Eu nu cred in "nu se poate". Cum nu cred in "nu pot". La orice timp si persoana ar fi asta. Nu cred! Atata timp cat mai ai o respiratie in tine si doua unghii in care sa te tarasti: poti! Ca nu vrei, ca nu ai vrut destul, ca e greu, ca pare imposibil, asta da, asta pot sa cred. Dar sa nu-mi spui ca nu se poate sau ca nu pot. Poate de asta o doamna simpatica mie imi spune Miruna-muta-muntii. Poate si pentru ca eu cred cu fiecare farama din mine ca pot orice. Nu mi-am propus sa zobr pe luna, dar cine stie.
Iar asta nu este o aroganta. Este viata mea. Nu pot sa nu pot. Daca ma pun in fund pe bordura si imi permit sa nu pot... pai atunci as putea sa inchid taraba definitiv. Nu ar mai avea sens nimic. Asa am fost mereu. Asa am crezut mereu. Poate si pentru ca sunt genul de om caruia nu-i pica nimic din cer si pentru orice lucru a trebuit sa muncesc de 10 ori mai mult decat ar fi fost normal necesar. Si cu cat mi-am dorit ceva mai mult, cu atat a fost mai multa munca sa ajung acolo. Dar dintr-un punct a existat un soi de resemnare. M-am intarit. M-am organizat mai bine. Si am tras si tras, si tras. Trag de mine si noaptea in somn cand am ceva de rezolvat. Da, e nevoie sa fiu la turatie maxima pentru asta. Nu am pauze, nu am clipe, zile cand imi pun picioarele pe pereti si stau sa contemplu lavabila. Si am stiut mereu ca exista un sens pentru toate. Iar sensul a aparut odata cu Matilda. Pentru ca sa fii parinte singur este fix asa: turatie maxima 24 din 24.
Sa fii parinte singur inseamna sa poti face tu ceea ce in majoritatea familiilor fac cel putin doi. De la omleta de dimineata, la intins rufele la 12 noaptea. De la muncit si asigurat traiul, la iesit la o topaiala in ploaie pentru ca-I place copilului. De la dus si luat de la gradinita, la cumparaturi, facturi, reparat, montat, umflat rotile la bicicleta. De la iubit si bucurat, la plans si necajit, pe toate le faci singur. Si ca sa le poti face trebuie sa fii genul de om care muta muntii. Si daca nu esti, te faci! Te educi, te motivezi, tragi de tine, iti dai singur suturi in fund si palme in oglinda, strangi din dinti, tragi aer in piept, numeri pana la 100 si inapoi, le faci pe toate pentru a le face pe toate. Pentru ca nu e nimeni si daca nu le faci tu... nu le face nimeni. Eu am un sistem, o organizare. Cel putin de cand cu gradinita trebuie sa fiu ceas elvetian pentru ca programul gradinitelor are prostul obicei sa fie fix cat programul de lucru. Nu-i facut pentru parinti singuri. Deci a trebuit sa devin un adevarat magician ca sa stau si la job cat trebuie si sa fiu si la timp sa duc si sa iau copilul. Insa, cumva, jonglez cu toate si ma descurc. Ca asa sunt eu, descurcareata. Trebuie sa fiu!
Deci lumea mea are o ordine, un echilibru. Are nevoie sa fie asa, altfel lumea mea se scufunda. Orice variabila intra in ordinea asta are potentialul unui dezastru. Si nu-i de control freak, este pentru ca nu-mi permit sa pierd nici timpul cu ea, nici timpul la serviciu. Deci nu am nevoie de "nu". Nu am nevoie sa mi se spuna ca nu pot face ceva din ceea ce tine acest echilibru in functiune. Dar de patru zile aud numai "nu", "nu ai voie", "nu poti". Si mai ales nu am voie sa fiu eu, mama ei, sa fiu omul care o salta in taxi, sa fiu omul care o ajuta sa faca pipi, sa fiu omul care o ajuta la baie. Sa fiu omul care o strange in brate si o ridica in aer. Omul care se ridica din pat si se duce sa-i dea ouale sa-si "faca" omleta. Omul care danseaza cu ea. Omul care o asteapta cu limonada la iesirea de la gradinita. Omul ei care am fost mereu. Omul care a purtat-o, nascut-o, tinut-o la piept si adus-o pana aici. De patru zile sunt doar o spaima pentru ea.
Sambata dimineata a fost pentru prima data cand nu am putut. Nu am putut sa ma dau jos din pat. Coloana mea a mai facut un trosc si cam asta a fost. N-am putut sa ma misc, sa ma dau jos, sa merg. Si daca as fi clipit mai vartos ma durea atat de rau incat imi venea sa urlu. Iar copilul meu era acolo. Doar noi doua. Iar ea se trezise si o vroia pe mami. Vroia mancare. Vroia la baie. Vroia sa ma ridic. Insa eu nu am putut. Iar ea a plans si a tipat. A plans doua ore cu spaime si tipete. A incercat sa isi ia de mancare. A incercat sa se duca la baie. Si-a facut de joaca. Mi-a adus telefonul si a stat langa mine sa se uite "la maimute". Apoi bateria telefonului s-a terminat. Si iar a plans pana nu mai avea aer. Si iar a fugit in casa cautand ceva, ceva sa ma dea jos din pat. A stat la usa si m-a privit speriata dupa colt si m-a tot intrebat daca acum pot sa ma dau jos. Si iar a plans. Si tipat. Doua ore. Pentru ca atat a durat ca ai mei sa auda telefonul si sa vina la noi. Noroc ca erau in Bucuresti. Noroc ca aveau cheia. Altfel... Altfel nu stiu. Au ajuns si ne-au gasit pe jos in baie plangand amandoua isteric. Reusisem sa ma tarasc pana acolo si sa o ajut sa faca pipi... Eu plangeam de durere si de neputinta. Ea plangea de frica si de plansul meu.
Au luat-o si eu am ramas acolo sa plang. N-am mai plans asa in viata mea. Sau poate atunci, cand era in burta, atunci cand mi-au zis ca nu-i pot fi parinte pentru ca ea nu trebuie sa fie, ca n-o sa fie. Am plans asa atunci. Si atunci cand in maternitate m-au speriat ca nu mai e, ca a murit, si nu o sa-i pot fi mama. Asa am plans acum, asa am simtit: ca nu-i pot fi parinte, ca nu mai pot. Am stat si am plans tot plansul neplans in toti anii astia de strans din dinti. Am plans alea doua ore in care ea si-a plans ochii de disperare langa mine. Am plans tot ce nu am putut si nu pot sa mai fac pentru ea.
Astazi mi s-a spus iar ca orice efort, orice ridicare de greutati inseamna interventia chirugicala. Ca orice efort poate sa produca pagube de nereparat. Ca nu am voie sa o mai iau in brate, sa o ridic, sa o ajut, sa ma aplec, sa sar, sa alerg, sa dansez cu ea. Iar eu nu pot sa accept asta. Ii cred. O simt si eu. Atat de grav nu a fost niciodata in toti astia 20 de ani de probleme lombare. Dar nu pot sa nu mai pot! Or sa-mi creasca aripi si tot o sa pot!
Ieri a fost onomastica ei, Maritza mea. Mi-a luat o ora, dar am ajuns pana la colt si i-am luat un cadou si un buchet de flori. Pentru ca nu pot sa nu mai pot...
