50

Mama mea se afla astazi la intalnirea de 50 de ani de la sfarsitul liceului. Mi se pare ceva fantastic, 50 de ani. Tot atatia ani de cand ziarul local publica un articol despre ea, seful de promotie peste cele doua judete unite- Ialomita si Calarasi. Imi amintesc ca bunica pastrase articolul acela decupat din ziar. Ce o fi fost in sufletul ei? Copilul plecat fara nimic, din saracie, munca si chin. Copilul ei era primul prin puterea mintii lui si prin seriozitate. O familie de oameni destepti si muncitori care fusese spoliata de tot ce avea la venirea comunistilor. O familie care trecuse prin umilinta incalcarii tuturor drepturilor umane, ai caror copii facusera puscarie politica dintr-o eroare, ai caror copii fusesera exclusi de la facultate, al caror copii fusesera discriminati pentru simplul fapt ca regimul spunea ca sa fii muncitor si gospodar nu e de bine.

 

Mama mea a plecat dintr-un sat din Ialomita, fara nimic, doar cu mintea ei. Cu doua cozi lungi din par galben pe care bunica i le prindea coronita. A plecat la liceu, la facultate. A invatat numai asa cum poate invata un copil care a facut foamea. Care trebuie sa fure paine de la masa de pranz ca sa aiba ce manca si seara. A invatat pentru ca bursa era singura ei salvare sa aiba mancare. Nu plimbari, nu haine, nu distractii, mancare. Cand imi povesteste cum a facut naveta prin zapada 7 kilometri pentru a termina acel liceu. Cand imi spune ca nu putea sa invete seara de foame in timpul facultatii. Cand imi povestete cum a fost primul ei serviciu ca inginer- pe santier, evident. Cu baraci, prea frig, prea cald, cu sobolani si mizerie. Cand o vad cat a suferit cand a trebuit sa iasa la pensie dupa 45 de ani de munca pentru ca... pantru ca cineva a avut un capriciu, nu pentru ca nu ar mai fi fost la fel de utila sau nu ar mai fi putut munci. Cand vad cat a stirbit acest lucru din ea. Si mai ales cand vad ca nu am cum sa o ajut sa inteleaga ca a facut tot ce a trebuit, tot ce a putut, ca gata. Ca nu e nevoie sa muncesti pana intri in groapa. Dar s-a luptat prea mult, ca mai toti parintii din generatia ei, pentru a face ceva pentru copii. Sa aiba o "situatie", sa nu simta foamea cum au simtit-o ei. Si a trebuit sa creada pana in ultima celula ca doar munca te scoate din saracie, ca trebuie sa inveti carte si sa fii un om corect si muncitor, altfel nu ar fi putut reusi. Dar aceasta credinta i-a adus si o mare suferinta de cand nu mai munceste. De cand nu isi mai gaseste locul.

 

Omul ajuns la pensie ar trebui sa fie un om fericit si implinit. Ar trebui sa-si ia acesti ultimi ani ai vietii si sa isi ofere o "scutire", o iertare, o odihna. Insa parintii acestei generatii simt ca nu mai au sens pe lume atunci cand nu mai pot munci si nu mai pot face acel ceva material. Ce sa faca daca nu mai muncesc? Ei nu stiu sa faca altceva. Asta li s-a spus permanent din prima clipa. De cand se stiu pe lume s-au luptat sa-si depaseasca conditia si sa isi ajute copiii. Sunt in aceasta vrie din care nu stiu sau nu pot sa iasa. Si ma doare sufletul pentru ea. Ma doare sa vad ca-i piere sclipirea din ochi. A facut pentru noi mai mult decat trebuia si decat fac multi parinti. Dar n-a facut niciodata nimic pentru ea. Si acum se simte vinovata cand se duce la coafor sau isi face o manichiura. Si mama si tata sunt "copii ai razboiului", oameni care au ramas marcati pentru toata viata de "a nu avea". Nu stiu sa se opreasca, sa isi aprecieze realizarile, sa se odihneasca. Nu pot sa stea pentru ca viata lor nu mai are niciun sens daca stau. Au nevoie de munca si de recompensarea acelei munci.

 

Astazi mama m-a sunat de la intalnirea de 50 de ani de la terminarea liceului. Pentru prima data in ultimii 4 ani de cand s-a pensionat i-am auzit vocea, vocea ei. Era fericita. Se intalnise cu acei oameni care o vedeau tot ca atunci: stralucind! Oameni pe care i-a ajutat, oameni care au reusit sa faca ceva in viata pentru ca ea i-a sprijinit, oameni care i-au oferit acum (poate fara sa stie) acea apreciere de care avea nevoie. Mi-ar fi placut sa fiu acolo intr-un colt si sa o vad fericita. Copilul cu parul de aur s-a intors in locul de unde a plecat, cu fruntea sus. Cred ca astazi s-a inchis un cerc pentru ea. Sper sa-i dea linistea de care avea nevoie. Sper ca stie ca a facut un lucru bun cu viata ei si ca se poate odihni, ca nu trebuie sa mai faca nimic.

 

 

 

Multumesc, mama!

Manecute

Astazi o imbracam pe Matilda sa iesim putin pana la Mega, la coltul blocului. Zic, hai sa nu mai dam hainele de casa jos, punem geaca peste. Avea o bluzita de casa cu manecile mai largi, se cocota si singure. Cand i-am pus geaca ii zic: Uite, mami, daca tii manecutele asa, in manuta la tine, ele nu se mai trag in sus! Ii asez manecuta in palma, strange pumnul si.... magieeee: manecutele stau la locul lor! O enerva tare atunci cand i se cocotau pe sub geaca si trebuia sa le tragem inapoi. Asa ca "fenomenul" i s-a parut cea mai mare descoperire a Universului. Pfaa, uite ca nu se mai trag in suuusss!

 

 

Un lucru banal, nici nu ma mai gandisem sa-i arat, mereu suntem in viteza si imi era mai simplu sa i le trag mereu inapoi in jos. Sau sa am grija de la inceput sa i le tin eu. Cat era de simplu sa si le tina singura! Si sa mai fie si super fericita si incantata de asta. Lucruri simple... lucruri pe care probabil ca eu stiam sa le fac cand eram mult mai mica decat ea. La 3 ani eram deja "in sistem". Ma imbracam si dezbracam singura, mergeam la baie singura, stiam sa-mi leg sireturile. Na, ca toti copiii vremurilor alea. Nu stiu daca acum e mai bine sau mai rau. Este doar altfel. Dar astazi un lucru atat de simplu, ei i s-a parut mare inventie. Fericirea ei mi-a spus "La multi ani!" pentru ziua de astazi.

 

 

La multi ani si voua! Cu micile voastre momente de magie, cu micile bucurii, cu acele clipe de zambet! Sa fie mai multe anul asta! Sa aveti mai multe clipe cand sa va opriti putin, pentru voi si pentru copiii vostri! La multi ani!

Despre cum a fost dupa...

 

"Prima data a fost greu, dureros, trecusera patru luni de la nastere si inca nu puteam sa imi expun tot corpul... a fost cu un tricou pe mine si cu lumina stinsa. A fost mult mai greu decat atunci cand s-a intamplat pentru prima data in viata, acum doar corpul era virgin, nu si mintea, poate si sufletul. Mintea stia totul, iar corpul nimic. Sufletul se temea."

 

De foarte mult timp imi doresc sa scriu despre asta. De vreo trei ori am inceput dar articolele au ramas in draft. Fiind un subiect extrem de intim este delicat sa scrii cu sinceritate si deschidere despre el. Si este cu atat mai greu atunci cand ai un blog cu nume si prenume, cand esti un om real cu fapte si vorbe, cand blogul tau are un chip nu mai departe de o simpla cautare pe google. Dar zilele trecute a fost un eveniment si pe bloguri au inceput sa curga articolele despre intalnirea respectiva. In aparenta era vorba despre un Studiu Gallup (“Recâştigă-ţi feminitatea“, despre calitatea vieţii sexuale a femeilor din România), in esenta era vorba despre un produs. Mai multe puteti citi aici. Nu am fost acolo, deci nu despre asta este vorba, dar m-a determinat sa scriu. Sa scriu despre ceva mai delicat, despre ceva ce ma asteptam sa fie adus in discutie, tot despre viata sexuala a femeii. Dar nu a oricarei femei, nu numai din Romania sau Bulgaria, ci despre viata sexuala a femeii care a devenit mama. Ce se intampla cu viata sexuala dupa sarcina? Mai bine spus dupa nastere. Pentru ca acela este momentul cumplitelor schimbari, al metamorfozei femeii, al lipsei de intelegere, al rupturilor si a izolarii.

 

Statisticile sunt cu siguranta interesante, dar eu nu m-am simtit niciodata statistica. Sunt o femeie complexa, cu trairi complexe, atat fizice cat si emotionale. Si niciodata nu mi-am simtit feminitatea mai in dificultate decat atunci cand am devenit mama. Imi amintesc ca in ziua testului de sarcina cu doua liniute am vorbit cu cea mai buna prietena, i-am spus ca eu simt ca viata mea de femeie s-a terminat. A inceput sa-mi vorbeasca despre implinirea femeii ca mama, dar eu nu la asta ma refeream. Si nici nu visam atunci cata dreptate se va dovedi mai tarziu ca am avut. La 30 de ani si fix doua luni cand am ramas insarcinata. Iar tot ce se spune despre femeia la 30 de ani este adevarat. Mai ales ce se spune despre maturitatea ei sexuala si despre intensitatea trairilor de natura sexuala. Ceva se schimba si lucrurile devin din bune foarte bune sau din foarte bune si mai bune. Era o perioada in care traiam cu siguranta apogeul vietii mele sexuale. Eram libera, aveam timp, aveam dispozitie, imaginatie, nevoie. Era foarte bine si ma bucuram de ceea ce aveam. Am fost mereu o femeie in contact cu trupul ei, mi-am recunoscut placerile si am explorat ceea ce simteam. Nu cred in "asta nu se face", iar limitele sunt stabilite numai intre cei implicati. Da, este intim, nu-i treaba nimanui ce face fiecare, dar uneori ajuta sa stii. Ajuta sa te cunosti, sa te descoperi si sa cunosti si ceea ce simte celalalt. In acest context a aparut sarcina si am stiut ca acea viata s-a terminat si ca lucrurile nu or sa se mai intoarca asa cum au fost.

 

Sarcina in sine este un carusel hormonal. Treci prin schimbari incredibile- fizice, emotionale, sexuale. De la perioade cand te simti o zeita, la perioade cand te simti un casalot esuat la mal. De la perioade cand iti vine sa versi numai la ideea de sex, la perioade cand ti-ai ingesui partenerul in scara blocului. Daca sarcina este sanatoasa s-ar putea sa o si faci :). Despre ce se intampla cu sufletul tau atunci cand in tine creste viata... cititi pe larg in tot blogul de fata. Apoi vine nasterea. Naturala, in cazul meu. Si orice ti-ar fi povestit prietenele, mama, orice ai fi citit prin carti este egal cu zero fata de ceea ce simti. Fata de ce furtuna te ia pe sus si cand te lasa inapoi pe pamant, pai, cand te lasa inapoi te lasa alta. Nu mai esti tu. Te-ai schimbat, s-a schimbat totul. Din femeia care iti apartineai ai devenit femeia mama, si esti a lui, a noului venit care a trait si respirat prin tine. Si totul, dar totul este intr-o alta lumina. Si nu realizezi cat de mult pana cand nu trec cele 6 saptamani de gratie pe care maria sa medicul le-a stabilit arbitrar drept perioada de refacere. Adevarul ca esti atat de fascinata de noua ta viata, atat de acaparata de noul venit pe lume, atat de coplesita de tot ceea ce inseamna viata de mama incat nici nu ai avut timp sa e gandesti oare "pe jos" ce mai e. Libidoul meu pe unde mai este? Energia mea sexuala unde este? De fapt simti ca nu mai este acolo, dar te simti usarata de asta, lipsa lor iti da timpul si dispozitia de a fi 100% a copilului. Iar sase saptamani trec intr-o clipa.

 

Pentru mine primul raport sexual a fost la patru luni de la nastere. Atunci am simtit ca pot, atunci am simtit ca vreau. Acesta a fost procesul natural si nefortat de nimeni. Atunci am avut curaj. Din pacate sau din fericire eu sunt parinte singur si nu a existat langa mine si cealalta jumatate cu nevoile sale. Pot doar sa realizez cat de infinit mai greu ar fi fost daca mai  era acolo un om cu nevoile lui. Cu aceleasi nevoi (aproape) neschimbate de sarcina si nasterea prin care am trecut eu. Un om care ar putea empatiza pana intr-un punct dar care, pana la urma, sa-si doreasca si locul lui inapoi. Pentru ca si asa, oricat ar fi de dedicat si de iubitor de familie, barbatul isi simte locul luat. Si asa si este. Spun ca a fost din fericire pentru ca am putut sa aleg singura momentul cand m-am simtit pregatita. Refacerea fiziologica dureaza mult mai mult decat cele 6 saptamani. Ma si amuza, in conditiile in care am avut si reactia alergica la firele folosite pentru refacerea rupturilor si a epiziotomiei la 6 saptamani eram aproape ca dupa nastere. Ranile erau departe de a fi vindecate. Si in mod clar incompatibile cu orice idee de viata sexuala. Daca ai avut nesansa sa ti se faca si epiziotomie va dura pana spre doua luni ca sa simti ca acolo nu mai este o rana deschisa. Durerea si disconfortul pot persista si pana la un an. Nasterea naturala traumatizeaza vaginul, il raneste. Refacerea dupa nastere este lunga si dureroasa, de fapt in majoritatea cazurilor este asa. Iar un astfel de traumatism nu este depasit usor nici psihic. A fost o agresiune. Oricat de minunat este sa aduci un copil pe lume, fizic a fost o agresiune. Iar creierul tau asa isi aduce aminte si te face sa-ti fie teama. Iti va fi teama de durere, de ranire, de lipsa functionalitatii. Iti este teama si de lipsa de placere, de lipsa de senzatii, de largirea vaginului. Pentru ca circula mult prea mult mitul femeii care a nascut si a barbatului care "nu mai simte nimic" in timpul actului sexual. Supriza va fi ca problema este exact inversul- lipsa largimii.

La ce sa te astepti fizic? Vaginul s-a intins, a fost taiat sau s-a rupt in mod natural. Oricine a vazut un vagin si oricine a vazut un bebelus. Diferenta de gabarit evidenta. Ehh, bebelusul si-a facut loc si a iesit pe acolo, in mod miraculos- as zice. Deci trauma fizica este mare. Oricat am vrea sa ne facem ca ploua, ca acei copii minunati nu au iesit pe unde au iesit... dar asa s-a intamplat. Si este bine sa iti privesti copilul, si capul lui, si sa intelegi ca aceea este dimensiunea la care a ajuns si vaginul tau. Si mai ales sa intelegi ca pentru a isi reveni are nevoie de timp. Este absolut normal sa simti teama. Si trebuie sa-i vorbesti si partenerului despre asta. Pentru ca inceputul va fi dureros si nu trebuie grabit. Imi amintesc ca primele incercari ar fi fost chiar amuzante daca nu ar fi fost atat de dureroase. Dureros pana la pierderea oricarui curaj de a mai incerca. Vaginul isi pierde flexibilitatea, atat din cauza ranirii cat si din cauza hormonilor. Pe langa pierderea flexibilitatii nu mai exista nici lubrefierea. Lubrefiere direct asociata cu dorinta si placerea femeii. Dar in principal cuazele sunt tot de natura hormonala. Si in cazul femeilor care nu au trecut printr-o nastere naturala aceste doua probleme sunt prezente dupa sarcina. Iar daca mama si alapteaza, ele sunt cu atat mai pronuntate. Este normal si isi vor reveni cu timpul. Eu am simtit nevoia sa ma duc la medic pentru a ajuta cu refacerea. Pentru ca lucrurile stateau atat de rau incat trebuiau ajutate. Senzatia era ca a fost "prins prea mult la cusatura". Multi glumim pe tema asta, dar nu este nimic placut. Cand diametrul nu permite niciun fel de penetrare sau una foarte dureroasa este un semn ca ar trebui sa mergeti la medic. Stiu ca nu aveti niciun chef sa se mai uite cineva acolo sau sa va mai provoace durere, dar depasiti momentul si faceti o vizita ginecologului. Imi amintesc ca eu ii spuneam despre ce simt fizic si el imi tot explica despre atasamentul meu fata de copil, ca asta impiedica buna functionare sexuala. Lucru perfect valabil daca intre dragostea pentru copil si afectiunea pentru partener ar fi existat vreo legatura sau concurenta, in cazul meu nu se punea problema. Am cam sarit atunci calul si i-am spus ca nu din dragoste pentru copil nu se intampla nimic pe jos (nu tocmai in cuvintele acestea) si m-a crezut. M-a consultat si mi-a dat tratament hormonal cu ovule pentru a ajuta cu refacerea tesutului si a mucoaselor. Chiar a ajutat. Sunt sigura ca daca as fi stat asa as fi intrat intr-un cerc vicios al neplacerii si una ar fi determinat-o pe alta. Deci nu ignorati si nu va simtiti rusinate. Mergeti la medic. Nu strica nici excerictiile pentru refacerea zonei pelvine, exista si cursuri de gimnastica dedicate. Te vor ajuta sa reintri in contact cu tine si acele parti ale corpului pe care vrei sa le faci pierdute.

Libidoul? Libidoul este "cheful" de a face sex. Daca la aspectele fizice ma asteptam, la "moartea" absoluta a libidoului nu. Natura a facut femeia in asa fel incat dupa nastere sa isi vada de pui. Hormonii preiau controlul si te lasa fara energia sexuala. Esti mama si atat. Esti orientata spre a hrani, ingriji si proteja copilul. Sex? Ce-i ala? La inceput nici nu m-am gandit, eram atat de concentrata pe copil, ata de fara timp, de nedormita, de obosita incat nu m-am gandit deloc. Apoi au trecut o luna, doua, trei.... si am inceput sa imi dau seama ca lucrurile s-au schimbat profund. Schimbarea m-a speriat. Nu aveam niciun fel de impuls sexual. Ma gandeam cu groaza cum ar fi fost daca langa mine ar fi fost si un barbat cu nevoile lui de intimitate. Chiar si cuvantul acesta- intimitate- isi pierduse sensul. Dupa ce 9 luni esti expusa, controlata, verificata, dupa ce ai nascut cu tot ce prespune asta- intimitatea isi pierde sensul. Pentru ca altfel nu ai face fata acestui exibitionism fortat. Imi amintesc cand am iesit prima data singura pe strada. Fara burta si fara copil. Ma simteam goala, era ca si cum as fi iesit in fundul gol pe strada. Din omul care mergea cu privirea sus pe mijlocul drumului acum imi venea sa ma preling pe langa pereti si sa nu ma vada nimeni. Intamplator acea perioada a coincis si cu un varf al atractivitatii. Mai frumoasa si mai sexy decat atunci nu am fost niciodata. Corpul meu nu suferise modificari neplacute, o mica urma de burta, sanii erau cu doua numere mai mari, in timpul sarcinii slabisem, din exterior aratam mai bine ca niciodata. Din interior... nimic. Uram ideea in sine. Nu doream sa trezesc reactii sexuale, nu doream sa fiu privita ca o femeie. Eram chiar agresiva la orice intentie sexuala orientata catre mine. Imi aparam maternitatea asa cum o fac animalele. Asa cum fac toate femelele acestei lumi. Nicio proaspata mama din regnul animal nu este dispusa spre imperechere, asa ne-a facut natura. Iar cum intre animale nu exista relatii si "obligatii conjugale" femelele isi vad linistite de puii lor. Insa pe noi, ca fiinte relationale, ne sperie. Te sperie lipsa de chef, de atractie, de dorinta. Te sperie dorinta neschimbata a celuilalt. Ti-e teama sa nu isi indrepte dorinta in alta parte si cedezi obligatiei. Ne mai revenim? Da, daca ne acordam rabdare si timp. Da, in timp. Si cand spun in timp, spun un an. Cam pe la un an de la nastere se aseaza lucrurile in asa fel incat sa le numesti "normale". Cam pe la doi ani dupa pot sa apara iar scantei. Dar pentru asta este nevoie de timp si de intelegere, de rabdare si de redescoperire.

Psihic si emotional? Aici este cheia, aici este greul si nebunia. Psihic duci o lupta grea. Cu schimbarea, cu tine, cu partenerul, cu datoria fata de copil. Intervine frustrarea, nemultumirea, nerabdarea. Stii cum ai fost si vezi cat de diferita esti acum. Psihic esti alt om. Si cel mai important este sa constientizezi si sa accepti asta. Nu mai esti al tau si al partenerului, esti al copilului. Ii apartii trup si suflet. Este greu sa iti imaparti timpul si stropul de energie care iti mai ramane. Prin oboseala, sani durerosi, emotii si confunzii sa poti sa-i acorzi si celuilalt atentie. Daca alaptezi aceasta senzatie de apartinere este cu atat mai profunda. Eu nu ma puteam dezbraca, pur si simplu. Si nu pentru ca ma simteam neatragatoare. Nu puteam sa-mi expun sanii pentru ca erau ai copilului, de atins nu mai spun, era zona interzisa. Isi pierdusera orice conotatie sexuala sau erotism. Erau sursa de hrana si de alint a copilului. Nici abdomenul care inca mai purta urma sarcinii, inca simteam nevoia sa-l protejez. Am avut norocul ca in rest sa fiu impacata cu trupul meu. Am, insa, prietene care au suferit transformari greu de acceptat. Chiar deformari. Din femeile tinere si frumoase au devenit... de nerecunoscut pentru ele si pentru partener. Le-a fost extrem de greu sa se accepte asa si mai greu sa se iubeasca asa. Daca nu chiar imposibil. Chiar daca partenerii lor le vedeau tot frumoase, uneori chiar mai frumoase. Este greu sa accepti ce s-a intamplat cu trupul tau si ca nu va mai fi niciodata la fel. Este greu sa-ti regasesti feminitatea sub toate aceste schimbari si sub "dusul" de hormoni care iti spune ca nici nu trebuie sa ti-o regasesti. Doar amintirea celei care ai fost se mai razboieste cu ceea ce esti acum. Dar trebuie sa-ti faci timp pentru tine, sa te redescoperi. Sa-ti faci timp pentru partener si sa-l ajuti sa te redescopere. Daca simti ca nu o poti face singura (singuri) cauta ajutor specializat, vorbeste cu un psiholog. Iti poate explica mult mai bine procesele complexe prin care treci, la unele nici nu te-ai gandi. Cum ar fi teama de o noua sarcina. Multe femei intarzie reluarea vietii sexuale din teama de a nu ramane iar insarcinate. Subconstient stiind ca nu mai pot face fata unei noi sarcini.

De ce am ales sa scriu despre asta? Pentru ca vreau sa stiti ca este normal. Pentru ca atunci cand am trecut prin toate astea as fi vrut sa am confirmarea ca nu am luat-o eu razna, dar nu din carti, ci de la un om real. Ca nu exista termene si reguli, ca sase saptamani sau sase luni inseamna acelasi lucru atunci cand vine vorba de ce simte cineva. Ca aproape toate am trecut prin schimbari, prin dureri, prin lipsa libidoului. Este normal sa te simti si furata, si nedreptatita, este normal si sa te revolti si sa-ti vrei viata ta inapoi. Este normal sa te simti neatragatoare, sa-ti vezi corpul modificat, sa nu iti placa partile care "atarna". Este normal sa nu vrei sa-ti fie atinsi sanii, sa-i vezi ca pe ceva ce apartine copilului. Este normal sa-ti fie teama de durere, de lipsa functionalitatii. De lipsa placerii. Multe dintre temerile tale se vor adeveri, si asta este normal. Chiar daca foarte putine recunosc asta, chiar daca nu vor sa vorbeasca pentru ca nu vor sa-si expuna partenerii sau sa-i jigneasca cu ceva. Nimeni nu vorbeste cu placere despre lucruri intime si delicate. Intreaga ta viata s-a schimbat, rutina, casa, mancarea, patul, spatiul. Dar trebuie sa intelegem ca este ceva normal si ca toate mamele au trecut prin asta. Chiar daca este foarte greu de acceptat. Maternitatea ne-a schimbat. Important este sa intelegem in ce fel si sa ne acordam timpul pentru a ne redescoperi ca femei senzuale. Sa ne dam timp ca hormonii sa se linisteasca, sanii sa-si revina doar la a fi parti ale corpului, vaginul nostru sa redescopere si senzatiile placute, sa se vindece si sa uite de trauma prin care a trecut. Orice grabire a procesului poate face mai mult rau decat bine. Nu-i ca atunci cand scoti o masea, repede si ai scapat. Vorbiti cu cel de langa voi si ajutati-l si pe el sa inteleaga aceasta schimbare. Sa intelega ca este ceva normal si ca nu este vina nimanui. Este viata in cea mai pura manifestare a ei. Lucrurile or sa fie iar bine, foarte posibil sa fie chiar mai bine. Merita sa asteptati :). Intre timp puteti incerca alte forme de manifestare a afectiunii si atractiei fata de partener.


Recomand o resursa de incredere pentru tot ceea ce inseamna pre-sarcina, sarcina, nastere, post- sarcina si nastere: Baby Center.

 

De ce am luptat

 

Mamei care acum isi poarta copilul doar in suflet

 

 

Am vorbit foarte putin despre ea. Poate tangential, poate in alt context, poate atunci cand incercam sa fac pledoarie impotriva contraceptiei de urgenta. Poate... poate atunci cand raspundeam unei intrebari legate de decizia mea de a merge mai departe ca parinte unic, de a crede in copilul meu si de a fi convinsa ca va fi bine. Stiu ca era o ea. Cum stiu? Pur si simplu. Asa cum stiu ca ar fi chemat-o Melania. Habar nu am cum, asa am simtit in ziua aceea. Ca ar fi fost o ea si ar fi chemat-o Melania. Nu s-a nascut niciodata, dar este la fel de a mea asa cum este si Matilda. Nu a ajuns niciodata sa fie copilul meu, dar a fost sufletul copilului meu.

 

Nu vorbesc niciodata despre ea. Pentru ca locul unde ar fi trebuit sa fie nu se va vindeca niciodata. Iar pe mine ma stiti, am o mare problema cu acceptarea plecarii oamenilor de langa noi. Pentru mine n-a murit nimeni, sunt toti undeva, fericiti, la ei acasa. Stau la masa din bucatarie si fac pasente. Sau sunt sub dudul din spatele casei si dau de mancare gainilor. Sau fac o supa a la grec pentru finutii lor. Asa ca nu vorbesc, pentru ca daca as vorbi ar insemna sa-i gandesc asa cum sunt acum, plecati. Deci nu vorbesc nici despre ea. Stiu ziua cand ar fi trebuit sa se nasca, ziua in care a plecat, in zilele acelea sunt trista. Imi amintesc tot ce s-a intamplat de la prima secunda pana la ultima. Cum am fost cu o zi inainte la medic pentru ca aveam sangerari. Doctorita mea nu era, cea care-mi stia toate problemele. Am fost la o alta. S-a uitat, aveam un polip pe col, a concluzionat ca de acolo este. Am rugat-o sa-mi faca o ecografie. A refuzat, si asa ma luase peste rand ca o favoare pentru ginecoloaga mea. Am insistat. A spus ca nu este cazul, ca este polipul. Peste doua zile revenea medicul meu si putea ea sa imi faca ecografie. Trecuse un sfert de ora. Consultatia se terminase. Am plecat acasa. Daca mi-ar fi facut o ecografie, daca o consultatie la MedLife nu ar fi durat doar un sfert de ora. Daca aceasta persoana, medic, sef de sectie intr-una dintre cele mai mari maternitati din Bucuresti, nu s-ar fi grabit. Poate ca a doua zi nu as fi ajuns sa mi se spuna ca nu mai este.

 

Imi amintesc cat a durut fizic. Imi amintesc masa ginecologica plina de sange si mainile medicului pline de sange. Nu inteleg nici acum de ce era atat de mult. Nici cand am nascut nu a fost atat. Sufleteste inca nu durea nimic, pentru ca nu intelegeam nimic, ce se intamplase? Imi amintesc cat a durut ecografia. De ce a trebuit sa fie transvaginala? Si iar sangele de pe masa. Stiu ca mi-a adus medicul un tampon mare din vata ca sa nu mai fac mizerie. In CMU (fosta) ecograful nu era in cabinetul ginecologic, trebuia sa te plimbi pe trei usi ca sa ti se faca o ecografie. Imi amintesc ca mi-a spus ca nu mai este. Mi-a dat un cearceaf de reteta cu antibiotice, antiinflamatoare, anticonceptionale pentru ca uterul suferise o trauma si avea nevoie de refacere, un antifungic in caz ca antibioticul producea candida. Si un discurs despre nimic. Apoi imi amintesc cum l-am rugat pe prietenul care ma insotise sa ma duca la el, adica la cel plin de vorbe mari si de promisiuni despre familie, dar care in acea zi nu a avut timp sa vina cu mine. Muncea. Statea la cinci minute de mers pe jos de clinica, doar la cinci. Eram atat de amortita incat nu am inteles de ce a coborat la scara si nu a deschis prin interfon. Am inteles abia cand am simtit parfumul greu, ca o duhoare, de femeie batrana si platitoare de servicii. Am parfumul ala impregnatt in creier si il asociez mereu cu moartea. Atunci s-a inchis tot. Pur si simplu s-a inchis.

 

Viata a mers mai departe. Stiu ca mi-am luat doua zile libere de la serviciu. Cu lacrimi inghitite, ma durea in gat de cat de mult ma abtineam sa nu plang. Cu vagi referiri la ce s-a intamplat. Am avut norocul sa am atunci o prietena. I-am povestit. M-a sprijinit. Stia cat imi doream. M-a incurajat sa vorbesc, nu am putut. Am simtit ca mi-e mai usor sa vorbesc cu un strain, cu un profesionist. Aveam o cunostinta psiholog. Am vorbit. Nu pot sa spun ca m-a ajutat, chiar m-a revoltat cu discursul despre faptul ca nu era un copil, era un embrion. Dar asa sunt eu, pe mine nu prea ma ajuta sprijinul venit din exterior, pana cand nu gasesc eu calea nu ma ajuta nimc. Nu m-am mai gandit. Nu am mai simtit. Nu a fost sa fie. Am gresit! Si am gresit mai ales pentru ca nu stiam ce va urma. Trei luni mai tarziu se intorcea. Eu asa cred, ca s-a intors, ca e tot ea. Fetita pe care am stiut de cand eram copil ca o sa o am. S-a intors in cele mai absurde conditii si cu toate riscurile de a fi un copil cu handicap. S-a intors ajutata de pilula de a doua zi, a fost expusa la raze X, antibiotice, analgezice, antiinflamatoare. S-a intors pentru ca medicul care imi mai spusese o data ca nu mai este sa-mi spuna acum sa nu o tin. Ca va fi un monstru. Ca sunt tanara si o sa fac altul. Cand i-am spus ca este COPILUL meu si ca nu am cum sa iau o asemenea decizie m-a privit cu scarba si mi-a intins doua retete. Daca vreti sa tineti sarcina o luati pe aceasta, daca nu vreti, pe cealalta. Am privit masa aia pe care acum facusem iar "mizerie". De fapt, de asta ma si dusesem in urgenta, aveam sangerari. Erau la fel. O pierdeam iar? De ce se intorsese doar ca se plece iar? Si atunci m-au lovit toate gandurile, toata durerea, tot ce ascunsesem, toata groaza ca va pleca iar. Daca pleca iar, ce se mai alegea de mine?

 

Am plans o saptamana zi si noapte. Ma mai duceam la un control. Mai auzeam niste lucruri grele. Mai plangeam. Ma mai certam cu viata, cu soarta, cu Dumnezeu. Ma certam cu mine, ma uram pentru ca din cauza mea putea muri. Ma uram pentru ca eu trebuia sa decid daca o omor eu inainte sa moara ea. Ii uram pe toti. De la directorul firmei in care lucrez- care a permis neglijentele muncitorilor care au lasat scarile murdare si din cauza carora am cazut pe scari-, la medicul de la urgente unde am fost dusa, la medicul care nu mi-a pus sort de protectie cand au facut radiografiile, la toti medicii care spuneau ca va fi un monstru si sa nu tin sarcina. La prietenii care se bucurau pentru mine stiind cat mi-am dorit un copil. La tatal ei care nu o vroia. Si cel mai mult ma uram pe mine pentru ca nu puteam sa o apar. Ma uram pentru uterul meu infantil, pentru ovarele proaste, pentru hormonii defecti, pentru ca am luat Postinor, pentru ca am alunecat si am cazut, pentru ca m-a apucat atunci cheful de implant dentar si am facut anestezie. Ma uram cu lacrimi. Daca pleca iar, pleca din cauza mea, eu eram vinovata, eu nu avusesem grija de mine, eu eram criminalul ei. Ea luptase si se intorsese, se tinuse bine, ii batea inima, crestea, ea isi facuse datoria iar eu ii facusem numai rau. Daca renunta la lupta as fi vrut sa plec si eu cu ea. Pentru ca asta simti: ca vrei sa pleci si tu.

 

Joi, 19 august 2010, ora 17,50, Bulevardul Magheru. Ma intorceam din Cartierul Francez de la un consult ginecologic. Eram la a 3 a parere despre riscurile asupra sarcinii. A fost teribil. De la asistenta care m-a tinut de vorba in ora in care am asteptat medicul sa ajunga. Intarziase pentru ca era dupa tragedia de la Giulesti si toate maternitatile erau suprasolicitate. La medicul care mi-a spus ca cel mai probabil va fi un copil cu handicap sever, incomplet fizic si cu retard mental. Totul... Eram in taxi si plangeam de disperare. Unde sa ma mai duc? Cine sa ma ajute? Cineva sa spuna un lucru pozitiv, sa spuna ca o sa fie bine! Atunci, in fata mea, la cateva masini distanta, o dacie Logan a parasit banda sa, a intrat pe trotuar si a spulberat doi oameni. Soferul a murit pe loc. Una dintre victime a murit mai tarziu la spital. Cred ca socul acelor imagini. Moartea. Ceva. Mintea mea s-a oprit. Si probabil cat s-a oprit a devenit mai inteleapta. Copilul meu. Suflet din sufletul meu. Copilul meu lupta si eu ce faceam? Eu tot cautam scuze pentru decizia de a-i intrerupe lupta. De ce? Pentru ca eram prea slaba. Pentru ca nu puteam face fata unei noi pierderi. Pentru ca nu vindecasem locul lasat de cealalta pierdere. Pentru ca in loc sa sufar atunci am ales sa ignor. Sa nu ma gandesc. Si acum? Acum de fapt plangeam pierderea primului copil si asta nu ma lasa sa lupt pentru cel de acum. Copilul meu lupta iar eu predasem armele inainte de lupta. Ceva s-a schimbat atunci. Am gasit forta. Am decis. Cum sa nu lupt? Cum sa nu fiu mama? Cum sa nu ma iubesc? Cum sa nu ma bucur?

 

Mi-am adunat toate gandurile bune. Am imbratisat sarcina. Am iubit fiecare clipa si fiecare rau, am invatat sa ma bucur si fara sa ma plang. Fiecare junghi, fiecare stare de rau, fiecare semn ca este acolo si este bine. Am depasit toate limitele de care ma credeam capabila. Ajunsesem chiar sa fiu multumita cand imi era rau. Stiam ca starile de rau sunt semnul ca sarcina se tine bine, ca este puternica. Stateam pe intuneric si tremuram de greata, imi dadea ca un frison. Am strans din dinti si m-am "tratat" cu dragostea pentru ea atunci cand ma sfarseam de durere de sciatic. Am mancat doar cate o lingura de mancare cand ma durea stomacul de ziceai ca mananc pietre nu piure. Mi-am dus burta pe maini cand devenise prea grea sa ma mai misc. N-am dormit cu lunile, asa cum n-am mai dormit un somn intreg de cand s-a nascut ea, acum doi ani si doua luni. M-am bucurat in liniste de fiecare clipa de travaliu. Am nascut fericita. Am strans din dinti cand imi curgea sange din sani. Am luptat pentru ea cu o forta de care nu ma stiam capabila. Si de care acum, fara ca viata ei sa mai depinda direct de mine, sigur nu as mai fi. Acum stiu ca parte din forta mi-a dat-o pierderea primului copil. M-a facut sa lupt cu unghiile si cu dintii pentru viata Matildei, pentru ca ea sa traiasca. M-a facut sa ma iubesc si sa uit de ura. M-a facut sa inteleg ca nu eu eram vinovata, defecta, slaba, ca nu i-am gresit eu cu nimic. Ca pur si simplu atunci nu a fost momentul.

 

Mi-a fost teama? Din prima pana in ultima clipa. In fiecare minut. Mi-a fost teama de la prima stare de voma si de la primul semn ca sarcina nu era bine. Mi-a fost teama la fiecare Duphaston inghitit ca poate l-am luat prea tarziu si nu o sa o ajute sa stea. Nu a fost dimineata sa nu ma trezesc si primul lucru facut sa nu fie verificarea asternutului. Era curat, nu era sange. Sa nu fie ecografie la care sa nu ma duc cu inima stransa. Sa nu ma insoteasca gandul ca s-a terminat. Ii numaram miscarile, ma trezeam noaptea sa vad daca se misca. Mi-a fost teama ca nu o sa ajungem la 12 saptamani, la 28 de saptamani, la 32, la 36. Mi-a fost teama atunci cand la 32 de saptamani am intrat in travaliu prematur si am simtit-o ca a coborat. Mi-a fost teama ca o sa o pierd pana in ultima zi. Si cand eram in travaliu si m-am dus la biserica sa ma rog sa nu mi-o ia inapoi. Si cand am nascut-o. Si dupa. Si acum. Si de dimineata cand mi-a spus "pup, pa-pa!".  Dar este normal. Iar teama asta m-a facut puternica, vigilenta, teama i-a salvat viata. Teama ca va pleca iar m-a facut sa lupt.

 

Cand pierzi o sarcina este normal sa te temi, este normal sa iti fie frica pentru ce se poate intampla. Nu te lupta cu teama. Lasa-o sa te ajute, sa te faca mai puternica. Nu o lasa pe ea sa castige. Incearca sa vezi copilul din sufletul tau cum creste, cum rade si alearga, cum este fericit. In fiecare moment greu mi-o imaginam razand. Mi-o imaginam culegand maci pe un camp. Era un copil brunet, cu ochii veseli si parul cret. Ii batea vantul prin plete si ea isi scutura carliontii. Este identic ea. Anul acesta cand aduna maci de pe marginea drumului si ii batea vantul prin par... am inteles multe. Acum stiu ca era ea. Nu mi-o imaginam eu, cred ca ma vizita ea pentru a-mi da forta. Ea  a ales cand sa vina, a ales sa vina doar la mine, a les momentul ala "prost", a ales sa vina prin greu. Ma gandeam mereu ca ea este o luptatoare, daca a trecut prin atatea si este bine cu siguranta va invinge. Poate ca nu reusea nici acum sa parcurga tot drumul pana la mine, dar stiam ca intr-o zi va reusi. Pentru ca am simtit-o cand a venit si am vazut-o in sufletul meu. Trebuie sa stii, sa simti si sa crezi. Sa te iubesti si sa-l ajutati sa lupte! Daca il simti, va veni!

 

 

 

Despre teribilul de a fi mama

Astazi trebuia sa va scriu despre altceva. Despre o campanie in care ma simt onorata sa ma implic. Dar nu pot scrie despre asta, am inca urlete in minte.

 

Probabil, daca cititi blogul acesta, sunteti mame sau citi bloguri pentru mame. In special sunteti femei, mai putini barbati trec pe aici. Probabil ca cititi bloguri de mame unde toata experienta aceasta a "mamiceniei" are o aura de minunat, de supranatural. Toate sunt perfecte, toate s-au nascut sa fie mame, e ca o a doua natura. Nu au simtit regretul vietii lor de pana la copil. Nu au simtit frustrarea de a nu-si mai avea propriile trupuri. Chiar propria minte. Toate au nascut razand, au alaptat cu pletele fluturand. Copiii lor au fost minunati si perfecti. Ele au fost minunate. Nimei nu o sa va povesteasca despre ce este urat. Sau poate ca da, atunci cand vor sa fie compatimite. Dar nu va vor spune despre gandurile negre care trec prin mintea unei femei. Despre cat de greu sau imposibil le-a fost sa-si abandoneze corpul sarcinii. Sa-si primeasca copilul. Cat de mult le-a speriat nasterea. Sau cat de greu poate fi uneori sa alaptezi. De cate ori au vrut sa fuga in lumea larga, pe geam eventual. Copilul sa nu mai planga, ele sa nu mai auda. Sa se termine, oricum, dar sa se termine. Viata de mama nu este mereu un camp cu flori. Dar putine mame vorbesc cu sinceritate sau cu empatie despre asta.

 

 

In Sambata mare m-am intalnit la usa blocului cu o viitoare mama. Avea data presupusa a nasterii exact de Paste. Se intorcea impreuna cu sotul ei de la plimbare. Ii cunosc de cand s-au mutat in bloc, sunt vecinii din apartamentul de sub al meu. Un cuplu tanar si linistit, nu-i auzi niciodata. Nici razand, dar nici plangand. Ne intalnim ocazional, schimbam doua trei amabilitati. Ea este tipul acela de femei fragila care nu pare sa aiba energie nici sa termine o fraza. Acum cateva luni am vazut ca este insarcinata, m-am bucurat pentru ea, am felicitat-o. In sambata aceea mi-au spus ca nasterea se va intampla la Regina Maria. Ca isi doresc o nastere naturala. N-am vrut sa le stric elanul, le-am spus doar ca o nastere la privat nu inseamna neaparat o nastere naturala frumoasa. Mi-am amintit de o alta nastre de Paste, tot la Regina Maria, care nu s-a intamplat deloc asa cum isi dorea mama. Eu imi pastrez credinta ca nasterea la privat functioneaza foarte bine pentru cezariene... Ei vroiau natural, mai mult el. Ea... Nu stiu de ce dar nu am vazut-o terminand nasterea. Asa am simtit. Cred ca sunt femei facute sa nasca si femei pe care acum le salveaza medicina. In urma cu 50 de ani nu le salva nimeni. Oricat as milita pentru nasterea naturala, pe atat cred ca nu este pentru toata lumea. Iar femeia trebuie sa stie asta, medicul trebuie sa stie asta inainte de a te pune in pericol. Inainte de a pune copilul in pericol.

 

Adevarul este ca nimei nu te pregateste real. Nici cele mai salbatice vise si scenarii. Nimic nu m-a pregatit pentru o sarcina obtinuta asa cum a fost. Toata viata de femeie nu am luat nicio aspirina fara sa ma gandesc daca exista posibilitatea de a fi insarcinata. Si am ajuns ca atunci cand am fost insarcinata sa iau... multe. Multe care au facut trei medici sa spuna ca o sa fac un monstru si ca trebuie sa il scoatem. Pe copilul meu, pe el sa-l scoatem. Nimeni nu-l vedea ca pe un om, era doar un risc statistic. Nimeni nu m-a pregatit pentru asta. Nici pentru rau, nici pentru clipa cand ti se rupe coloana si petreci doua luni in dureri cumplite. Nici pentru cum va fi sa-ti coasa parti din tine fara anestezie si sa te doara de sa-ti vina sa mori. Nici ca or sa te sperie ca ti-a murit copilul, iar in tot contextul sarcinii ca asta iti va produce o psihoza de care nu  o sa scapi nici doi ani mai tarziu. Sa nu te asculte cadrele medicale te astepti, e in gena de roman undeva. Nu stii nici cum or sa te doara ragadele, nici dintii de copil infipti in san. Nu stii ca o sa ajungi sa traiesti fara somn. Ca la fiecare cinci minute iti sta inima de grija. Oricat ti-ai imagina, oricat ai citi, oricat ai observa, oricat ti s-ar spune, nimic nu te pregateste cu adevarat. Planuri de nastere, planuri de crestere, planuri. Toate se fac praf in fata realitatii care are si ea alte planuri. Noua luni trec foarte repede si te trezesti cu mica fiinta in brate. Trec si cele cateva zile bulversante in maternitate si apoi esti acasa, singur cu mica fiinta in brate. Acum ia de te descurca. Dar te descurca tu, tu aceasta noua persoana pe care o vei intelege cu greu. Pentru ca nu mai esti tu cea pana de ieri, esti un alt om, un alt om condus de o alta chimie interiora. Si nu ai timp de introspectii pentru ca omul de l-ai adus pe lume are nevoi, si le are acum. Si, cel mai important, nimeni nu te pregateste de atata mestec de iubire si de resentiment.

 

Acum vreo saptamana am auzit primele plansete de copil. Era noapte si liniste. Bebelusul doarme exact sub noi, cu geamurile deschise se aude totul limpede. Esti femeie, esti mama, esti mama care alapteaza. In tine sunt furtuni de instincte, nu ai cum sa auzi planset de copil si sa nu simt fiorul, sa nu simti laptele. Asa am fost facute. Cel mai bun stimulent al lactatiei este nevoia copilului, corpul lasat in pace isi face treaba in armonie cu ceea ce bebelusul ii cere. O auzeam pe cea mica plangand, plans neconsolat. Nu varia, doar se epuiza. Nu se auzea sa fie ridicata, plimbata, se auzea static in acelasi loc al camerei. Primul impuls a fost sa le fac o vizita, sa le ofer ajutorul, sa ii pun in legatura cu un consultant in lactatie. Apoi mi-am pus frau, nu era treaba mea, nu e locul meu sa ajut, mai termina cu bunul samaritean. Chiar nu ai invatat nimic? Stai in banca ta! Si am stat. Am ascultat in fiecare noapte plansul neconsolat de bebelus care are o nevoie, nu de colici. Fiecare trebuie sa se descurce. Eu m-am descurcat singura. Sau poate pentru ca eram singura m-am descurcat. Nu era nimeni, nu ma puteam baza pe nimeni, asa ca trebuia sa ma descurc. Am avut noroc sa fie asa. Am avut noroc ca fetita asta sa-si aleaga foarte bine momentul cand a venit in viata mea.

 

Noaptea trecuta m-am culcat pe la 12, dupa ce am terminat programul administrativ. Adorm greu, ganduri multe, oboseala multa. Cred ca atipisem. Ma trezesc niste urlete teribile de femeie. Nu intelegeam ce se intampla. Ma ridic. Parea sa se auda de afara. Parea ca cineva omoara efectiv o femeie. Ca o stalceste. Atat de tare urla. Striga ca nu mai vrea, ca nu mai suporta, sa o lase in pace, ca nu mai poate. Am sarit din pat cu mana pe telefon. Tot blocul de vizavi asista. Nimeni nu avea nicio reactie. Eu nu vad nimic de pomi, nu stiam ce se intampla. Daca sunt jos, daca o bate. M-am dus pe balcon.Vocile au disparut, am crezut ca au depasit zona blocului nostru. Apoi vag liniste. Am intrat in casa. Au inceput sa se auda iar urletele- Nu mai pot, nu mai vreau! Se auzeau din bloc. Ba chiar foarte clar, erau din apartamentul de jos. Era ea, mama. Urla si plangea intr-un fel in care urli doar sa chemi inapoi mortii. Mi-a inghetat sangele. M-am gandit ca a patit ceva bebelusul, el nu se auzea deloc. Daca era acolo nu avea cum sa nu planga speriat de tipete. Apoi l-am auzit pe tata. Intr-un fel clasic incerca sa o aduca la realitate. Atunci am inteles ce a declansat criza. Alaptarea! El ii spunea ca nu este singura femeie care trece prin asta dar ca are nevoie sa se poata baza pe ea, sa aiba incredere. Ca daca ar putea sa o faca el ar face-o, dar nu poate. Mi-a plans sufletul pentru ea. Am inteles din clipa aceea ca nasterea nu a fost deloc ce si-a dorit. Ca nimei nu o ajuta. Dupa o ora jumate de plans si tipat s-a linistit. Mi-am promis ca astazi trec pe la ei.

 

Am plecat cu 30 de minute mai repede de la job. M-am oprit la ei la usa, am batut usor. Niciun raspuns. Mi-am amintit de sfaturile pe care mi le ofeream singura cu caldura, sa nu ma mai bag. Am facut stanga imprejur spre scari. Atunci el a deschis usa. Probabil ca se astepta sa-i spun ceva legat de "galagia" din noaptea trecuta. I-am zambit, i-am vorbit, i-am oferit ajutor. I-am spus ca inteleg. Parea luminat, usurat. I-am spus ca oricand are nevoie de ceva, de o pauza, sa vina si-i ajut. I-am povestit despre femei, despre ce ni se intampla dupa ce nastem. Despre cum ultimul lucru de care avem nevoie este ca cineva sa ne nege trairile. Daca spune ca nu mai poate, atunci nu mai poate si ceva trebuie schimbat. Creierul uman este o masinarie tare delicata, o chimie alterata, oboseala si poate deraia oricand. Simteam ca va veni momentul, si el simtea ca sotia lui va rabufni rau. Experienta nasterii a fost o trauma. S-au dus sa nasca natural, dupa 22 de ore de travaliu s-a intervenit cu cezariana. Apoi au fost bombardati cu lapte praf si glucoza. Cu ignoranta la adresa nevoilor copilului. Cuvantul lui la adresa experientei de acolo a fost "groaza".  Au plecat din maternitate cu spritul si corpul ranite. Cezariana, pe care daca nu ti-o doreste o percepi ca o agresiune, e o rana. Cu sanii raniti pentru ca nimeni nu s-a ocupat asa cum trebuie de primele alaptari. Obosita, singura, plina de indoieli. A rabufnit, a explodat ceva, dar foarte violent, foarte.... Sper sa ii fi facut bine. Sper sa ceara ajutorul daca or sa aiba nevoie. Nu mie, o straina, dar oricui. Unui profesionist. I-am spus ca o inteleg, pentru ca asa este. O inteleg!

 

Sa fii mama nu este usor. Nimeni nu este perfect. Hormonii fac din tine ce vor ei. Nu esti tu. Mintea ta nu este limpede. Poate ai noroc si esti mai echilibrata si treci usor. Dar poate nu ai noroc si te bulverseaza cu totul. Nu te simti mai putin, nu crede orbeste in perfectiunea altora. Toate au avut momentul lor de criza cand si-au dezbracat copilul in parc urland ca-l omoara o viespe despre care au avut senzatia ca a intrat in urechea copilului. Acela a fost momentul meu. Matilda avea o luna iar eu am pierdut controlul. Toate traumele bine inghesuite au rabufnit. Groaza ca o sa moara. Urlam ca o nebuna, eram convinsa ca insecta i-a intrat in ureche si o sa o omoare. Cand pierzi o sarcina, cand traiesti cu groaza ca o sa o pierzi si pe a doua, cand iti spun ca o sa faci un monstru, cand la 48 de ore de la nastre te sperie ca ti-a murit copilul.... nu mai esti tu si ajungi sa crezi ca se poate intampla. Cu timpul iesi din cerc. Te linistesti. Dar fiecare febra, fiecare problema si cazatura te aduc cu mintea inapoi. Si esti privita ca o persoana internabila la ospiciu. Asa ca taci, nu spui nimanui. Asa cum tac multe mame, isi ascund temerile, gandurile, nesiguranta. Mama aceasta nu a mai tacut. A fost sfasietor. Cata durere stansa, cata frustrare, cate neintelegere.  Probabil ca daca toate si-ar putea permite momentul de nebunie atunci nu ar mai fi luate in gluma si nicio mama nu ar mai ajunge sa aiba depresie postpartum. Niciun bebelus nu ar mai suferi.

 

 

 

 

Daca o mama urla langa voi ca nu mai poate si nu mai vrea fiti langa ea. Nu-i spuneti ca nu este asa, ca i se pare, ca au mai trecut alte milioane prin asta. Ceea ce simte este perfect real pentru ea. Poate ca pentru tine, cu mintea limpede, sau cu experientele tale totul pare un mizilic despre care o sa ne amuzam la anul. Dar in clipa aceea, pentru ea, este sfarsitul lumii. Pentru ca, real, asta este. Lumea ei de pana atunci s-a sfarsit si adaptarea noii lumi poate dura un timp.  Ajutati femeia de langa voi sa aiba timp!

 

 

 

 

neprevazutul

laudatul