Astazi trebuia sa va scriu despre altceva. Despre o campanie in care ma simt onorata sa ma implic. Dar nu pot scrie despre asta, am inca urlete in minte.
Probabil, daca cititi blogul acesta, sunteti mame sau citi bloguri pentru mame. In special sunteti femei, mai putini barbati trec pe aici. Probabil ca cititi bloguri de mame unde toata experienta aceasta a "mamiceniei" are o aura de minunat, de supranatural. Toate sunt perfecte, toate s-au nascut sa fie mame, e ca o a doua natura. Nu au simtit regretul vietii lor de pana la copil. Nu au simtit frustrarea de a nu-si mai avea propriile trupuri. Chiar propria minte. Toate au nascut razand, au alaptat cu pletele fluturand. Copiii lor au fost minunati si perfecti. Ele au fost minunate. Nimei nu o sa va povesteasca despre ce este urat. Sau poate ca da, atunci cand vor sa fie compatimite. Dar nu va vor spune despre gandurile negre care trec prin mintea unei femei. Despre cat de greu sau imposibil le-a fost sa-si abandoneze corpul sarcinii. Sa-si primeasca copilul. Cat de mult le-a speriat nasterea. Sau cat de greu poate fi uneori sa alaptezi. De cate ori au vrut sa fuga in lumea larga, pe geam eventual. Copilul sa nu mai planga, ele sa nu mai auda. Sa se termine, oricum, dar sa se termine. Viata de mama nu este mereu un camp cu flori. Dar putine mame vorbesc cu sinceritate sau cu empatie despre asta.
In Sambata mare m-am intalnit la usa blocului cu o viitoare mama. Avea data presupusa a nasterii exact de Paste. Se intorcea impreuna cu sotul ei de la plimbare. Ii cunosc de cand s-au mutat in bloc, sunt vecinii din apartamentul de sub al meu. Un cuplu tanar si linistit, nu-i auzi niciodata. Nici razand, dar nici plangand. Ne intalnim ocazional, schimbam doua trei amabilitati. Ea este tipul acela de femei fragila care nu pare sa aiba energie nici sa termine o fraza. Acum cateva luni am vazut ca este insarcinata, m-am bucurat pentru ea, am felicitat-o. In sambata aceea mi-au spus ca nasterea se va intampla la Regina Maria. Ca isi doresc o nastere naturala. N-am vrut sa le stric elanul, le-am spus doar ca o nastere la privat nu inseamna neaparat o nastere naturala frumoasa. Mi-am amintit de o alta nastre de Paste, tot la Regina Maria, care nu s-a intamplat deloc asa cum isi dorea mama. Eu imi pastrez credinta ca nasterea la privat functioneaza foarte bine pentru cezariene... Ei vroiau natural, mai mult el. Ea... Nu stiu de ce dar nu am vazut-o terminand nasterea. Asa am simtit. Cred ca sunt femei facute sa nasca si femei pe care acum le salveaza medicina. In urma cu 50 de ani nu le salva nimeni. Oricat as milita pentru nasterea naturala, pe atat cred ca nu este pentru toata lumea. Iar femeia trebuie sa stie asta, medicul trebuie sa stie asta inainte de a te pune in pericol. Inainte de a pune copilul in pericol.
Adevarul este ca nimei nu te pregateste real. Nici cele mai salbatice vise si scenarii. Nimic nu m-a pregatit pentru o sarcina obtinuta asa cum a fost. Toata viata de femeie nu am luat nicio aspirina fara sa ma gandesc daca exista posibilitatea de a fi insarcinata. Si am ajuns ca atunci cand am fost insarcinata sa iau... multe. Multe care au facut trei medici sa spuna ca o sa fac un monstru si ca trebuie sa il scoatem. Pe copilul meu, pe el sa-l scoatem. Nimeni nu-l vedea ca pe un om, era doar un risc statistic. Nimeni nu m-a pregatit pentru asta. Nici pentru rau, nici pentru clipa cand ti se rupe coloana si petreci doua luni in dureri cumplite. Nici pentru cum va fi sa-ti coasa parti din tine fara anestezie si sa te doara de sa-ti vina sa mori. Nici ca or sa te sperie ca ti-a murit copilul, iar in tot contextul sarcinii ca asta iti va produce o psihoza de care nu o sa scapi nici doi ani mai tarziu. Sa nu te asculte cadrele medicale te astepti, e in gena de roman undeva. Nu stii nici cum or sa te doara ragadele, nici dintii de copil infipti in san. Nu stii ca o sa ajungi sa traiesti fara somn. Ca la fiecare cinci minute iti sta inima de grija. Oricat ti-ai imagina, oricat ai citi, oricat ai observa, oricat ti s-ar spune, nimic nu te pregateste cu adevarat. Planuri de nastere, planuri de crestere, planuri. Toate se fac praf in fata realitatii care are si ea alte planuri. Noua luni trec foarte repede si te trezesti cu mica fiinta in brate. Trec si cele cateva zile bulversante in maternitate si apoi esti acasa, singur cu mica fiinta in brate. Acum ia de te descurca. Dar te descurca tu, tu aceasta noua persoana pe care o vei intelege cu greu. Pentru ca nu mai esti tu cea pana de ieri, esti un alt om, un alt om condus de o alta chimie interiora. Si nu ai timp de introspectii pentru ca omul de l-ai adus pe lume are nevoi, si le are acum. Si, cel mai important, nimeni nu te pregateste de atata mestec de iubire si de resentiment.
Acum vreo saptamana am auzit primele plansete de copil. Era noapte si liniste. Bebelusul doarme exact sub noi, cu geamurile deschise se aude totul limpede. Esti femeie, esti mama, esti mama care alapteaza. In tine sunt furtuni de instincte, nu ai cum sa auzi planset de copil si sa nu simt fiorul, sa nu simti laptele. Asa am fost facute. Cel mai bun stimulent al lactatiei este nevoia copilului, corpul lasat in pace isi face treaba in armonie cu ceea ce bebelusul ii cere. O auzeam pe cea mica plangand, plans neconsolat. Nu varia, doar se epuiza. Nu se auzea sa fie ridicata, plimbata, se auzea static in acelasi loc al camerei. Primul impuls a fost sa le fac o vizita, sa le ofer ajutorul, sa ii pun in legatura cu un consultant in lactatie. Apoi mi-am pus frau, nu era treaba mea, nu e locul meu sa ajut, mai termina cu bunul samaritean. Chiar nu ai invatat nimic? Stai in banca ta! Si am stat. Am ascultat in fiecare noapte plansul neconsolat de bebelus care are o nevoie, nu de colici. Fiecare trebuie sa se descurce. Eu m-am descurcat singura. Sau poate pentru ca eram singura m-am descurcat. Nu era nimeni, nu ma puteam baza pe nimeni, asa ca trebuia sa ma descurc. Am avut noroc sa fie asa. Am avut noroc ca fetita asta sa-si aleaga foarte bine momentul cand a venit in viata mea.
Noaptea trecuta m-am culcat pe la 12, dupa ce am terminat programul administrativ. Adorm greu, ganduri multe, oboseala multa. Cred ca atipisem. Ma trezesc niste urlete teribile de femeie. Nu intelegeam ce se intampla. Ma ridic. Parea sa se auda de afara. Parea ca cineva omoara efectiv o femeie. Ca o stalceste. Atat de tare urla. Striga ca nu mai vrea, ca nu mai suporta, sa o lase in pace, ca nu mai poate. Am sarit din pat cu mana pe telefon. Tot blocul de vizavi asista. Nimeni nu avea nicio reactie. Eu nu vad nimic de pomi, nu stiam ce se intampla. Daca sunt jos, daca o bate. M-am dus pe balcon.Vocile au disparut, am crezut ca au depasit zona blocului nostru. Apoi vag liniste. Am intrat in casa. Au inceput sa se auda iar urletele- Nu mai pot, nu mai vreau! Se auzeau din bloc. Ba chiar foarte clar, erau din apartamentul de jos. Era ea, mama. Urla si plangea intr-un fel in care urli doar sa chemi inapoi mortii. Mi-a inghetat sangele. M-am gandit ca a patit ceva bebelusul, el nu se auzea deloc. Daca era acolo nu avea cum sa nu planga speriat de tipete. Apoi l-am auzit pe tata. Intr-un fel clasic incerca sa o aduca la realitate. Atunci am inteles ce a declansat criza. Alaptarea! El ii spunea ca nu este singura femeie care trece prin asta dar ca are nevoie sa se poata baza pe ea, sa aiba incredere. Ca daca ar putea sa o faca el ar face-o, dar nu poate. Mi-a plans sufletul pentru ea. Am inteles din clipa aceea ca nasterea nu a fost deloc ce si-a dorit. Ca nimei nu o ajuta. Dupa o ora jumate de plans si tipat s-a linistit. Mi-am promis ca astazi trec pe la ei.
Am plecat cu 30 de minute mai repede de la job. M-am oprit la ei la usa, am batut usor. Niciun raspuns. Mi-am amintit de sfaturile pe care mi le ofeream singura cu caldura, sa nu ma mai bag. Am facut stanga imprejur spre scari. Atunci el a deschis usa. Probabil ca se astepta sa-i spun ceva legat de "galagia" din noaptea trecuta. I-am zambit, i-am vorbit, i-am oferit ajutor. I-am spus ca inteleg. Parea luminat, usurat. I-am spus ca oricand are nevoie de ceva, de o pauza, sa vina si-i ajut. I-am povestit despre femei, despre ce ni se intampla dupa ce nastem. Despre cum ultimul lucru de care avem nevoie este ca cineva sa ne nege trairile. Daca spune ca nu mai poate, atunci nu mai poate si ceva trebuie schimbat. Creierul uman este o masinarie tare delicata, o chimie alterata, oboseala si poate deraia oricand. Simteam ca va veni momentul, si el simtea ca sotia lui va rabufni rau. Experienta nasterii a fost o trauma. S-au dus sa nasca natural, dupa 22 de ore de travaliu s-a intervenit cu cezariana. Apoi au fost bombardati cu lapte praf si glucoza. Cu ignoranta la adresa nevoilor copilului. Cuvantul lui la adresa experientei de acolo a fost "groaza". Au plecat din maternitate cu spritul si corpul ranite. Cezariana, pe care daca nu ti-o doreste o percepi ca o agresiune, e o rana. Cu sanii raniti pentru ca nimeni nu s-a ocupat asa cum trebuie de primele alaptari. Obosita, singura, plina de indoieli. A rabufnit, a explodat ceva, dar foarte violent, foarte.... Sper sa ii fi facut bine. Sper sa ceara ajutorul daca or sa aiba nevoie. Nu mie, o straina, dar oricui. Unui profesionist. I-am spus ca o inteleg, pentru ca asa este. O inteleg!
Sa fii mama nu este usor. Nimeni nu este perfect. Hormonii fac din tine ce vor ei. Nu esti tu. Mintea ta nu este limpede. Poate ai noroc si esti mai echilibrata si treci usor. Dar poate nu ai noroc si te bulverseaza cu totul. Nu te simti mai putin, nu crede orbeste in perfectiunea altora. Toate au avut momentul lor de criza cand si-au dezbracat copilul in parc urland ca-l omoara o viespe despre care au avut senzatia ca a intrat in urechea copilului. Acela a fost momentul meu. Matilda avea o luna iar eu am pierdut controlul. Toate traumele bine inghesuite au rabufnit. Groaza ca o sa moara. Urlam ca o nebuna, eram convinsa ca insecta i-a intrat in ureche si o sa o omoare. Cand pierzi o sarcina, cand traiesti cu groaza ca o sa o pierzi si pe a doua, cand iti spun ca o sa faci un monstru, cand la 48 de ore de la nastre te sperie ca ti-a murit copilul.... nu mai esti tu si ajungi sa crezi ca se poate intampla. Cu timpul iesi din cerc. Te linistesti. Dar fiecare febra, fiecare problema si cazatura te aduc cu mintea inapoi. Si esti privita ca o persoana internabila la ospiciu. Asa ca taci, nu spui nimanui. Asa cum tac multe mame, isi ascund temerile, gandurile, nesiguranta. Mama aceasta nu a mai tacut. A fost sfasietor. Cata durere stansa, cata frustrare, cate neintelegere. Probabil ca daca toate si-ar putea permite momentul de nebunie atunci nu ar mai fi luate in gluma si nicio mama nu ar mai ajunge sa aiba depresie postpartum. Niciun bebelus nu ar mai suferi.
Daca o mama urla langa voi ca nu mai poate si nu mai vrea fiti langa ea. Nu-i spuneti ca nu este asa, ca i se pare, ca au mai trecut alte milioane prin asta. Ceea ce simte este perfect real pentru ea. Poate ca pentru tine, cu mintea limpede, sau cu experientele tale totul pare un mizilic despre care o sa ne amuzam la anul. Dar in clipa aceea, pentru ea, este sfarsitul lumii. Pentru ca, real, asta este. Lumea ei de pana atunci s-a sfarsit si adaptarea noii lumi poate dura un timp. Ajutati femeia de langa voi sa aiba timp!
neprevazutul
laudatul