stie ca ceva e al lui. Aveam unde sa-mi pun capul linistita pe perna. Aveam locul meu. Aveam unde sa fac si sa cresc copii. Aveam cuibul meu. Cunosc teoriile despre rentabilitatea chiriei si despre cat este de demodat spiritul asta al proprietatii, dar nu este pentru mine. N-as putea niciodata, m-ar fi consumat si m-ar fi terminat. Instabilitatea ma omora. Mai dau uneori peste dosarul imprumutului. Peste toate calculele. Simt si acum fiorii si tremuratul de mana cand lasam la banca tot venitul nostru. De atunci nu mai pot sa mananc iarut. Mancam iaurt si covrigi. A fost greu, dar am avut noroc de sprijin. Daca nu era mama nu cred ca as fi indraznit sa fac un astfel de credit. Probabil ca as mai fi asteptat si as fi facut altul, mai tarziu. Am avut noroc ca a fost o perioada foarte buna pentru firma in care lucram si actiunile au inflorit. Acum imi doream sa ne mutam. Dar se anunta vremuri negre spre foarte negre. Vreau singuranta pentru mine si pentru familia mea. Copilul meu merita totul, nu-i pot limita resursele ca sa ne mutam. Ea inca nu simte lipsa de spatiu. Este doar nevoia mea sa am putin de loc al meu. O sa reorganizez casa. Nu ne puteam muta acum. Am restrans visele si cheltuielile. Facem economii. Instinctul meu imi spune ca din greul pe care-l traversam acum urmeaza si mai greu. Poate ca de dimineata inca nu eram foarte convinsa, dar imaginea usii sparte m-a facut sa inchid capitolul mutare. Stam aici. Nu este momentul sa facem datorii. Tinem banii, este posibil sa trebuiasca sa traim din ei in anii ce vor urma.

Cum dezvatam copilul de suzeta

Pe numele ei de cod Ciuzi- roz, fluorescenta, cu vrabiute, cu vacute, Nuk, Avent, Tommee Tippee, ect. Prietenia cu Ciuzi s-a instalat greu. Prima data li s-a facut cunostinta pe la venerabila varsta de o luna a stimatului bebelus. Bebelus care isi stabilise programul de masa fix in mijlocul perioadei de veghe, nici cand se trezea, nici cand se culca. Si, ca un bebelus care se respecta, incepuse sa stea cu ochii zgaiti pe pereti perioade mai lungi de timp si nu prea ii mai ardea de dormit. Apoi devenea cam obosita si adormea si mai greu. Mama, ca orice mama care nu se "respecta", crestea singura acest bebelus si trebuia sa gaseasca, undeva in cele 24 de ore, si niste timp pentru intretinut casa si masa si igiena corporala. Deci avea nevoie de "un ceva" care sa ajute la culcatul si la ocuparea timpului bebelusului cat avea ea treaba. Cum mainile inca nu nimereau eficient in gura, mama s-a gandit ca ar fi buna o suzeta. Zis si facut. Ales frumoase suzete, din mai multe materiale, texturi si forme. Bebelusul a votat intr-un final pentru Nuk ortodontica. Initial, mama, isi propusese sa incerce varianta fara suzeta, spera ca bebelusul sa nimereasca sa-si suga degetul. Stia despre toate recomandarile anti-suzeta. Bebelusul era unul alaptat, spera ca acesta sa adoarma la san. Dar bebelusul a crescut si a avut alte planuri. Cu degetul a cochetat pentru scurt timp pe la 3 luni. Dar nu l-a pasionat. Asa ca mama a recurs la suzeta. Ii oferea cele cateva minute extra pe zi. Un compromis.

Partea cu alesul suzetei a fost usoara, acum urma partea cu: "Cum facem sa stea suzeta mufata?!". Copilul nu stia sa o tina in gura, nu o sugea, suzeta tot pica, copil atipit se trezea si relua ciclul de adormire. Mai mult timp pierdut. Atunci mama si-a amintit cum asistentele "inteligente" protapeau in guri de nounascuti tetine infundate cu tifon. Le puneau o paturica facuta sul in fata si propteau suzeta. Cum schema asta i se parea foarte periculoasa, ca nu stii cum se intoarce bebeliciul cu moaca in patura si Doamne fereste, a ales un fesulet mic facut sul. Asa suzeta statea acolo pentru 5 minute cat adormea bebelusul. Imprietenirea a durat mult si a fost incompleta pana pe la 9 luni. Atunci, bebelusul aflat in crizele existentiale specifice varstei si intr-o eruptie exploziva de dinti, si-a dat seama ca treaba asta din silicon e buna pe post de jucarie pentru dentitie. Ca tot e acolo in gura, deci ar putea sa roada la ea. Atunci s-a produs si marea indragostire, iar Ciuzi a devenit best friend (for life). Si ca aceasta gasca sa fie completa a aparut si Hiporiciu- o paturica de alin.

Initial, suzeta era doar pentru adormit. Apoi a venit era bonei, bona care nu stie cum sa puna problema ca sa-i refuze copilului ceva. Si daca nu stii cum sa-i refuzi, pentru ca "nu" simplu nu functioneaza, copilul ti se suie in cap- urgent. Asa ca tot impingea granitele, si le impingea pana cand facea numai ce vroia. Una dintre aceste dorinte era sa stea toata ziua cu suzeta in bot. Atasamentul crescand incepea si sa protesteze atunci cand ii luai suzeta. Ba chiar sa faca crize de plans pentru stimata suzeta si pentru Hiporici. Incepea sa-i altereze programul de masa, pofta de mancare, comunicarea si manifestarea sentimentelor. Lua si suzeta si ne ignora. Devenea o problema, nu mai stiai daca are o neliniste, daca are nevoie de alinare, comfort sau pur si simplu are chef sa roada la suzete. Cum copilul din poveste este unul foarte incapatanat si hotarat, orice vrei sa-l convingi sa faca, trebuie abordat cu maxima intelepciune si rabdare. Interdictiile de genul "faci asa ca asa vreau eu" nu or sa functioneze in veci, ba din contra. Vrei sa faca ceva in mod obsesivo-repetitiv zi lumina? Spune-i cu "nu". Deci repara, bai mama, in weekenduri tot ce strica bona in cursul saptamanii. Educa in acelasi timp si bona, ca Sisif saracu' a fost unu, iar tu nu ai timp sa rescrii mituri.

Treptat, pentru ca i se explica si este rugat, copilul incepe sa se desprinda de suzeta si sa o lase in pat, acolo unde-i era locul. Rar o mai folosea peste zi. Lucrurile culmineaza joi, 14 martie, cand mama ii spune copilului: "Mai, mami, tu esti mare, doar bebelusii folosesc suzeta." I se mai spusese, dar fara ecou. Copilul sta pe ganduri si duce suzeta si Hiporiciul in pat. Vine ora pentru somnul de pranz si copilul nu primeste suzeta. O scoate din gura si o asezeaza sub paturica. Bona in stupoare maxima. Copilul se trezeste suparat din somn, plange. Bona incearca sa il linisteasca cu suzeta. Copilul refuza. I se ofera o alta suzeta, si alta, si alta. Inca una noua. Intervine si bunica. Niciuna nu este buna. Mai plange si se culca la loc. Bona ii prezinta foarte ingrijorata mamei situatia. A plans copilul. Copilul mai plange uneori, se trezeste si plange. I-am zis sa o lase in pace, doar sa o tina in brate si sa astepte sa se linisteasca. Vine seara. Copilul este alaptat apoi i se citeste o poveste. I se canta un cantecel. Suzeta este tot sub paturica. Copilul este intrebat daca vrea suzi, spune ca nu. Se culca. Au trecut de atunci patru zile, suzeta someaza la locul ei. Paradoxal copilul doarme mult mai bine. Mama si-a petrecut primele 3 nopti de somn din ultimii doi ani si jumatate. Prima trezire pentru alaptat se intampla pe la 5,30-6,30 dimineata, este si ultima. Inainte copilul se trezea din 3 in 3 ore.

Copilul a trecut intr-o noua faza, s-a intamplat atunci cand a vrut si a simtit el. Copilul nu trebuie fortat, trebuie ascultat si tratat cu dragoste si rabdare. Mama asa a crezut mereu, inca de cand era insarcinata. Acesta a fost motto-ul ei. "Am incredere in copilul meu, el stie cel mai bine". Copilul stie cand sa se nasca, cum sa se nasca, cand sa doarma, cand sa manance, ce-i face bine si ce nu, cand vrea sa nu mai suga noaptea, cand vrea sa se intarce, cand vrea sa renunte la suzeta/deget/paturica/jucarie. Copilul trebuie ascultat si respectat. Rezultatul? Un copil extrem de linistit si de echilibrat, un copil intelegator, cooperant. Un copil cu o personalitate infloritoare, cu pareri si idei, cu initiativa. Un copil care este el, nu ceea ce mama lui si-ar fi dorit sa fie. Mama? Da, mama face un efort, este foarte greu sa nu dormi cu anii, sa iti calci pe tot ceea ce ai fost invatat sa faci, sa te scuturi de modelul social sau parintesc, sa reformulezi conceptul de educatie, sa nu te simti rusinat cand al tau copil nu sta "cuminte" pe scaun, dar mama crede ca acest efort merita. Copilul si mama au crescut.

Ce a gasit mama astazi in geanta ei?

Cum dezvatam copilul de suzeta? Il lasam sa renunte singur atunci cand va fi pregatit.

* Nu recomand folosirea suzetelor. Favorizeaza dezvoltarea comportamentelor de control. Ii ofera copilului o falsa alinare. Favorizeaza aparitia cariilor. Peste o anumita varsta devin un factor te stres pentru parinte, iar acesta se rasfrange si asupra copilului.

Nevoile unei mame

O mama si un copil nascut natural, spontan, la termen, fara complicatii. O mama sanatoasa, neanesteziata. Un copil sanatos. Copil nascut intr-o maternitate de stat. Separat de mama lui la cateva minute dupa nastere. O mama innebunita de grija, dor, nevoia de a-si proteja puiul. O mama care a ajuns sa-si vada copilul la cinci ore dupa nastere parasind rezerva in care ar fi trebuit sa astepte cuminte. Cel mai natural, logic si pur sentiment anihilat. O mama si un copil separati de un sistem comod. Matilda si  mama ei. Responsabil pentru asta? Mama? Eu.

Adelina imi incuraja zilele trecute povestirea experientei din maternitate. Mi-a incalzit sufletul procuparea ei pentru a-si face meseria intr-un mod cat mai uman. Lucreaza intr-o maternitate si este acolo cand bebelusii vin pe lume, ei sunt “clientii” Adelinei. Dar pe ea o interesa sa stie si ce simte mama, ce nevoi are, chiar daca nu este in “fisa postului” sa o preocupe acest lucru. M-a facut sa zambesc, m-a bucurat. Dar m-a facut si sa-mi aduc aminte. A fost un lucru bun. Au trecut aproape doi ani si peste evenimentele de atunci s-a asternut putina intelepciune. Sunt inca foarte vii, prea vii ca sa fie romantate sau uitate. Dar sunt mai intelepte, mai in ordine gandurile.

 Am proaspata in minte si discutia de acum o saptamana cu o doamna  foarte speciala- Daniela Marincas- (Prim-vicepresedinte a Asociatiei Franco-Romane “BébéBienvenu”- Pentru o noua nastere).  Se intampla la Conferinta IBCLC. Dupa terminarea prezentarilor am ramas sa schimbam cateva idei si discutia a dus, in mod asteptat, catre  situatia din maternitatile romanesti. Imi exprimasem nemultumirea legat de tratamentul primit in maternitate, dar si increderea ca indiferent de ce i se intampla acolo, cuplul mama copil, are forta de a se reechilibra. Evident, atunci cand ambii scapa cu viata si integritatea fizica din aceasta experienta. Se discuta despre trauma separarii copilului de mama dupa nastere. Trauma mamei, care poate fi exprimata, si trauma bebelusului, doar resimtita si exprimata fara cuvinte. De ce nu li se acorda mamelor dreptul de a fi cu bebelusii lor dupa nastere? De ce se procedeaza cu aceasta separare rapida, brusca si sfasietoare? De ce nu se accepta ca macar pe perioada manevrelor postpartum bebelusul sa ramana acolo, la pieptul mamei? De ce nu este pus la san ca sa-si urmeze instinctul si drumul natural catre san? De ce nu se tine cont de toate beneficiile atestate stiintific, nu doar empiric, ale contactului piele-pe-piele dupa nastere? Multe alte astfel de “deceuri”.

Au fost argumente de ambele parti, dar a ramas cu mine ipoteza diferentei dintre parintii de acum 30-40 de ani si parintii de acum. Diferenta dintre parintii decreteilor si noi, parintii de copii facuti cu intentie. Din aceasta diferenta curgand si pretentiile, grija si solicitarile exagerate din partea parintelui actual. Copilul este extrem de dorit, uneori extrem de greu conceput, iar parintele este intr-o stare de alerta si de solicitare speciala. Parintele, din dragostea si teama de a pierde acest rod mult dorit, pune o presiune mare asupra medicului si personalului medical. Iar medicul, la randul sau, se simte coplesit de aceasta presiune si nu doreste sa iasa din protocolul care-l tine in siguranta in fata unui proces de malpraxis. Daca ceva nu merge bine? Daca atunci cand medicul iti accepta o exceptie de la protocol se intampla ceva? Atunci el va fi responsabil pentru acel ceva. De inteles, as zice. Un medic are zeci, sute de pacienti, pe unii ii vede atunci pentru prima data, fiecare cu nevoi, cerinte, detalii particulare. Un medic nu poate sa fie altul pentru fiecare pacient, un medic nu se poate implica in fiecare caz pana in intimitatea nevoilor sale. Deci el are un protocol pe care-l urmeaza. Scopul protocolului este de a-i face viata mai usoara, de a il pune la adapost in fata unor evenimente neprevazute. De a elimina erorile. Daca s-ar accepta exceptii cine ar fi responsabil pentru un posibil final nefericit? Medicul sau parintele care a solicitat altceva decat ceea ce se stabilise pentru el si copilul sau? Atat timp cat esti intr-un spital, cine este responsabil daca tu mori sau daca bebelusul moare? Concluzia a fost, in mod paradoxal, ca singurul responsabil pentru copil si pentru tot ceea ce i se intampla este mama. Am ramas pe ganduri. Sa fie oare asa? Si daca este asa, atunci de ce mai trebuie sa fie medicul pus la adapost prin protocol?

Mi-am luat gandurile si am plecat acasa. Am avut treaba si le-am lasat de-o parte. Duminica imi trimite nasa copilului meu niste fotografii din maternitate, singurele pe care le am cu Matilda in brate. Nu ajunsesera la mine fiind ratacite printr-un laptop. Avem doua fotografii impreuna imediat dupa nastere, eu coplesita de fericire, ea facuta sarma in trei paturi si pusa pe pieptul meu peste un camp steril. Mai aveam cateva fotografii facute cu telefonul cand ne-am intalnit prima data in salonul pentru bebelusi. Apoi a inceput cosmarul si nu mi-a mai ars de fotografii, are doar cateva cu ochii acoperiti, branule, pusa in incubator. Deci nicio fotografie de mama fericita cu bebelusul ei sanatos in brate. Le-am primit acum. M-au uimit! Cel mai mult m-a uimit cat de viu este inca sentimentul primei intalniri. Ce am simtit si ce am gandit cand i-am vazut pentru prima data fetisoara, manutele, piciorusele. Parca nu a trecut nici o zi!

10.04.2011

Acea mica fiinta pe care eu o facusem, o purtasem si nascusem, care a fost atat de a mea, dependenta complet de mine, acum era afara. Avea propria viata. Era ea si putea trai fara mine. O noua viata, un nou destin. Era acolo, pe masa din sala de nasteri, la distanta de mine, cordonul dintre noi nu mai era. Legatura fizica dintre noi fusese taiata. O priveam cum privesti un om al carui chip il vezi pentru prima data. Cu nesat, ca pe un strain pe care stii ca o sa-l iubesti indiferent de cine va fi. Era un strain, dar era a mea. Eu o facusem. Era un strain pe care-l cunosteam de o viata dar abia acum isi arata chipul. Au explodat mii de sentimente, distanta dintre noi disparea, iar in locul ei... un nou “cordon”. Fiecare farama de suflet se lega de ea, fiecare coltisor din mine era al ei. Ma faceam la loc una cu ea. Doream sa o ating, sa o simt, sa o miros, sa o tin in brate. Vroiam sa cunosc si corpul in care era acest suflet iubit. Sa-l protejez, pentru ca fara el, acum, nu ar mai fi putut sa fie nici ea. Vroiam sa ma ridic si sa o iau de pe masa, sa fug cu ea undeva, sa fim doar noi. Sa nu existe niciun pericol, sa nu o atinga nimeni, sa nu o mai faca sa planga, sa ia mainile de pe ea. Vroiam sa o tin lipita de mine, sa nu fie infasurata in niste carpe aspre si sterile. Sa fie inconjurata numai de dragoste. As fi vrut sa nu traga nimeni de parti din mine, sa taie, sa coasa. As fi vrut sa fiu singura cu ea. Am apucat sa o sarut, sa-i spun ca o iubesc, ca va fi bine si mi-au luat-o. Le-am spus ca vreau sa o mai lase cu mine. Nu se poate! Era a mea, eram mama ei,  dar mi-au luat-o. Am revazut-o dupa cinci ore lungi. Ore in care numai fericirea intalnirii mi-a tinut mintea intreaga. Nu stiam unde este si ce s-a intamplat cu ea. Nu stiam daca este bine, daca este vie. Ma gandeam oare ea ce simte. Ce-i in mintea ei de om aruncat in lume? Oare cat pustiu simte? Oare crede ca am parasit-o? Oare o doare ceva? Ii e frig, foame? Plange? Unde este protectia ei? Caldura? Unde este mirosul? Sunetul? Unde a disparut toata lumea ei? Oare ce a simtit cat a asteptat acolo parasita? Nu o sa stiu niciodata. Uitam.

Am fost eu responsabila pentru toate astea? Probabil. Atunci cand am ales sa nasc intr-o maternitate de stat. Probabil, nu sigur, daca as fi nascut intr-o maternitate particulara cineva m-ar fi auzit cand am spus ca-mi doresc puiul langa mine. Probabil daca as fi nascut acasa… atunci am fi avut absolut toate clipele impreuna. Dar trecusem prin prea greu, prin prea multe ca sa risc. Daca ceva nu mergea bine? Daca din dorinta de naste fara interventii as fi pierdut-o de tot? Asa ca am decis ca nu pot sa-mi asum asta, nu as mai fi meritat sa traiesc daca eu i-as fi pus viata in pericol. Am decis ca este mai bine sa nasc intr-un mediu in care poate primi ajutor in caz de urgenta. Nici asta nu era o garantie, dar era o sansa in plus. Eram eu vinovata pentru ca ma simtisem mai in siguranta sa nasc asistat? Daca mi-am dorit siguranta prezentei unui medic trebuia sa platesc cu separarea de copilul meu? Ea trebuia sa fie fara mine? Daca iti doresti beneficiile evolutiei societatii trebuie sa renunti la natura insasi? Sunt pretentii exagerate de parinte prea constient de viata lui si a puiului? Era o presiune pare mare pe cadrele medicale daca mi-ar fi ramas copilul langa mine? Eram eu un pericol pentru copilul meu? Cu ce-i era mai bine daca a stat urland la oxygen cateva ore? Cu ce i-a fost mai bine ca prima ei masa a fost glucoza? Apoi lapte praf? Cu ce i-a fost mai bine ca a fost vaccinata imediat? Infasata si pusa intr-un patut? Ca a stat impreuna cu alti 12 copii, singuri cu totii? Cum sunt toate astea mai bune pentru un copil? Dacat pielea mamei, sanul ei, laptele ei, caldura si protectia ei? Cum ii este mamei rupta de copilul ei o ora, doua, noua, o zi? Cum au reusit sa convinga atat de multe mame ca le este mai bine fara copil in camera, ca nu sunt capabile sa-l ingrijeasca dupa nastere, ca trebuie sa se odihneasca? A fost o cezariana? Si acolo sunt solutii!

Matilda nu este un copil programat, nici macar dorit de ambii parinti. Nu a fost dictata de un decret pentru cresterea natalitatii, dar a venit dintr-o intamplare. A fost extrem de dorita de parintele acesta, de mine. Eu mi-am asumat viata ei si viata mea de acum. Eu mi-am asumat toate riscurile si am crezut ca va fi bine. Daca nu ar fi fost, tot eu as fi fost responsabila pentru asta. Cu singuranta eu sunt responsabila pentru ca am ales sa pastez sarcina in ciuda recomandarilor. De ales ca parinte m-a ales ea, Matilda, de daruit sunt sigura ca mi-a daruit-o cineva de sus. Pentru restul, da, eu am fost. Am facut tot felul de alte alegeri pe parcursul sarcinii. Am ales sa mananc sanatos, sa fac sport, sa am ganduri bune. Am ales sa-i vorbesc si sa o mangai cu toate gandurile mele. Sa ma vindec de suferinte si trecut inainte ca sa vina. Am ales sa-mi fie bine si atunci cand imi era cumplit de rau. Am ales si sa muncesc aproape pana la sfarsit. Tot eu am ales sa o nasc natural. Eu am ales sa o las sa vina pe lume atunci cand era ea pregatita. Sa stau acasa aproape tot travaliul. Eu am ales sa nu ma cert cu moasele cand mi-au pus perfuzie cu “ceva”. Poate ca puteam sa fiu mai convingatoare, sa le flutur fisa de internare cu refuzul interventiilor. Am analizat si am ales sa cooperez. Eu am ales sa nasc fara epidurala pentru ca stiam ca pot si ca asa este cel mai bine, am putut si a fost cel mai bine. Stiam ca noi doua stim sa si sa ne nastem. Deci daca pe tot drumul acesta s-ar fi intamplat ceva rau, stiu ca eu eram responsabila. Dar… tot eu am fost responsabila pentru ca intr-o maternitate de stat esti doar statistica? Ca au o mie de argumente legate riscuri, igiena, ingrijire? Sau ca, de fapt, nu au personal suficient? Sau… ce nu au? Deschidere? Respect? Cunostinte? Interes? Umanitate?

Nevoile unei mame? Nevoile mele? Sa fi fost cu ea, clipa de clipa. Singura nevoie. Nimic altceva.

Leapsa (veche si noua)

Rusinica, rusinica sa-mi fie! Am primit frumos premiu intre bloguri si nu am raspuns, cum s-ar zice: am fost in piua. Acum vreo trei saptamani Ileana- Adameasca cea simpatica-  m-a strigat pe nume, lucru pentru care ii multumesc frumos. Acum vreo doua zile si Ioana- mamica de Viezurino pe meleaguri straine- s-a gandit la mine, lucru pentru care ii multumesc la fel de frumos. Asa ca musai sa raspund. Lasand la o parte afinitatile si indrageala dintre bloguri si posesoarele lor, mi-a placut mult ideea asta, am aflat lucruri interesante despre doamnele de mai sus, chiar dragut. Am descoperit si bloguri noi (pentru mine), cum era si ideea, unele asa de simpatice ca au aterizat direct in blogroll. Cum ar fi Adelina cu o zama de cuvinte.

Am de facut:

1. Numeşte şi mulţumeşte persoanei care ţi-a nominalizat blogul.
2. Scrie 11 lucruri despre tine pe care vrei să le afle şi ceilalţi.
3. Răspunde la întrebările formulate de cel care te-a nominalizat şi inventează la rândul tău un set nou de 11 întrebări pentru cei pe care îi vei nominaliza.
4. Nominalizează 9 bloggeri pe care îi admiri şi care au mai puţin de 200 de followers şi premiază-i.
5. Anunţă-i şi pe ei că au luat un Liebster, ca să aibă de ce să se bucure."

Punctul unu rezolvat, deci trecem la confesiuni:

2. Scrie 11 lucruri despre tine pe care vrei să le afle şi ceilalţi.

• ma bucur pana la lacrimi cand aflu ca o femeie urmeaza sa fie mama, daca-mi e si cunoscuta deja incep sa chiui;
• imi doresc sa merg voluntar intr-o tara subdezvoltata prin Salvati Copiii;
• iubesc oamenii pentru ceea ce este bun in ei si tind sa ignor ceea ce este rau;
• sunt perfectionista si critica, cu mine mai mult decat cu oricine;
• mi-e greu sa scriu in limbi straine;
• nu stiu sa pun oamenii nesimtiti la punct atunci cand este cazul;
• mi-as fi dorit sa pot sa-mi iau nevasta, cred ca viata ar fi fost perfecta asa;
• urasc ceapa- profund, sincer si cu tot sufletul;
• am ramas prietena cu toti fostii mei iubiti;
• cred ca sunt o vegetariana sub acoperire, as trai linistita numai cu fructe si legume crude;
• mi-e frica sa fiu iubita.

3. Răspunde la întrebările formulate de cel care te-a nominalizat şi inventează la rândul tău un set nou de 11 întrebări pentru cei pe care îi vei nominaliza.

Intrebari de la Ileana:

 - Q: Remuscari sau regrete?

A: da :), mai multe si intime, in principiu ca nu-mi ascult instinctul- are mereu dreptate;

- Q: Ce vicii aveti?

A: am vicii din fabricatie, uite cum este coloana mea :))

Q: Cand erati mici, ce voiati sa va faceti cand o sa fiti mari?

A: medic, inca mai vreau.

- Q: Un motiv pentru care v-ati trage pe loc o pereche de palme?

A: ca am investit ani de sentimente si incredere intr-un loc gresit.

- Q: Cu ce va incarcati bateriile?

A: cu timpul petrecut impreuna cu Matilda.

- Q: Ce va scoate din sarite?

A: mitocania cu intentie;

- Q: De ce va e cel mai frica in viata?

A: sa nu se intample ceva rau cu Matilda sau cu mine si Matilda sa ramana orfana.

- Q: Ce va place cel mai mult la poporul roman?

A: pas.

- Q: Care ar fi cel mai frumos cadou pe care ati vrea sa-l primiti de la partener?

A: sa o adopte pe Matilda.

- Q: Ce v-ati dori pentru blogul vostru?

A: mai mult timp, am ramas rau in urma cu articolele utile pentru voi.

- Q: Cea mai mare dorinta pentru urmatorul an?

 A: sa traim si sa fim sanatosi.

Intrebari de la Ioana:

1. De ce scrii pe blog?

- De foarte mare drag, mi-e drag sa ajut, mi-e drag sa ramana ceva in urma acestei experiente de mama si pentru cele care nu au suficient timp sa caute toate informatiile. Scriu pentru Matilda, sper intr-o zi sa citeasca gandurile mele pentru ea.

 

2. Dacă ai blog cu temă, postările tale respectă strict tema enunțată?

- Tema noastra este "despre viata", deci suntem acolo :).

3. Câte bloguri ai, și dacă ai mai multe, care sunt motivele pentru care le-ai ”separat”?

- Am trei, pardon, patru bloguri. Primele doua au fost incercari dintr-o alta etapa a vietii, viata s-a schimbat asa ca a aparut blogul acesta. Am un al patrulea blog pentru actiunile sociale, cred ca este mai bine sa fie separat.

4. Clasica ”unde te vezi peste 5 ani?”

- Mama a doi copii si desfasurand o alta activitate.

5. Îți plac lepșele? De ce?

- Sunt amuzante, iar aceasta chiar m-a adus mai aproape de voi.

6. Cât de mult din tine expui de fapt pe blog?

- Probabil prea mult :).

7. Ce calități cauți la autor atunci când te decizi să urmărești blogul cuiva?

- Sa fie sincer si autentic, sa nu isi foloseasca blogul pentru vendete personale, sa dea drept la replica acolo unde este cazul. Imi plac oamenii logici si pozitivi.

8. Cum privești din punct de vedere calitativ informațiile de pe alte bloguri? Le consideri serioase, le preiei ca atare, le mai verifici cu alte surse?

- Eu sunt Toma necredinciosul, mereu verific. Am gasit si bloguri foarte bine documentate.

9. Cum vă place să vă petreceți timpul liber, în ideea că îl aveți?

- Rar am un fel de pseudo timp liber, ma uit la Anatomia lui Grey cand doarme Matilda (sambata).

10. Cum vă relaxați în general?

- Nimic ilegal :).

11. V-ați lua un animal de casă (dacă nu cumva aveți deja unul). Ce fel de animal și de ce?

- Mi-ar placea sa am un caine, probabil ca o sa-i cumpar unul Matildei cand mai creste.

4. Nominalizează 9 bloggeri pe care îi admiri şi care au mai puţin de 200 de followers şi premiază-i.

Pentru ca m-am trezit in ceasul de apoi mai toate fetele mele au fost nominalizate si oricat de amuzanta mi se pare ideea sa le dau leapsa inapoi... nu se face. Dar vi le recomand cu drag sa le cititi:

Cele doua doamne Ileana si Ioana (de mai sus)

Adelina

Mami de Fitzi si Gogo

Laura

Andreea

Anamaria

Mami de domnisoara Iulia

Carla

Monica

Anca

Daca va face placere sa primiti premiu o leapsa puteti raspunde oricaror intrebari de mai sus. 

5. Anunţă-i şi pe ei că au luat un Liebster, ca să aibă de ce să se bucure."

Anunt, anunt.

Multumesc si distractie placuta!

Reblog- ca altceva nu stiu ce sa fac

Blogul Carlei este un blog pe care-l urmaresc cu drag. Coerenta, argumentatia, aplombul, decenta acestei mame o fac cel putin credibila. Este o mama sincera, trecuta prin incercari si schimbari, mama a doua fetite gemene- Nati si Sofia. Mi-a placut foarte mult la ea ca sustine ideea ca orice mama se poate razgandi atunci cand vede ca nu este pe drumul cel bun. Daca ai inceput intr-un fel, daca nu stiai mai bine atunci, este ok sa crezi altfel cateva luni mai tarziu. Este ok sa-ti iei copilul langa tine in pat, sa-l hranesti sanatos, sa il cresti fara a-i frange spiritul. Mi-e draga.

 

Mai putin drag mi-a fost ce am gasit astazi la ea pe blog. Si chiar nu stiu ce as putea face, ma simt neputincioasa, asa cum ne simtim multi in tara asta teribila. Nu am avut acum o revelatie, stiu cum se invarte sistemul medical romanesc. Mi-am petrecut prima saptamana dupa nastere stand in fund pe un scaun langa incubatorul Matildei. Imi era groaza sa mai plec de langa ea dupa ce am gasit-o jumatate iesita pe usita incubatorului. Atat de mult plansese si se zbatuse incat alunecase prin hublou. Stiu cum este sa-ti musti buzele pana la sange pentru a nu-i trage una peste ochi unui medic rau intentionat. Dar trebuie sa taci, pentru ca poti fi dat afara si nu o sa-ti mai vezi copilul zile bune. Nu mai stii ce i se intampla, nu mai stii ce i se face acolo. Am prietente si cunostinte care au patit mult mai rau. Deci taci si inghiti umilinte si suferinte din partea unui personal medical dezumanizat pana in maduva oaselor.

 

Noi, aici in Bucuresti, suntem cumva privilegiati. Avem si spitale particulare unde, in urma unui efort financiar substantial, iti poti trata copilul civilizat. Unde esti tratat ca un om nu ca un fel de chestie, pentru ca nici animalele nu merita un astfel de tratament. Dar in provincie? In provincie medicii din sistemul medical de stat sunt Dumnezeu pe pamant, stapani pe vietile oamenilor si pe vietile copiilor. In Sibiu se intampla asta:

 

Spitalul de Pediatrie Sibiu: "O sa iti culcam copiii pe jos"

 

iar despre acesti copii chinuiti si despre mama lor Carla a scris:

 

Acasa la Lavinia

 

 

Ma simt fara nicio putere. Poate altcineva cu mai multa forta vede asta. Poate.

 

 

 

Surpriza din cutia de scrisori

Am prostul obicei de a goli foarte rar cutia de scrisori. Se umple saraca de nu au unde sa mai vare tonele de pliante publicitare, dar ei insista. Toate facturile mi le platesc pe internet, asa ca nu tin pasul cu cele trimise prin posta. Unde s-a putut am anulat optiunea de a mai primi facturile pe hartie, mai salvam trei frunze dintr-un copac. Deci, rar spre foarte rar ma opresc si golesc cutia de scrisori in cosul de gunoi pus langa.

 

Zilele trecute nu stiu ce-mi veni sa mai verific totusi. Daca am primit ceva. Nu prea am ce. Ma gandeam la un aviz, ceva de pe la posta. Oamenii nu mai scriu scrisori. Nu mai trimit vederi. De cand cu internetul nici nu-si prea mai vorbesc. Butonezi doua chestii, pui un status, trei fotografii si un check-in si stie tot mapamondul pe unde esti si ce faci. Iar singura persoana pentru care scrisorile insemnau ceva s-a stins din viata toamna trecuta. Nasa mea se bucura mult cand primea scrisori, vederi de la noi. Am golit cutia- facturi, pliante, reclame, ceva urari de la politicienii iubiti. Macar acum e goala, pot pune alte pliante noi.

 

Martie 9, frumoasa zi de primavara in care Matilda implineste 23 de luni. Inca una si partyyyy, facem doi ani. Mi-am pus corsetul pentru bietele sale, ne-am imbracat frumos (la cererea domnitei Matilda) si am iesit in parc. Nici nu-mi mai amintesc cand a fost ultima data cu mine afara. Ma doare sufletul, dar...  Ne-am plimbat. A plimbat trocariciu- o chestie din aia din lemn de impins. Leagane. Rate. Numarat masinile de pe strada. Numarat cate masini rosii intalnim pana acasa. Distractii de ale noastre. Cald. Frumos.

 

Ne intoarcem din parc, una topaind, alta cocosata - ghiciti voi care, cum. Matildei ii plac pliantele. O opresc la cutia de scrisori sa vedem daca e ceva interesant. Zaresc cateva in cutie, deja se reinstalasera acolo. Scot un pliant, doua, o factura si.... un plic. Tind sa-l ignor, probabil primarul ne ureaza bla, bla, bla si sa ma votati. Nu este de la primar. Plicul alb este scris frumos, litere caligrafice, are expeditor. Este de la C. Nu mai stiam tot numele, dar am recunoscut adresa.  Mi-a lasat un comentariu acum cateva luni pe Facebook la un "pay it forward". Nu ne cunoasteam personal, nu i se parea corect sa-i trimit eu ceva. Am insistat, aceasta era si frumusetea jocului. A acceptat, dar cu o conditie: sa-i dau si eu adresa mea sa-mi poata trimite ceva. Si mi-a trimis frumoasa surpriza de inceput de primavara.

 

Iti multumesc! Ma bucur mult ca mai sunt oameni care trimit scrisori, care fac drumul pana la posta, isi rup din timpul lor pentru a face un gest special. Primavara frumoasa!

 

 

 

 

 

Goliti mai des cutia de scrisori, cine stie ce surpriza placuta va asteapta acolo!

 

La multi ani doamne dragi!

La multi ani dragele mele! Sa fiti iubite si pretuite! O primavara frumoasa si linistita!

 

Cu drag,

Matilda si Miruna

8 martie 2013

IBCLC Day- 6 martie 2013

In urma cu o luna am avut placerea sa o intalnesc pe Mihaela Nita, un om care s-a potrivit ca o manusa pe ceea ce simteam si gandeam legat de alaptare si despre a fi mama. In curand o sa va prezint un interviu oferit de Mihaela pe tema Maternologiei, un concept care mi-a schimbat viata. Ii multumesc pentru amabilitate si timpul acordat. Pana atunci, Mihaela va invita la prima conferinta tinuta in Romania de Catre Consultantii in Lactatie Certificati International.

Mi-as dori mult sa intalnesc acolo si femei care nu sunt inca mame sau mame care au incercat sa alapteze si nu au reusit. Femei care isi doresc sa se descopere ca mame care-si hranesc la san copiii. Cu siguranta o sa-mi fie foarte drag sa o revad pe Ramona, omul care m-a ajutat sa fiu in armonie cu mine si sa-mi aduc copilul pe lume fericita si plina de incredere.

Pentru prima data in Romania, Ziua Consultantilor in Lactatie Certificati International (conferinta “IBCLC Day”) se celebreaza pe 6 martie 2013, la initiativa drd. Mihaela Nita, medic rezident pediatru si consultant in alaptare certificat international si cu sprijinul Asociatiei Young Initiative.

Conferinta va avea loc la Bucuresti, miercuri pe 6 martie, in Amfiteatrul Mare al Spitalului Clinic de Urgenta pentru Copii “Grigore Alexandrescu” (adresa Bd. Iancu de Hunedoara nr. 30-32, sector 1, Bucuresti ), in intervalul orar 17:30 – 19:30.

Sloganul conferintei este: “Conecteaza-te cu IBCLC, expertii in alaptare!”, organizatorii propunandu-si sa ofere raspunsuri la intrebarile:

• Ce este un IBCLC (International Board Certified Lactation Consultant)?
• Cum te poti certifica in profesia de IBCLC?
• De ce sa apelezi la un IBCLC si in ce fel te ajuta aceasta experienta?

Iata cateva dintre subiectele care vor fi dezbatute in cadrul intalnirii:

• “Alaptarea, mai mult decat laptele de mama” (dr. Mihaela Nita, IBCLC)
• “N-am lapte!”(dr. Ilinca Tudose-Tranulis, IBCLC)
• “Skin-to-skin in prima ora dupa nastere” (Sorana Muresan, IBCLC)
• “Rolul Consultantului in Lactatie” (Georgeta Musat, Moasa, IBCLC)
• “Ok, alaptare! dar EU?”, (dr. Loredana Gafu, IBCLC)

La eveniment sunt asteptate atat cadre medicale cat si mame (care au deja copii sau sunt insarcinate). Intrarea este gratuita pe baza inscrierii pe e-mail la adresa oana.constantinescu@younginitiative.org.

Evenimentul este organizat cu sprijinul Asociatiei Young Initiative

Brain Error

Dormim. Matilda incepe sa se foiasca, o aud ca-si cauta suzeta. Oare se trezeste sa-i dau san, cat o fi ceasul? Hai adormi la loc, mi-e tare somn. Se linisteste, ce bine! Simt o manuta ca ma ia in brate peste talie. Ce dragut! Ma ia Mati in brate. Totusi... copilul nu are mainile atat de mari, de lungi, ca sa ma poata imbratisa. Ridic patura... sunt mainile unei femei care ma iau in brate si ma strang, par mainile maica-mi. Ma strang foarte tare. Ma lupt sa ma eliberez din stransoare. Nu poate fi Mati. Ma intorc, in spatele meu este copilul... cu un rictus sinistru, dintii mari si ascutiti. Ma lupt cu ea, este mai puternica. Incerc sa o strangulez ca sa scap. Ne luptam. Imi dau seama ca este un vis urat si ma trezesc. Sunt speriata, am visat.

Ma uit la Matilda. Doarme linistit langa mine. Doamne, ce vis urat! Dar doarme? Parca nu doarme? Rade! Are dintii ascutiti. O gura mare cu dinti ascutiti si rari. Ma cupriunde iar cu mainile mult prea mari pentru a fi de copil. Nu pot sa scap de ea, ma lupt. Incerc sa o sugrum, capul i se misca haotic. E ca o papusa. Oare am omorat-o? Are ochii inchisi. Visez? Trebuie ca visez. Nu m-am trezit? Am omorat-o? Ma trezesc cu inima batand puternic. Ma scutur, ma trec fiori. Ce vis tampit! Unde este copilul? Ma uit la ea. Doarme linistit. Ce vis tampit! Dar de data asta m-am trezit? M-am trezit.

Cat o fi ceasul, sa ma uit la ceas. Daca vad cat este ceasul inseamna ca m-am trezit. Imi iau telefonul de pe noptiera. Niste cifre... nu le pot deslusi. Am iar gatul copilului in maini, o strang puternic. E totusi o papusa. Rade cu dintii mari. Nu moare. Ii simt gatul cum se rupe. Capul i se clatina. Oare mai visez? M-am trezit? Daca nu visez? Daca e Matilda si eu o strang de gat? Trebuie sa ma trezesc, trebuie! Acum! Tresar puternic, ma smulg din somn. M-am trezit? Matilda doarme linistit langa mine....

Sa spun Tatal nostru! Cum era? Nu-mi amintesc nimic, nu reusesc sa trec de primul cuvant. Sunt treaza? Copilul doarme cu spatele la mine. E noapte, trece putina lumina de afara. Sunt in pat. Totul pare foarte real. Cred ca m-am trezit. Cine sunt? Ea e Matilda, eu cine sunt? Sa spun Tatal nostru. Nu-l mai stiu. Incerc sa adorm la loc. Nu pot. Cine sunt? Ma ridic din pat. Dincolo doarme mama, ma duc sa o trezesc. O misc. Femeia se sperie. Incerc sa-i spun ca am visat urat si nu ma puteam trezi. Nu-mi amintesc cuvintele. Imi zice sa aprindem televizorul, sa imi distraga atentia. Ma uit sa vad cat este ceasul. Nu recunosc cifrele. Nu sunt sigura ca m-am trezit. O intreb. Ma asigura ca sunt treaza. Nu ma simt bine. Imi vine sa vars.

Stau in baie si incerc sa imi amintesc. Am visat urat. Ok. Nu ma puteam trezi. Mai visez lucruri similare, vis in vis, foarte reale. Visez ca o mana ma strange de gat. Se intampla in perioadele cand sunt foarte stresata. Acum chiar nu am fost. Ultima data am visat asa in toamna, visam ca ma sugruma cineva cu piciorul. Imi apasa un picior pe gat. Stiam ca este matusa mea, muribunda in acea perioada. Ea nu mai avea picioare. Era cumva explicabil, o tragedie pe care incercam sa o neg. Dar acum? Si ce legatura avea cu Matilda?! Cat de real parea totul. Sa spun Tatal nostru. Tot nu-l stiu. Incep sa-mi amintesc numerele, numar pana la 10. Si alfabetul. Citesc pe un tub de crema. Este ok, pot sa citesc. Ce cosmar! Inseamna ca m-am trezit. Este 4 si 40. Mai stau de vorba cu mama. Face o cafea. Ma doare foarte rau capul. Mi-e teama sa ma culc.

Ce face copilul? De ce este asa liniste, pana la ora asta se trezea sa suga? Daca nu m-am trezit? Daca i-am facut ceva? Fug la ea. Doarme. Oare nu s-a trezit sa suga? Cat este ceasul? Biberonul cu apa este plin, suzi la locul ei. Inseamna ca nu s-a trezit deloc. Am dormit vreo 5 ore. Nu mai stiu sa dorm? De asta am visat asa de urat? Am dormit mai mult... Doamne, ce vis urat! Tot incerc sa-mi adun creierii de prin toate colturile. Nu-mi regasesc toate amintirile. Cat de ciudat. Ma culc la loc. Aud telefonul bazaind. Este 7 fara un sfert. Ma doare capul foarte tare. Mai dorm.

Inca sunt cu mintea vraiste. Ma doare capul. M-am trezit in mijlocul visului si creierul a dat o eroare. Ma speriasem foarte tare ca i-as fi putut face ceva Matildei. In mod normal in timpul somnului de tip REM, cel in care visam, creierul paralizeaza corpul. Nu ne miscam. Este un mecanism inteligent de protectie, altfel cine stie pe unde am umbla si ce am face. Asta li se intampla somnambulilor. O eroare in sistem. Eu nu ma miscasem, eram in aceeasi pozitie in care m-am culcat. Durerile de spate nici nu ma lasa sa ma intorc fara sa ma trezesc. Dar totul parea atat de real. Eram in patul meu, lenjeria de pat era cea reala, tricoul, telefonul, noptiera, senzatiile, doar Matilda nu era ea. Pe Matilda am visat-o cu chipul ei doar inainte sa o am. Era perfect ea, cea de acum, cam pe la varsta asta. A fost visul care mi-a dat increderea ca va fi sanatoasa. Dupa ce am nascut-o nu am mai visat-o nicioadata si cu fetisoara. Am avut, tot asa, un vis cu ea mare. Sunt tare curioasa daca va corespunde.

Vise recurente am de cand ma stiu, de cand aveam doar cativa ani. Am patru cosmaruri care se repeta. Unul in care cad de pe balcoul camerei unde am copilarit, ma chinui sa ma tin de prag, dar balconul se tot inclina pana cad. In altul intra un strain in casa, chiar daca usa este incuiata, si o omoara pe maica-mea. Eu ma chinui sa aprind lumina si nu reusesc. Apas pe intrerupator, dar lumina nu se aprinde. Al treilea este cu un cutremur, un vis asociat mereu cu un eveniment real, visul precede evenimentul. Stiu, ciudat, dar are o precizie incredibila. Al patrulea este acesta cand cineva/ceva ma sugruma, este vis in vis, se repta de cateva ori pana cand reusesc sa ma trezesc real. Dar nu vad niciodata chipuri, sunt maini care ma strang de gat, am un fel de sentiment ca stiu cine este persoana. Mereu tot ceea ce este in jur este perfect identic cu realitatea, totul pare real. Asta face visul sa fie si mai infricosator si trezirile fictive atat de credibile. Cel de noaptea trecuta le-a depasit pe toate. Exista un al cincilea vis a carui solutie am gasit-o si nu s-a mai repetat. Eram intr-o cladire de tipul unei uzine cu schele si tot urcam pe ele fara sa gasesc iesirea, nu se terminau niciodata. I-am gasit logica si a disparut. Restul tot apar, in special cand sunt foarte stresata. Mi s-a sugerat sa duc putin aceste vise la un psiholog. Eu nu cred ca trebuie eliminate, crierul are o logica pentru care le produce. Ramane sa alfu si eu care este aceasta logica. Bine ca sunt doar vise!