New friends, good friends, talented friends (1)

Orasul (o fi munitzip?!) Ploiesti, la vreo ora de Bucuresti, cu trenul chiar la 45 de minute- asta daca nu e vara si se dilata sinele, iarna si vin nametii, primavara si rasar ghioceii, toamna si cad frunzele. Am rude acolo, nu stiu pentru cat timp, sper sa le tina Dumnezeu. Bunica paterna a Matildei este tot acolo, nu ne cunoaste. Tatal meu este de langa Ploiesti iar eu mi-am petrecut copilaria acolo, la mamaie. De fiecare data cand simt mirosul de petrol mi se strange stomacul, mi se face dor de cand eram copii. Am avut, din greseala, si un iubit acolo. Timp de vreo 10 ani am avut o prietena din Ploiesti. Intr-o zi a hotarat ea ca eu sunt mai de cacao asa si nu numai ca si-a "retras prietenia" dar a si inceput sa umple online-ul cu tot felul de crime imaginare pe care le-as fi savarsit. Booon. Trecut la pierderi, vazut de viata. Intr-o alta zi, cu mai putin soare, apare pe Facebook o doamna din Ploiesti. Zic aoleu, din orasul "veseliei" :)). Nici nu mai stiu cum a dat de mine, cred ca stia activitatea fratelui meu. A fost un click instant. Super simpatica si vesela, mama a doi nazdravani. A lucrat in Bucuresti pana cand a hotarat ca absenta de langa ai ei copii nu merita si s-a retras spre casa. Nu am corespondat cine stie ce pana cand imi cautam oameni generosi dispusi sa ma ajute cu Licitatia de Craciun. Mi-am luat inima in dinti si i-am lansat o invitatie, ma gandeam ca de ce m-ar ajuta, abia daca ne cunoastem. Nici nu a stat pa ganduri, ba chiar a facut un obiect special pentru licitatia mea si l-a donat. De atunci tot vorbim, asa ca intre fetele mame, si ma indragostesc pe zi ce trece de felul ei deschis, cald si sincer de a fi. Ne intelegem fara prea multe cuvinte, mi-e drag de ea ca de o sora. De Craciun i-a facut Matildei, a se citi copil-obsedat-de-bijuterii, o minunatie de bratarusa din piele cu inchizatoare speciala, a rezistat tuturor incercarilor dibace de a o face bucati :)). Este cadoul de care s-a bucurat cel mai mult, bratara EI.

O cheama Laura si face bijuterii handmade. Sunt unice, personalizate si de super efect. Poate va doriti un rasfat. Ziua indragostitilor, Martisorul? O gasiti pe Facebook pe pagina ei By Laura.

Draga mea, mult succes!

P.S. pazea ca venim peste tine :D

Epidemie de... cancer

Va scriu acest mesaj apel, nu vreau sa va intristez, vreau doar sa ne trezim! Intra ceva oameni pe aici, simt ca trebuie sa va spun si eu, probabil ca vor fi multi care va vor spune zilele astea. Vineri, 25.01.2013, la ora 13,00 Premierul Victor Ponta va discuta online cu cititorii hotnews.ro despre problemele politice si sociale ale momentului. Faceti ca una dintre temele de discutie sa fie Criza Citostaticelor!

Anul trecut pe 1 martie ma intorceam la munca dupa cele 11 luni de stat acasa cu noul suflet venit pe lume. Traisem intr-o lume a mea de liniste si fericire, de inceput de viata. Ma intorc la serviciu si-mi preiau hartoagele. Printele ele un teanc de certificate pentru concediu medical. Viroze, interventii minore, tind sa le pun inapoi pentru plata. Imi atrage atentia unul cu 100% plata. Persoana una care obisnuia sa-si mai ia concediu medical si fara motiv, isi mai rezolva probleme personale. Zic "Mai, dar da-o in colo, chiar asa, 100%?!" Intorc certificatul, verfic codul. CANCER. Ma trece un fior rece, de cand am fost foarte aproape de un om in doliu mi-e foarte greu cu moartea. Refuz sa ma gandesc la ea, refuz sa aud, sa vorbesc. Cum sa aiba cancer? O lasasem vesela si infloritoare in urma cu 11 luni, absolvise facultatea, era chiar fericita.

Nu apuc bine sa ma dezmeticesc, ii intreb pe colegi ce se intampla, daca stiu ceva. Suna telefonul. Directorul economic ma chema pana la ea in birou. Aici multi colegi adunati, toti cu fete lungi, preocupati, palizi. Toti din departamentul colegei bolnave. Ma gandesc ca a murit, vor sa le spun despre ajutoare?! Nu murise, aveau nevoie sa vorbesc la asiguratorul nostru privat pentru a o primi in spital. Situatia ei este extrem de grava, nu o primeste niciun spital, avem nevoie sa o tinem in viata pana vine avionul din Germania sa o duca acolo. Invartisera si trasesera toate sforile posibile pentru Formularul 112, ii gasisera un loc intr-o clinica de specialitate. Are metastaze la ficat si pancreas, inoperabile in Romania. Un cancer galopant care de la diagnosticare, in urma cu 2 luni, ajunsese in faza terminala. Un cancer tratat doar cu resemnare in fata verdictului de imposibilitate. Tine totul secret, nu vrea sa se stie, ii e teama pentru locul de munca, ii este rusine. Vede boala ca pe o rusine. Mi se pare incredibil si nu inteleg nimic. Nu am cum sa inteleg. Ma gandesc ce as face eu, cred ca mi-as pune o eticheta in frunte cu: Ajutati-ma, nu vreau sa mor!". Nu stiu ce as face. Mi-ar fi rusine ca sunt bolnava?! Ma trezesc din intrebari si incep sa sun spitale, pile, relatii, medici, furnizorul nostru de servicii private de sanatate. Nu au locuri nicaieri, nimeni nu vrea sa se "murdareasca" pe maini, e muribunda si de ce sa te legi la cap cu deces in spital. Colegii de munca sunt disperati, au ajuns pana aici, s-au luptat cu rezistenta bolnavei, cu rezistenta familiei. Lucruri incredibile. Nu gasim un loc intr-un spital. Vin cu ideea sa cheme salvarea. Chemi salvarea si o duci la orice spital cu sectie de gastro si te adresezi la camera de garda. Nu au cum sa nu te primeasca, trebuie. O primesc la Pantelimon.

Trec cateva zile in care se incearca stabilizarea ei. Este in coma hepato-toxica. Medicii spun ca nu are nicio sansa, ca nu poate fi transportata, ca moare. Asistentele tin lumanari aprinse sub patul bolnavei, sa nu moara fara. Dupa doua zile de negocieri si demersuri incredibile avionul o asteapta la aeroport. Medicii nu vor sa semneze externarea, spun ca va muri in cateva ore, poate mai putin. Se face externarea, supravietuieste transportului, ajunge in Germania. Trebuia sa nu mai fie, dar uite ca dincolo de ultima zi ajunge sa primeasca un tratament. Tratament imposibil de oferit in Romania. Un tratament care cine stie... poate ca daca era administrat in urma cu 2-3 luni. Dupa cateva saptamani se intoarce pe picioarele ei in tara. Din pacate doar ca sa moara alte cateva saptamani mai tarziu. Colegii, niste straini, au facut si imposibilul pentru a o ajuta. Sistemul medical din Romania i-a aprins o lumanare sub pat.

Inaintea ei murise un alt coleg, tot de cancer. Avea peste 70 de ani, esti tentat sa spui ca asta e viata. O alta colega avusese sansa sa scape. La scurt timp dupa o alta colega, doar 37 de ani, tumora maligna a sanului. Un simplu consult, o tumora, cancer. Operata de urgenta. Cancerul in cazul persoanelor tinere avanseaza vertiginos, nu-si asuma riscuri. Citostatice. Cam in aceeasi perioada o alta colega, culmea chiar cea care a demarat ajutorul pentru primul caz, in timpul unei interventii pentru un alt diagnostic medicii descopera ceva ingrijorator. O tumora. Se intorc rezultatele biopsiei, cancer. Incepe cura de citostatice. De curand se stinge mama unui prieten drag, un cancer, nimic de facut. Sotul unei cunostinte. Mama unei prietene. Ruda colegului de birou. Sotul unei alte cunostinte. Cancer. In fiecare saptamana aflu de o persoana tanara care se stinge din cauza acestei boli. Si mai des aflu de cazurile copiilor bolnavi. In jurul meu mor mai multi oameni de cancer decat din orice alta cauza. Unii scapa, nu neaparat cei norocosi sau mai "putin" ci cei cu resursele materiale pentru a se putea trata.

Nasa mea. Fratele meu cel mare.

Platim sume incredibile in fiecare luna pentru a sustine sistemul Romanesc de sanatate. In cazul celor bolnavi de cancer statul are obligatia de a le acorda gratuit tratamentul necesar. Acest lucru nu se intampla.

In Romania exista o Retea a citostaticelor. O Retea de "traficanti".

In Romania nu se importa medicamente pentru care nu exista profit.

In Romania nu se gasesc 800.000 de euro pentru a asigura tratamentul bolnavilor de cancer pentru anul 2013.

In Romania sunt 480,000 de persoane cu cancer sau leucemie, dintre care 100,000 au nevoie de tratament continuu. In fiecare an apar 3,000 de cazuri noi, iar boala omoara anual 49,000 de oameni.

New Year, New day, New Logo

Mi-am propus cand a inceput anul acesta sa imi fac timp pentru mine. Sa incep sa petrec iar vreme printre adulti. Sa-mi gasesc un adult al meu. Astazi a fost o astfel de zi, prima din an. Mi-am luat liber de la munca, am lasat copilul cu bona si am iesit frumoasa si proaspata ca o panseluta in oras. Plimbat prin soarele asta de primavara de ianuarie, mancat la restaurantul meu preferat, intalnit cu un om :), discutat despre noua fata a blogului, intalnit cu un prieten, cumparaturi, facut prietena din copilarie fericita, vizitat mama,  intors acasa la ora 18 ca de obicei. Gasit copil fericit cocotat in capul bonei, copil regasit mama vesela. A fost o zi frumoasa!

 

Blogul va avea o fata noua tare simpatica, abia astept. Multumesc, M.!

 

 

 

 

 

P.S. inceput noua dieta, Doamne ajuta!

P.P.S. i-am cumparat Matildei un cort de joaca in care se pun bilute din plastic, balamuc general! Am si eu loc in el :)).

P.P.P.S. Trebuie sa mai cumpar o suta- doua de bilute.

Despre Eva

Mi-as fi dorit sa ma cheme Eva, simplu si frumos. Mi-am dorit ca pe fetita mea sa o cheme Eva, simplu. N-am simtit ca o sa fie simpla, dar nici complicata. Am simtit sa o cheme Matilda.  Astazi mi-a cazut privirea pe un blog unde am gasit femeia iubind vazuta prin ochii barbatului din sufletul unei femei.

 " .......

Ele sunt cele care te fac să te întrebi pe tine însuţi “Ce dracu’ a văzut la mine? Ce am făcut ca să merit o aşa femeie?”, sunt cele care te fac să te gândeşti la viitor şi lângă care te simţi împlinit, sunt femeile lângă care nu ţi-e frică să fii slab, să plângi, să urli, pentru că ştii că sunt acolo şi că o să înţeleagă. Nu sunt nici ca femeile trofeu, care aşteaptă de la tine să fii puternic şi vor pleca la primul semn de slăbiciune, dar nici ca visătoarele, care se scufundă în propria sensibilitate şi te vor îneca şi pe tine odată cu ele. Ele sunt femeile lângă care poţi să fii tu însuţi, timid, tupeist, imatur, excitat, copil, mofturos, morocanos, nesigur, pentru că ştii că n-o să râdă de slăbiciunile tale, ci sunt îndrăgostite de ele… Excepţiile sunt femeile pentru care vei deveni tu însuţi visător şi îţi vei dori o iubire desprinsă din paginile unui roman de dragoste, te vei găsi fermecat de mintea lor, de felul în care zâmbesc ştrengar, de râsul copilăresc şi de micile capricii pe care le vei îndeplini din dragoste. Excepţiile sunt femeile care stârnesc pasiuni nebuneşti si te vor ţine treaz noaptea chiar şi când nu se vor afla lângă tine… Vei vrea să le pui lumea la picioare, fericirea lor va fi fericirea ta şi, curios precum un copil, vei dori să le pătrunzi sufletul şi mintea şi să le descoperi dincolo de fermitatea feselor, gustul buzelor, mirosul pielii şi textura părului.

.........."

restul il gasiti aici Prin ochii unui barbat II.

Mi-ar placea sa stiu ce simt si ce gandesc barbatii care intra pe blogul meu, sigur, daca ei exista. Dar voi, doamnele mele? Voi cum vedeti femeia?



Interviu de voluntar

Am primit cu mare emotie invitatia Cristinei de a raspunde unui interviu pentru blogunteer.ro. Mi s-a parut foarte faina gaselnita asta cu "blog" si "volunteer" din denumirea blogului. Caci despre asta este vorba: despre voluntariat. Blogunteer.ro a pornit ca o initiativa a Asociatiei Young Initiative si este un blog colectiv scris pentru voluntarii din Romania. Ei isi propun sa promoveze voluntariatul in randul tinerilor si sa formeze o comunitate in jurul spiritului de voluntar. M-am simtit onorata sa fiu in compania virtuala a unor oameni care si-au dedicat viata voluntariatului si in acelasi timp motivata sa merg mai departe si sa fac mai mult.

Multumesc Cristina Chelaru pentru ca mi-ai oferit ocazia de a vorbi despre Grupul nostru de pe Facebook si de a aduce multumiri celor care s-au implicat in actiunile propuse. Va multumesc si sper sa facem fapte bune si pe mai departe.

"Există oameni pe care abia ce-i întâlneşti, şi ai impresia că-i cunoşti de-o viaţă… Pe Miruna am întâlnit-o în preajma Crăciunului de anul trecut – ni s-au intersectat drumurile în timp ce încercam să contribui şi eu cât de puţin la campania umanitară pusă la cale de ea şi ceilalţi sufletişti dintr-un grup organizat pe  Facebook.

Am început printr-o mică donaţie, i-am cerut ajutorul pentru o altă campanie (şi a spus “Da” imediat), am devenit cititoare a  blogului ei (easiea.blogspot.ro/), iar mai nou, suntem colege de asociaţie.

Aşa am devenit şi eu parte din acea ”mână de oameni” care ar vrea să dea o mână de ajutor. Pentru că, asemenea Mirunei , şi eu cred la fel: ”Poţi să faci mai mult”…

Mai departe, o las chiar pe ea să se prezinte:

Cine este omul şi voluntarul Miruna Mărgărit?

În primul rând, sunt mamă. Nu spun asta în sensul că am adus pe lume un copil pe care îl cresc, spun că sunt mamă adică sunt tot cortegiul acela de sentimente şi trăiri care te fac mai uman, care te fac mai frumos cu sufletul. Starea de a fi mamă m-a întors către omul sensibil şi empatic dinainte de a mi se întâmpla viaţa de adult. Trec peste noi anii aceştia moderni foarte aglomeraţi în care nu mai avem timp să simţim nici pentru noi, darămite pentru alţii.

Trebuie să te intorci la starea ta iniţială pentru a putea simţi lângă un om care este în nevoie, trebuie să poţi fi sincer şi inocent pentru a ajuta simplu şi din suflet. Această stare a adus-o în viaţa mea copilul. De când este alături de mine simt că pot să ajut aşa cum ajutam atunci când eram copii, la primul impuls şi fără tăgadă. Doar că acum avem alte mijloace, avem informaţii, relaţii, bază materială, acum putem face ceva care să conteze.

Când eram copil ajutam cărăbuşii să treacă strada, acum pot ajuta un om să treacă o iarnă, o boală, poate chiar o viaţă.

În al doilea rând sunt om de resurse umane, conduc Departamentul de resurse umane dintr-o companie românească, neaoşă. Este o satisfacţie că am reuşit să am o carieră într-un domeniu pe care-l iubesc, este mare lucru să ştii că munca ta are un sens dincolo de a produce ceva material.

La aproape 33 de ani pot spune că am atins un echilibru care să-mi permită să-i pot ajuta pe ceilalţi fără a mă pierde pe mine. În acţiunile de voluntariat este foarte important să simţi acest echilibru. Fără el poţi face mai mult rău decât bine......"

continuarea interviului o puteti citi aici: http://blogunteer.ro/2013/01/miruna-margarit-te-simti-salvat-atunci-cand-vezi-ca-mai-exista-oameni-buni-si-frumosi/

The-socks-stealing-little-goblin!

Fatalitate, Mialache maica! Ne dispar sosetele! Dar dispar cu o viteza... Stiu sigur ca le-am spalat, ca le-am asezat pe perechi si le-am pus in sertarul pentru sosete. Erau acolo, pot sa le si vizualizez. De dimineata, in goana nebuna dupa haine&stuff, ma reped la sertarul pentru sosete. Stupoare! In sertar doar cateva soseste amestecate, evident numai uzate sau rupte (cine le-o rupe, ca eu port sosete din An in Paste?!), vreo doua perechi intregi dar groase. Nici urma de sosetele mele finute-dragute-scumpute din fibra de cocos. Mai sa fie! Rascolesc, caut, bag niste *#$%& printre dinti, sa nu auda copilul imitator de mama, sosetele nicaieri. Var totul cu furca inapoi in sertare ca nu mai e timp de reasezat frumos, maimuta mica vede stilul si rade fericita. Hai cu dresul si cu fusta ca s-a facut (iar) ora noua! O las pe Matilda in urma mea aruncand chiloti (scuzati expresia) prin dormitor si cautand unii buni de facut salba si altii de facut coif.

 Pe drum, in taxi, meditez... Unde mama naibi ne dispar sosetele? Si de ce nu le mai gasesc nicaieri, ca doar am 50 de mp de casa, nu-i palat. N-am nici caine, nici pisica, nici macar soareci. N-am nici vreun prieten cu fetishuri bizare, adica am, dar nu cu fetishuri la soseste. Si nu e prima data, e istorie veche. Nu de putine ori am plecat fara, noroc ca port doar incaltaminte captusita cu piele si e ok. Dar acum e iarna si mi-s tare firguroasa la extremitati. Imi trebuie soseste! Mereu cumpar, niciodata n-am.

Cand eram doar eu parca nu simteam asa de tare aceasta despartire prematura de ciorapi, dar ai Matildei par sa aiba talentul de a pleca toti asa, in gasca. In fiecare saptamana mai cumpar 2-3 perechi de soseste si tot nu are. Mai nasol ca pentru ea trebuie sa fie din astea antiderapante si rar gasesc din bumbac 100%. Nu mai spun ca printesa trebuie sa fie asortata si daca-i pui soseste galbene la tinuta rosie iti explica prin gesticulari, incruntari si scuturari din plete ca niu, niu, niu, ai dat-o in bara. Deci varietatea sosetelor este vitala pentru buna desfasurare a imbracatului de copil. Traiam apocalipsa sosetelor! :))

Deci ia poftiti aici sondaj la iesirea din casa:

Unde se duc sosetele cand se duc?

a) in tarile calde;

b) la o bere cu prietenii;

c) la SPA.

Ceva bun!

Pentru mine ceva bun inseamna ceva dulce. Ceva dulce va ramane pe veci asociat cu recompensa afectiva, aniversarile, sarbatorile, cu ceva de bine. Asta este mentalitatea copilului crescut in anii '80 care vedea bomboane de Paste si de Craciun. Parintii nostri, saracii, ne ofereau dulciurile astea foarte greu obtinute si ca forme de afectiune, recompense pentru comportament pozitiv, premieri.  Asta stiau atunci si noi ne bucuram. Acum sunt adult, stiu ca dulciurile nu sunt bune din prea multe motive ca sa ma apuc sa le mai enumar. Basca silueta. Dar oricat ar urla cunostintele din mine ma trezesc adesea spunand: Saraca Matilda, nu mananca si ea    nimic bun!.

In realitate Matilda mananca numai bun, mananca alimente sanatoase, preparate sanatos si care-i fac o mare placere. Oricine este intr-o raza de 20 de metri in jurul nostru poate sa ateste asta. Mormaie si geme de zici ca e o hoarda de hiene dazlantuite, cel putin. Ii place mancarea, este foarte mancacioasa si pofticioasa. Chiar prea pentru gusturile mele de om obsedat de bolile de nutritie. Dar Matilda nu mananca dulciuri, nu mananca paine, cereale cu gluten si putine cereale in general. Numai ca s-a marit si vede si intelege in jur. Asa ca de ziua ei, ziua de luna ca noi le tinem si pe astea, cand a facut un an si noua luni am decis ca e timpul sa-i fac si ei "ceva bun". Trebuia sa fie ceva rapid, simplu, cu ingredientele din casa si cum tocmai ce cumparasem o tava pentru briose, pai ce sa fie: brioseeee. Ii mai facuse si Andreea unele acum ceva timp si mai sa-i manance si degetele femeii cand i le-a servit. Am experimentat trei versiuni, toate sunt fara gluten si zahar, aproape in totalitate din produse bio. Astazi cea pentru copii.

In primul rand luati langa voi un ajutor de nadejde.

Briose cu iaurt si fructe de padure- pentru copii cu varsta peste un an:

Pentru 12 portii:

- 300 ml. iaurt bio;
- 3 oua bio sau de la tara;
- 150 gr. faina fara gluten (de orez);
- 100 gr. fulgi de nuca de cocos bio;
- 100 gr. unt bio incalzit (untul se incalzeste prin frecare la temperatura camerei sau pe o baie de abur, nu-l topiti pe foc);
- o cana fructe de padure dupa preferinta;
- (praf de copt - eu nu am folosit, dar daca le vreti mai pufoase puteti folosi).



Mod de preparare:

Incalziti cuptorul la 180 de grade. Puneti hartiutele decorative in forma pentru briose.
Intr-un vas se cerne faina (pentru afanare) si se adauga fulgii de nuca de cocos maruntiti sau macinati pana devin pulbere si untul frecat spuma.
Iuartul adus la temperatura camerei se bate pana cand capata volum si apoi se adauga peste compozitia de mai sus.
In doua vase se separa ouale si se bat spuma. Daca nu folositi praf de copt este foarte important sa bateti bine ouale pentru a oferi o textura pufoasa brioselor.

Ouale cresc mai bine daca sunt la temperatura camerei si nu direct din frigider.

Adaugati intai galbenusurile amestecand usor de sus in jos pentru a permite intrarea aerului. Adaugati si albusurile amestecand in acelasi fel pentru a nu scadea de tot volumul spumei.
Se adauga si fructele de padure "in ploaie". Le puteti adauga si direct in forme daca doriti sa realizati un model dragut.
Se toarna compozitia in forme avand grija sa lasati un centimetru pana la marginea hartiei decorative. Briosele de acest tip au o consistenta mai densa si nu cresc la fel de mult ca cele care beneficiaza de afanatori chimici (bicarbonat, praf de copt).

 Se coc pentru 25 de minute la 160 de grade sau pentru 35-40 de minute la 120 de grade. Se verifica daca sunt coapte prin introducerea unei scobitori in mijlocul briosei, daca scobitoarea iese curata inseamna ca sunt gata. Le scoateti si le lasati la racit pe un gratar pentru a nu se incruzi in interior. Nu le raciti brusc sau in curent de aer rece.

Parerea specialistei? Miiiiiiiiiiam miam miam. Matildei i-au placut la nebunie. Si tatalui meu diabetic.

Atentie!!! Cele pentru copil au fost coapte mult mai putin. Nu le dati copiilor cereale care au prins deja culoare rumenie (inclusiv coaja de la paine).

Pofta buna!

Scrisori pentru Matilda (8)

miercuri, 9 ianuarie 2013

Draga mea,

astazi implinesti un an si noua luni si aveam pregatit un intreg discurs despre tine, despre noi, despre toate minunile pe care le faci, despre toate minunile pe care le simt. Despre nodul din gat si lacrimile din ochi care vad ca nu vor sa mai plece. Dar am gasit niste ganduri, ganduri care parca ar fi fost scrise de mine, ce simt si ce traiesc de cand te stiu. Asa cum stiu ca ai fost cu mine de cand sunt. Ca Cineva de  undeva te-a trimis la mine, ne-a pus impreuna, pentru ca in intelepciunea Lui cea mare a STIUT. N-as schimba o clipa, n-as schimba un fir de praf, n-as schimba o picatura de ploaie din ziua in care ai venit. N-as schimba nimic, pentru ca orice as schimba ar insemna sa nu mai fii tu. Orice ar fi fost sa fie cu noi, orice va fi sa fie, tot tu ai fi fost copilul meu.

N-as mai putea trai o alta viata!



"I Still Would …Have Chosen You

~By Terri Banish

If before you were born, I could have gone to Heaven and saw all the beautiful souls, I still would have chosen you.

If God had told me, “This soul would one day need extra care and needs”, I still would have chosen you.

If He had told me, “This soul may make your heart bleed”, I still would have chosen you.

If He had told me, “This soul would make you question the depth of your faith”, I still would have chosen you.

If He had told me, “This soul would make tears flow from your eyes that could fill a river”, I still would have chosen you.

If He had told me, “This soul may one day make you witness overbearing suffering”, I still would have chosen you.

If He had told me, “All that you know to be normal would drastically change”, I still would have chosen you.

Of course, even though I would have chosen you, I know it was God who chose me for you."

Te iubeste mami!

Un an cat o viata- 2012-le meu

Anul trecut a inceput asa:

cu noi doua acasa la noi. A inceput in liniste si linistit. Incepea asa cum fusese anul ce se termina. Un an in care am fost noi doua,  cam nimeni in rest. Un an in care se cernusera multi. Venirea copilului a separat oamenii de mai putin oameni. Unii doar s-au instrainat din lipsa de preocupari comune. Altii si-au aratat adevaratul chip. Putini, dar buni, s-au apropiat de noi. Tot copilul a adus in viatea mea cei mai frumosi oameni pe care-i cunosc. Deci 2011 fusese despre copil, despre mama, despre noi si despre armonia dintre noi. S-a terminat firesc: cu puiul in brate..

Eu am superstita de inceput de an, cum o pornesti asa o tine. Mi-as fi dorit sa fie cu lume multa si petrecere, mi-as fi dorit sa fie si acasa cu fetita mea. Am ales acasa cu ea, nu puteam sa aleg altceva. Dar anul asta a tinut el sa ma contrazica. A fost cel mai lung si mai plin an din ultimii 32, adica din toti. Am simtit ca am trait atat de mult in ultimele 12 luni, ca am trait. A fost un an in care viata mea de femeie s-a terminat, de femeie doar pentru ea sau doar pentru el. A inceput real viata mea de femeie mama. O viata cu foarte multe schimbari, unele atat de profunde incat ma lasau fara busola. A fost anul care m-a intors catre mine, catre ceea ce am fost inainte sa mi se intample ultima jumatete din viata. M-am intors la cine eram cand sufletul era virgin si mintea inca nu stia lucruri. Altfel nu poti, altfel nu poti creste sincer si frumos un copil. Ai nevoie de tine curat. 2012 mi-a adus bucuria libertatii de a fi om fara retineri in a simti, fara limite in a oferi. Mi-a adus fericirea.

Starea asta de om in lumea lui de bine si de raset de copil iti poate oferi si capcane. Capcana de a uita ca oameni din viata ta si-au batut joc de cel mai frumos eveniment din ea. Capcana de a vrea sa crezi ca a fost o greseala si ca zambetul din fata se intampla si atunci cand iti iese pe usa casei. Dar... A fost doar o naivitate si le-am oferit ocazia de a-si bate joc mai departe si de primul nostru concediu. Ca apoi sa te faca tot pe tine calaul fericirii lor. A fost o lectie in plus ca nu exista intoarceri, cand tinerii cresc in a fi adulti pe drumuri diferite, e bine sa lasi drumurile in vrerea lor. Ca un om care iti poate tine copilul in brate si in clipa urmatoarea sa iti spuna cele mai teribile lucruri, este un om care nu are ce sa caute in viata copilului tau. E un om pe care trebuie sa-l lasi in lumea lui atat de departe de a ta. Asta a fost ce am pierdut. Dar cat am castigat in rest. Starea asta ne-a adus langa noi oameni care se pot bucura sincer atunci cand ne e bine si pot fi la fel de sincer acolo atunci cand e mai greu. Eu in asta cred ca sta prietenia reala, in capacitatea de a te bucura de binele celuilalt. De ajutat te poate ajuta orice om cu porniri filantrope, poti ajuta orice om, nu trebuie sa-ti fie prieten, nu trebuie nici macar sa-l cunosti. Dar ca sa-i fii prieten trebuie sa-l poti iubi fara judecati si sa te poti bucura sincer de tot ce are el si poate tu nu ai, de orice gand al lui de mai frumos, sa-l iubesti pentru el nu pentru tine.  Si am gasit astfel de oameni, si am ptut sa fiu un astfel de om pentru ei.

Anul care a trecut m-a dus inapoi la serviciu. Cel mai greu lucru pe care l-am facut pana acum in viata de dupa Matilda.  Cel mai greu. Sarcina si nasterea? Mic copil. Alaptatul? La fel. Noptile nedormite? Doar nopti nedormite. Dar despartirea de copil m-a facut bucati. Nici acum, 10 luni mai tarziu, nu pot spune ca mi-am regasit ritmul, ca mi-am regasit linistea. Inca nu. Sper sa se intample, sper. Ii spuneam acum cativa ani cuiva ca a putea sa stai acasa sa-ti cresti copilul este un lux, un lux pe care putini si-l permit. Ori ca nu a inteles, ori ca nu a vrut sa inteleaga ce am vrut sa spun, cert este ca acum ma citeaza ironic. Dar cred ca acum a inteles. Orice mama care s-a intors la serviciu intelege ce vreau sa spun. Orice mama vrea sa fie ea cea care-si duce copilul de mana la primii pasi, cea care-i spune "buna dimineata", cea care-i alina ofurile. Dar te intorci la serviciu si ai zile in care te simti un strain in casa ta. Ajungi seara si-ti gasesti copilul cu treburile lui, cu toate minunile pe care le-a facut peste zi si tu nu ai fost acolo, si tu nu intelegi nimic. Si pana intelegi tu a facut deja alte zeci de minuni, pierdute si astea. Ti se intampla sa te trezesti intr-o sambata dimineata langa un alt copil cu totul si tu sa nu stii cand s-a schimbat atat. Si te simti mereu alergat si hingherit, rupt intre sentimentul de mama si cel al datoriei de a intretine familia. Si este foarte greu. Asta a fost greul cel mare al lui  2012 si inca nu a trecut. Poate lui 2013 ii va fi mila de mine si ma va ajuta sa gasesc balanta.

Blogul. Loc de liniste, de vindecare, de impartasire. Loc unde multe mame au gasit un sfat, o sustinere. Blogul aparut din dorinta de a fi sprijin unei femei care poate ca trece prin ce am trecut si eu. Am cunoscut trei dintre ele. Trei femei cu sarcini expuse riscurilor acelora care in tarisoara noastra duc la incetarea unei vieti. Toate sunt  bine, copiii lor sunt bine. Nu pot sa va descriu fericirea simtita. Chiar daca Blogul a crescut atat, chiar daca stiu ca in fiecare zi ajung sa-l citeasca sute de oameni, eu atunci cand scriu o fac tot ca la inceput, ca si cum i-as povesti unui singur om, un om drag. O sa mai fim ceva timp pe aici sa ne povestim.

A fost un an care mi-a aratat cat pot fi de puternica, cat pot sa duc si ca atunci cand ai un copil nu exista "nu mai pot". A trebuit sa pot si am putut. Am reusit sa ma depasesc, sa ma dizolv in nevoile copilului si sa nu mai simt oboseala mea, durerile mele, am fost pentru ea. Cand am reusit sa fac asta lucrurile s-au luminat si au devenit mult mai simple. Cand renunti sa te mai lupti cu ceea ce nu poti controla, cand renunti la batalia interioara intre tine- cel care ai fost- si intre tine- cel de acum- te cuprinde pacea. Capeti forte pe care nici nu ai fi visat ca le poti avea. Devii parintele acela de care are nevoie copilul tau. Asta ni s-a intamplat in vara cand eram in punctul de a fugi in lume, pe geam. Am inteles. Atunci am inteles si asta m-a facut puternica. Abia foarte greul te face sa vezi cum lucrurile pot fi mult mai usoare.

Ultimele luni din 2012 mi-au adus Grupul de pe Facebook. Grup unde am putut aduce bucurie, alinare, putina speranta. Grup unde am gasit oameni atat de altruisti incat nu-ti vine sa crezi. Oameni care se pot nega cu totul pe ei pentru a tine de mana un copil muribund. Inca nu am ajuns pana acolo, nici nu stiu daca o sa ajung in viata asta. Inca nu am crescut atat. Dar am fost fericita ca am putut fi acolo langa ei cu o mana de ajutor. Am fost fericita ca am adus Craciunul pentru copiii saraci din Gogosari. Ca am gasit doi oameni minunati care au avut curajul nebunesc de a oferi in caminul lor un Craciun frumos unor copii fara nimic. Ramo si Florin, sunteti eroii mei. Sunt fericita ca am gasit sprijinul pentru licitatia mea, licitatie din care s-au strans aproape 3000 de lei. Tare, tare fericita m-au facut si toti oamenii care au pus un ban din banii lor, care au adus o jucarie sau o hainuta, cei care si-au pus timpul lor, iar asta-i cel mai scump dintre toate. Mai bine de o suta de oameni care au adus bucurie. Mi-au adus si mie bucuria cunoasterii lor si fericirea ca mai exista oameni care fac lucruri din suflet si fara sa astepte recompense si elogii.

Ultima zi din 2012 am petrecut-o tot cu ea. Copilul meu minunat. Copilul meu atat de vesel incat nu ai cum sa fii altfel decat ea. Matilda mea. Suflet mic si drag caruia trebuie sa-i aduc toate multumirile vietii noastre de acum. Multumirile ca m-a facut sa fiu iar eu. Copilul meu. Cumva stiu ca 2013 va fi un an foarte special, nu stiu de ce. Cred eu asa :).

2013 cu noroc!