Despre teribilul de a fi mama

Astazi trebuia sa va scriu despre altceva. Despre o campanie in care ma simt onorata sa ma implic. Dar nu pot scrie despre asta, am inca urlete in minte.

 

Probabil, daca cititi blogul acesta, sunteti mame sau citi bloguri pentru mame. In special sunteti femei, mai putini barbati trec pe aici. Probabil ca cititi bloguri de mame unde toata experienta aceasta a "mamiceniei" are o aura de minunat, de supranatural. Toate sunt perfecte, toate s-au nascut sa fie mame, e ca o a doua natura. Nu au simtit regretul vietii lor de pana la copil. Nu au simtit frustrarea de a nu-si mai avea propriile trupuri. Chiar propria minte. Toate au nascut razand, au alaptat cu pletele fluturand. Copiii lor au fost minunati si perfecti. Ele au fost minunate. Nimei nu o sa va povesteasca despre ce este urat. Sau poate ca da, atunci cand vor sa fie compatimite. Dar nu va vor spune despre gandurile negre care trec prin mintea unei femei. Despre cat de greu sau imposibil le-a fost sa-si abandoneze corpul sarcinii. Sa-si primeasca copilul. Cat de mult le-a speriat nasterea. Sau cat de greu poate fi uneori sa alaptezi. De cate ori au vrut sa fuga in lumea larga, pe geam eventual. Copilul sa nu mai planga, ele sa nu mai auda. Sa se termine, oricum, dar sa se termine. Viata de mama nu este mereu un camp cu flori. Dar putine mame vorbesc cu sinceritate sau cu empatie despre asta.

 

 

In Sambata mare m-am intalnit la usa blocului cu o viitoare mama. Avea data presupusa a nasterii exact de Paste. Se intorcea impreuna cu sotul ei de la plimbare. Ii cunosc de cand s-au mutat in bloc, sunt vecinii din apartamentul de sub al meu. Un cuplu tanar si linistit, nu-i auzi niciodata. Nici razand, dar nici plangand. Ne intalnim ocazional, schimbam doua trei amabilitati. Ea este tipul acela de femei fragila care nu pare sa aiba energie nici sa termine o fraza. Acum cateva luni am vazut ca este insarcinata, m-am bucurat pentru ea, am felicitat-o. In sambata aceea mi-au spus ca nasterea se va intampla la Regina Maria. Ca isi doresc o nastere naturala. N-am vrut sa le stric elanul, le-am spus doar ca o nastere la privat nu inseamna neaparat o nastere naturala frumoasa. Mi-am amintit de o alta nastre de Paste, tot la Regina Maria, care nu s-a intamplat deloc asa cum isi dorea mama. Eu imi pastrez credinta ca nasterea la privat functioneaza foarte bine pentru cezariene... Ei vroiau natural, mai mult el. Ea... Nu stiu de ce dar nu am vazut-o terminand nasterea. Asa am simtit. Cred ca sunt femei facute sa nasca si femei pe care acum le salveaza medicina. In urma cu 50 de ani nu le salva nimeni. Oricat as milita pentru nasterea naturala, pe atat cred ca nu este pentru toata lumea. Iar femeia trebuie sa stie asta, medicul trebuie sa stie asta inainte de a te pune in pericol. Inainte de a pune copilul in pericol.

 

Adevarul este ca nimei nu te pregateste real. Nici cele mai salbatice vise si scenarii. Nimic nu m-a pregatit pentru o sarcina obtinuta asa cum a fost. Toata viata de femeie nu am luat nicio aspirina fara sa ma gandesc daca exista posibilitatea de a fi insarcinata. Si am ajuns ca atunci cand am fost insarcinata sa iau... multe. Multe care au facut trei medici sa spuna ca o sa fac un monstru si ca trebuie sa il scoatem. Pe copilul meu, pe el sa-l scoatem. Nimeni nu-l vedea ca pe un om, era doar un risc statistic. Nimeni nu m-a pregatit pentru asta. Nici pentru rau, nici pentru clipa cand ti se rupe coloana si petreci doua luni in dureri cumplite. Nici pentru cum va fi sa-ti coasa parti din tine fara anestezie si sa te doara de sa-ti vina sa mori. Nici ca or sa te sperie ca ti-a murit copilul, iar in tot contextul sarcinii ca asta iti va produce o psihoza de care nu  o sa scapi nici doi ani mai tarziu. Sa nu te asculte cadrele medicale te astepti, e in gena de roman undeva. Nu stii nici cum or sa te doara ragadele, nici dintii de copil infipti in san. Nu stii ca o sa ajungi sa traiesti fara somn. Ca la fiecare cinci minute iti sta inima de grija. Oricat ti-ai imagina, oricat ai citi, oricat ai observa, oricat ti s-ar spune, nimic nu te pregateste cu adevarat. Planuri de nastere, planuri de crestere, planuri. Toate se fac praf in fata realitatii care are si ea alte planuri. Noua luni trec foarte repede si te trezesti cu mica fiinta in brate. Trec si cele cateva zile bulversante in maternitate si apoi esti acasa, singur cu mica fiinta in brate. Acum ia de te descurca. Dar te descurca tu, tu aceasta noua persoana pe care o vei intelege cu greu. Pentru ca nu mai esti tu cea pana de ieri, esti un alt om, un alt om condus de o alta chimie interiora. Si nu ai timp de introspectii pentru ca omul de l-ai adus pe lume are nevoi, si le are acum. Si, cel mai important, nimeni nu te pregateste de atata mestec de iubire si de resentiment.

 

Acum vreo saptamana am auzit primele plansete de copil. Era noapte si liniste. Bebelusul doarme exact sub noi, cu geamurile deschise se aude totul limpede. Esti femeie, esti mama, esti mama care alapteaza. In tine sunt furtuni de instincte, nu ai cum sa auzi planset de copil si sa nu simt fiorul, sa nu simti laptele. Asa am fost facute. Cel mai bun stimulent al lactatiei este nevoia copilului, corpul lasat in pace isi face treaba in armonie cu ceea ce bebelusul ii cere. O auzeam pe cea mica plangand, plans neconsolat. Nu varia, doar se epuiza. Nu se auzea sa fie ridicata, plimbata, se auzea static in acelasi loc al camerei. Primul impuls a fost sa le fac o vizita, sa le ofer ajutorul, sa ii pun in legatura cu un consultant in lactatie. Apoi mi-am pus frau, nu era treaba mea, nu e locul meu sa ajut, mai termina cu bunul samaritean. Chiar nu ai invatat nimic? Stai in banca ta! Si am stat. Am ascultat in fiecare noapte plansul neconsolat de bebelus care are o nevoie, nu de colici. Fiecare trebuie sa se descurce. Eu m-am descurcat singura. Sau poate pentru ca eram singura m-am descurcat. Nu era nimeni, nu ma puteam baza pe nimeni, asa ca trebuia sa ma descurc. Am avut noroc sa fie asa. Am avut noroc ca fetita asta sa-si aleaga foarte bine momentul cand a venit in viata mea.

 

Noaptea trecuta m-am culcat pe la 12, dupa ce am terminat programul administrativ. Adorm greu, ganduri multe, oboseala multa. Cred ca atipisem. Ma trezesc niste urlete teribile de femeie. Nu intelegeam ce se intampla. Ma ridic. Parea sa se auda de afara. Parea ca cineva omoara efectiv o femeie. Ca o stalceste. Atat de tare urla. Striga ca nu mai vrea, ca nu mai suporta, sa o lase in pace, ca nu mai poate. Am sarit din pat cu mana pe telefon. Tot blocul de vizavi asista. Nimeni nu avea nicio reactie. Eu nu vad nimic de pomi, nu stiam ce se intampla. Daca sunt jos, daca o bate. M-am dus pe balcon.Vocile au disparut, am crezut ca au depasit zona blocului nostru. Apoi vag liniste. Am intrat in casa. Au inceput sa se auda iar urletele- Nu mai pot, nu mai vreau! Se auzeau din bloc. Ba chiar foarte clar, erau din apartamentul de jos. Era ea, mama. Urla si plangea intr-un fel in care urli doar sa chemi inapoi mortii. Mi-a inghetat sangele. M-am gandit ca a patit ceva bebelusul, el nu se auzea deloc. Daca era acolo nu avea cum sa nu planga speriat de tipete. Apoi l-am auzit pe tata. Intr-un fel clasic incerca sa o aduca la realitate. Atunci am inteles ce a declansat criza. Alaptarea! El ii spunea ca nu este singura femeie care trece prin asta dar ca are nevoie sa se poata baza pe ea, sa aiba incredere. Ca daca ar putea sa o faca el ar face-o, dar nu poate. Mi-a plans sufletul pentru ea. Am inteles din clipa aceea ca nasterea nu a fost deloc ce si-a dorit. Ca nimei nu o ajuta. Dupa o ora jumate de plans si tipat s-a linistit. Mi-am promis ca astazi trec pe la ei.

 

Am plecat cu 30 de minute mai repede de la job. M-am oprit la ei la usa, am batut usor. Niciun raspuns. Mi-am amintit de sfaturile pe care mi le ofeream singura cu caldura, sa nu ma mai bag. Am facut stanga imprejur spre scari. Atunci el a deschis usa. Probabil ca se astepta sa-i spun ceva legat de "galagia" din noaptea trecuta. I-am zambit, i-am vorbit, i-am oferit ajutor. I-am spus ca inteleg. Parea luminat, usurat. I-am spus ca oricand are nevoie de ceva, de o pauza, sa vina si-i ajut. I-am povestit despre femei, despre ce ni se intampla dupa ce nastem. Despre cum ultimul lucru de care avem nevoie este ca cineva sa ne nege trairile. Daca spune ca nu mai poate, atunci nu mai poate si ceva trebuie schimbat. Creierul uman este o masinarie tare delicata, o chimie alterata, oboseala si poate deraia oricand. Simteam ca va veni momentul, si el simtea ca sotia lui va rabufni rau. Experienta nasterii a fost o trauma. S-au dus sa nasca natural, dupa 22 de ore de travaliu s-a intervenit cu cezariana. Apoi au fost bombardati cu lapte praf si glucoza. Cu ignoranta la adresa nevoilor copilului. Cuvantul lui la adresa experientei de acolo a fost "groaza".  Au plecat din maternitate cu spritul si corpul ranite. Cezariana, pe care daca nu ti-o doreste o percepi ca o agresiune, e o rana. Cu sanii raniti pentru ca nimeni nu s-a ocupat asa cum trebuie de primele alaptari. Obosita, singura, plina de indoieli. A rabufnit, a explodat ceva, dar foarte violent, foarte.... Sper sa ii fi facut bine. Sper sa ceara ajutorul daca or sa aiba nevoie. Nu mie, o straina, dar oricui. Unui profesionist. I-am spus ca o inteleg, pentru ca asa este. O inteleg!

 

Sa fii mama nu este usor. Nimeni nu este perfect. Hormonii fac din tine ce vor ei. Nu esti tu. Mintea ta nu este limpede. Poate ai noroc si esti mai echilibrata si treci usor. Dar poate nu ai noroc si te bulverseaza cu totul. Nu te simti mai putin, nu crede orbeste in perfectiunea altora. Toate au avut momentul lor de criza cand si-au dezbracat copilul in parc urland ca-l omoara o viespe despre care au avut senzatia ca a intrat in urechea copilului. Acela a fost momentul meu. Matilda avea o luna iar eu am pierdut controlul. Toate traumele bine inghesuite au rabufnit. Groaza ca o sa moara. Urlam ca o nebuna, eram convinsa ca insecta i-a intrat in ureche si o sa o omoare. Cand pierzi o sarcina, cand traiesti cu groaza ca o sa o pierzi si pe a doua, cand iti spun ca o sa faci un monstru, cand la 48 de ore de la nastre te sperie ca ti-a murit copilul.... nu mai esti tu si ajungi sa crezi ca se poate intampla. Cu timpul iesi din cerc. Te linistesti. Dar fiecare febra, fiecare problema si cazatura te aduc cu mintea inapoi. Si esti privita ca o persoana internabila la ospiciu. Asa ca taci, nu spui nimanui. Asa cum tac multe mame, isi ascund temerile, gandurile, nesiguranta. Mama aceasta nu a mai tacut. A fost sfasietor. Cata durere stansa, cata frustrare, cate neintelegere.  Probabil ca daca toate si-ar putea permite momentul de nebunie atunci nu ar mai fi luate in gluma si nicio mama nu ar mai ajunge sa aiba depresie postpartum. Niciun bebelus nu ar mai suferi.

 

 

 

 

Daca o mama urla langa voi ca nu mai poate si nu mai vrea fiti langa ea. Nu-i spuneti ca nu este asa, ca i se pare, ca au mai trecut alte milioane prin asta. Ceea ce simte este perfect real pentru ea. Poate ca pentru tine, cu mintea limpede, sau cu experientele tale totul pare un mizilic despre care o sa ne amuzam la anul. Dar in clipa aceea, pentru ea, este sfarsitul lumii. Pentru ca, real, asta este. Lumea ei de pana atunci s-a sfarsit si adaptarea noii lumi poate dura un timp.  Ajutati femeia de langa voi sa aiba timp!

 

 

 

 

neprevazutul

laudatul

Despre o mama

In ultimele 3 zile am scris, sters si rescris postarea asta de 10 ori. Tin foarte mult la ea si poate ca de aceea este una dintre cele mai grele. Am cautat articole, studii, marturiile altora, ca nu cumva sa scriu ceva gresit. Pe langa informatie conteaza si tonul si parerile, nu vreau sa fac mai mult rau decat bine. M-am gandit si daca sa ii dau drumul acum, cand toata blogosfera mamicistica e inca in fierbere din motive de Saptamana alaptarii care a degenerat in niste aiurile incredibile. Am prieteni care in mod ironic si-au pus pe FB statusuri de genul "Am intoleranta la lactoza", numai sa scape de articolele, fotografiile, filmulete cu bebelusi mai mici sau mai mari molfaind la san. Pot sa-i inteleg si pe ei, mai ales pe cei peste care nu a dat inca parenthudul. I-ar fi facut mai bine sa-l scriu mai peste un timp. Dar articolul de fata nu este tocmai despre alaptare, ci este despre ceea ce se intampla dupa... este despre un  comentariu "anonim" pe care l-am primit la postarea - Auto intarcarea in saptamana alaptarii. Este mesajul unei mame care trece prin ceea ce aminteam eu mai mult in gluma acolo- depresia post alaptare.

De atunci imi tot zbat mintea cu ce as putea sa-i raspund ca sa-i fac lucrurile mai usoare. M-am gandit si daca ar trebui sa raspund sau nu, poate era doar un monolog. Mi-am amintit si ce am simtit eu cand am trecut prin disperarea pierderii laptelui si cat de bine mi-ar fi prins sa fie langa mine cineva care sa ma inteleaga real, nu cineva care sa ma "incurajeze" cu hai bine ca ai avut si atat. Firesc, bine ca am avut si atat, dar asta nu era o consolare. Deci, draga o mama, am sa-ti raspund aici, ar fi multe de zis.

Am gasit ceva siteuri in engleza care vorbesc despre asta, probabil le-ai gasit si tu printr-o simpla cautare pe Google (vi le pot traduce in caz de nevoie):

(A cup of JO - este un testimonial impresionant, iti recomand cu incredere sa-l citesti;
The end of Breastfeeding - Susan Schade impartaseste experianta ei;
Weaning and Depresion - un articol de Catherine Pearson, destul de la subiect
Failed lactation and perinatal depression - studiul nu este inca disponibil , dar ne putem da seama din abstract ca incearca sa fundamenteze stiintific lucrurile.
Weaning - un articol foarte bun, am observat ca anumite parti din el sunt traduse si pe blogurile de la noi.)

sunt si altele, puteti da cautare cu "post weaning depression".

In literatura romaneasca nu am gasit nimic, doar cateva discutii timide pe forumuri pentru copii. Asa ca aici or sa fie mai mult ganduri bune catre tine.  Unul ar fi ca ma bucur ca ti-ai gasit resursele pentru a scrie despre asta. Nu stiu cat si cum te va ajuta ceea ce am eu de spus. De 2 zile iti tot caut resurse online despre ceea ce toti numesc cu ghilimele de rigoare depresia post alaptare sau despresia post intarcare. Depinde din ce unghi privesti situatia, al mamei sau al bebelusului. M-a amuzat felul in care te-ai semnat, am folosit si eu candva "o mama" drept semnatura, nu pentru ca nu vroiam sa-mi scriu numele acolo, comentariul meu era  plin de incarcatura personala, nici nu era nevoie sa semnez. Asa cum este si al tau si te simt ca tu asta esti acum - o mama.

Ai dreptate, atunci cand am scris in postarea mea trecutra ca simt ca ma va cuprinde depresia era mai mult in gluma. Nu pentru ca nu as crede asta, ci pentru ca sunt satula sa-mi judece tot felul de binevoitori trairile. Am indraznit sa deschid gura in fata cuiva care ma tot "stimula" sa-mi intarc copilul, ca e timpul, hotarase ea ca e timpul. Am incercat sa-i explic ca nu-i un lucru usor, nici pentru mama si nici pentru copil. N-a inteles nimic, erau bazaconii inventate de mine. Eu nu cred deloc ca ar fi bazaconii. Am trecut prin trei perioade extrem de grele, perioade in care lactatia aproape disparuse, perioade in care Matilda vroia 24 din 24 la san, eu nu aveam ce-i da. Din ce ma stresam din asta ma simteam si mai incapabila sa-i fac fata. Eram singure, nu aveam cum sa ma odihnesc, nu aveam cui sa o plasez ca sa am o clipa de luciditate si sa iau o decizie. Intre urletele ei nu aveam timp nici macar sa-i fac un lapte praf. Cand am reusit sa-i fac un biberon, cu ea in brate plangand, l-a refuzat cu violenta. Il vomita din gat, era capabila sa se culce nemancata decat sa bea lapte praf. Poate ca m-a ajutat si ea cu refuzul si asa am ramas cu alaptarea. Faptul ca am fost singura a avut si partea lui pozitiva, nu a fost nimeni sa ma descurajeze, sa stie mai bine decat mine, sa ma preseze. Doar la ultimul episod, cel de la 9 luni, era mama cu noi. Cand a vazut cum imi curge sange din sani si ca eram la limita lesinului de durere s-a dus si i-a facut lapte praf. Refuzat si asta zile la randul. Nu cred ca lucrurile prin care am trecut sunt normale, nimeni nu ar trebui sa treaca prin asta. Nici nu cred ca sunt eu vreo eroina, am facut asa cum am putut si cum au fost conditiile pentru noi. Probabil ca in fazele acelea teribile daca Matilda ar fi acceptat biberon aia ar fi fost, sfarsitul alaptarii. Nu stiu daca intr-un astfel de moment as fi simtit ceva diferit, as fi fost la fel de trista, as fi fost usurata, chiar nu stiu. Dupa cele doua saptamani de teroare de la 9 luni doar sanul drept si-a mai revenit, din el mananca si astazi, stangul este "intarcat".

Un subiect mult mai mediatizat, cu studii, specialisti, articole, este depresia post-natala. Acolo au inceput sa se lamureasca de cum stau lucrurile. Chiar au separat strarile in functie de gravitatea lor pe trei niveluri: tristetea dupa nastere (baby blues), depresia post-natala, psihoza post-natala. Multe aspecte inca sunt ambigue. Mecanismele, momentul aparitiei, durata. Dar cel putin sunt de acord ca exista. In cazul depresiei post-alaptare lucrurile stau mult mai slab. Unii o considera ca fiind parte a depresiei post-partum, altii nu o recunosc deloc. O tristete, melancolie sau lipsa de energie sufleteasca nu pot fi catalogate drept depresie, asa ca specialistii trec mai departe. Insa starile astea exista si uneori ajung la o intensitate ingrijoratoare. Exista si o predispozitie in acest sens. Femeile care au experimentat in trecut stari depresive sau anxioase au sanse mai mari de a suferi de o depresie post nastere. Uneori bolile psihice, asa cum sunt tulburarile bipolare, cunosc o revenire puternica in timpul sarcinii si dupa. Uneori starile sunt latente, mama trece printr-un baby blues, dar se tine inca pe linia de plutire, insa intarcarea poate sa declanseze adevarata depresie, mai ales daca intarcarea nu era dorita sau survine in urma unor alegeri mai putin bune (oferit completare cu LP, pus laptele matern in biberon, incetarea de a mai pune copilul la san, intarcari fortate din cauza unor tratamente, de retinut faptul ca nu orice tratament medicamentos impune intreruperea alaptarii). Esecul resimtit in a alapta poate fi la fel de dureros.

Eu ma asteptam sa o patesc rau inca din timpul sarcinii. Cam la un an inainte de sarcina trecusem cu mare greu peste un episod de atacuri de panica. Inima mea facea sprinturi la fiecare 5 minute. Am zis ca sunt destul de puternica sa depasesc momentul, dar saptamanile au trecut si ajunsesem un zombie. Atunci am cautat ajutor medical de specialitate. Starile anxioase iesisera de sub orice control si incepusera sa aduca si psihoze. Lipsa de somn si permanenta stare de egitatie pot face creierul sa creada lucruri care nu exista. Am facut tratament pentru 9 luni. L-am terminat cu putin timp inainte de a ramane insarcinata. Cand i-am comunicat medicului vestea cea mare a clatinat dezamagit din cap. Credea ca eu am inteles ce riscuri mari aduce sarcina, ca o sa am o recidiva grava a atacurilor de panica, ca in sarcina nu pot sa iau tratament. Ba mai mult, ca dupa nastere o sa sufar de psihoza post partum, ca o sa am ganduri teribile fata de copilul meu. Ca ma pun pe mine si pe el in pericol. Am citit si eu despre toate astea. In cazul meu nu s-a intamplat absolut nimic, niciun atac de panica in toata sarcina, cu toate ca as fi avut motive justificate, nici dupa nastere nimic, nici acasa, nici acum. Fara ganduri ca mi-as omora copilul. Din contra, cred ca as omoara pe oricine ar incerca sa ii faca rau. Am avut insa ceva spaime, unii le considera ca fiind psihoze. Una a fost cea cu teama ca imi moare copilul in somn. Am ales sa nu ma lupt cu teama asta, ba chiar am lasat-o in pace. Imi prindea bine, era o supapa pe unde ieseau si alte temeri. Prea mult autocontrol poate duce la acumulari care atunci cand or sa isi ceara drepturile o vor face foarte violent. Daca cineva va spune ca va comportati ca o nebuna este posibil chiar sa fie asa, dar nu este neaparat un lucru rau. In ciuda parerii medicilor, unele temeri si anxietati sunt bune. Am avut stari emotive, le am si acum, dar sunt stari de drag, e emotia acestei indragosteli fara margini pe care o simt pentru copilul meu. Am citit pe undeva ca ar trebui sa se mai domoleasca, pentru ca altfel ne sta inima in loc, inca nu s-a domolit, ma indragostesc pe zi ce trece mai mult.

De ce poti simti tristete, lipsa de energie, de ce poate sa-ti vina sa plangi, de ce poti simti distantare fata de copil? Ca si in cazul depresiei dupa nastere sunt doua mari cauze: una de natura hormonala si una de natura psihica. Hormonal "patim" cam asa: in timpul alaptarii secretam ocitocina, zis si hormonul dragostei, asa ne-a facut natura. Probabil ca sa nu  fugim mancand pamantul cand dam de greu. Este firesc ca la intreruperea alaptarii scaderea brusca a nivelului de hormoni buni sa fie resimtita. Ramanem fara un drog, simtim un soi de sevraj. Cu cat intreruperea este mai aproape de nastere si mai brusca cu atat este mai dur resimtita. Nu s-au facut studii legat de cantitatea de hormoni secretati in timpul alaptarii. Eu cred ca sunt multi. La aproape 16 luni dupa nastere eu inca nu m-am dat jos din roller-coaster-ul hormonal post sarcina. La 2 saptamani dupa nastere am avut prima ovulatie, deci teoretic hormonal eram reechilibrata, teoretic. Practic ma simt ca intr-un imens sindrom premenstrual, cu suisuri si coborasuri, mai ales in perioada ovulatiei. Fluctuatiile hormonale din timpul ciclului lunar influenteaza si lactatia. Cand hormonii se schimba si starile mele de spirit se schimba. Inca plang ca o bleaga din orice emotie mai puternica, simplul gand catre un copil mic, nu mai spun de orele cand sunt departe de Matilda. Stiu ca de multe ori sunt doar hormonii, nu sunt eu. Cele doua sunt oricum in stransa legatura, emotiile sunt desea conduse de hormoni, este posibil sa nici nu facem diferenta intre ele. Ni se intampla sa ne simtim ca si cum nu am fi noi, atunci sunt hormonii cei care vorbesc. Dar cum ramane cu gandurile si sentimentele noastre, cele care nu au legatura cu hormonii? Cu presiunile mediului extern? Cu "laptele de mama este cel mai bun"? Cu "laptele praf e moartea"? Cu o mama buna se scrifica pe ea pentru binele copilului? Ia uite ce de mame perfecte care alapteaza si dupa 2 ani, si gravide, si in tandem, si la munca. Tu de ce nu poti sa faci asa?

M-am gandit foarte serioas la asta. Mi-am dat seama ca de obicei mama este neglijata in ecuatia alaptarii/intarcarii, de multe ori ne gandim la ce se intampla cu bebele. La cum sa-i fie lui mai bine, la cum sa facem trecerea asta mai usoara, sa sufere cat mai putin. Cu bebe in minte eu am ajuns la concluzia ca o sa ajungem la intarcare atunci cand va simti ea. Insa eu am trecut deja prin trei incapacitati de a o mai alapta si printr-o semi intarcare. Cea din urma fiind cea de cand incepem diversificarea. Copilul poate da semene ca este pregatit sa manance si alimente. Deci incepem sa i le oferim. Cine a trecut cu ochiul peste articolele mele legate de diversificare probabil ca a vazut ca am scris acolo si despre faptul ca pe langa semnele ca bebe e pregatit, mai trebuie sa fie si mama pregatita. Nu ma referam la oale, linguri si chestii de pasat, ma refeream la pregatirea ei psihica. Diversificarea este primul hop, mai ales daca i-ai oferit numai san. Atunci poti incepe sa simti genul asta de trairi, de pierdere, de ruptura. Din unica lui sursa de hrana si confort incepi sa fii treptat una secundara. Din ganguritul fericit la san, acum incepe sa rada la lingurita. Una dintre functiile tale pentru care te-ai zbatut cu sudoare si sange incepe sa fie concurata de un castron cu morcovi fierti. Este o schimbare, una fireasca, una pe care o asteptai. Este insa important sa controlezi ritmul acestei treceri, sa-ti fie bine si tie. Un copil poate trai cu 80-90% lapte foarte bine si pana la un an. Poti incerca si varianta mea, eu nu am inceput prin a amesteca mancarea cu alaptarile, ii dadeam mici gustari intre alaptari, asa trecerea a fost mai usoara pentru amandoua. Apoi o  sa incepi sa simti bucuria faptului ca bebe accepta mancarea facuta de tine, ca-i place si ca e sanatos si fericit. Tot tu esti motivul acestei fericiri.

Probabil ca cel mai greu este pentru mamele care nu mai pot alapta, in ciuda faptului ca-si doresc, inainte de momentul diversificarii. Cu cat te-ai luptat mai mult pentru lactatie si cu cat ai tinut mai mult la a alapta cu atat e mai greu sa accepti ca s-a terminat. Daca esti si de partea celor care cred ca laptele praf este moartea, lucrurile or sa fie si mai grele. Intr-un final probabil ca o sa gasesti o cale sa te impaci cu tine, ai facut tot ce ai putut si ai facut bine. Faptul ca de azi inainte nu o sa-i mai poti oferi laptele tau nu inseamna ca nu-l mai iubesti. Probabil ca o sa descoapri noi modalitati de a te apropia de copilul tau, unele mai profunde, unele constiente. Sansele ca relatia voastra sa devina si mai puternica sunt mari. Laptele praf nu e chiar moartea, iar dupa 10 luni poti sa-i dai lapte de capra. Mai toti dintre noi suntem crescuti cu lapte praf, mai toti copiii pe care-i vezi sunt crescuti partial sau total cu lapte praf. Par bine, sanatosi, nu? Iar emotional atata timp cat sunt iubiti, respectati, ascultati eu cred ca or sa ajunga foarte bine. Lucrurile trebuie sa ramana in limita bunului simt, faci tot ce poti pana in punctul in care asta te afecteaza psihic si te face nefericita. Copiii mai mult decat orice simt starile mamei si intri intr-un cerc vicios din care se iese greu. Mereu am incurajat prietenele sa faca asa cum simt ele, de obicei o mama in acord cu copilul sau va simtit si ce simte copilul. Exista si o teorie care spune ca instinctul nostru este alterat de modelul social sau familial in care am fost crescuti. Este posibil sa fie asa, dar o decizie luata de tine, nu sub presiunea celor din jur, va avea macar beneficiul acceptarii tale.



Cunosc mame care au avut o fixatie cu alaptatul, nu pentru ca au crezut ca e mai bun, ci pur si simplu din ambitie. Au alaptat mecanic un numar de luni, la program fix, si-au facut datoria, au intarcat copilul brusc si nu le-a strabatut nicio depresie. Din contra imi spuneau lucruri de genul ca se simt ca niste vaci la muls sau ca se simt folosite. Mie tocmai folosinta asta mi-a placut, dar eu o vedeam ca pe o daruire. Deci pentru unele mame intarcarea e egala cu 0 stres emotional. Am vazut aplicata si metoda mama pleaca 7 zile si cand se intoarce copilul e "bine mersi" pe formula.

Ce am simtit si ce simt eu? Simt ca pierd pe cineva, mai mult decat ceva. Nu este doar un ceva. Simt ca o relatie in care am pus foarte mult trup si suflet se incheie. Simt o tristete profunda, simt nevoia de doliu. Da, asta este cuvantul si asta simt. Ca am nevoie de o perioada in care sa "jelesc" ceea ce s-a terminat. Atasamentul unor mame fata de alaptat este unul foarte mare, uneori se suprapune si se identifica cu atasamentul fata de copil. Se identifica cu sentimentul de utilitate, de succes in a fi o mama buna, cu cel de datorie de mama indeplinita. Cand avea Matilda 3 luni si jumatate am trecut prin prima criza a laptelui. Ma cuprinsese disperarea, aveam sentimentul ca-i gresesc cu ceva, ca sunt o incapabila, ca nu pot sa-i satisfac cele mai elementare nevoi. Ce fel de mama mai sunt eu daca nici lapte nu-i pot da copilului, ce sens mai am eu ca mama pentru ea. Care mai este diferenta dintre mine si oricare alta femeie care ar putea sa o ingrijeasca. Foarte dure ganduri si le-am gandit pe toate. Chiar le credeam. Din fericire am reusit sa resuscitez alaptarea de fiecare data. Nu cred ca as fi murit fara, nici eu nici copilul. Probabil ca mi-ar fi luat ceva timp sa gasesc drumurile pe langa si sa-mi rezolv problemele cu mine.

Eu nu cred in lupta cu tristetea. Cred in intelegerea ei. Cu siguranta ca are un motiv, fie ca sunt homonii, care in timp se vor pune la locul lor. De obicei starile hormonale le recunosti, sunt de genul celor premenstruale, probabil ca le-ai simtit si in sarcina. Sunt furtuni. Poti sa incerci sa le ignori si sa le lasi sa se disipeze singure. Problemele reale sunt cele pe care le ai cu tine. Si mie mi-a fost greu sa inteleg asta. Vroiam sa fiu cea mai buna mama, sa fac totul perfect, imi stabilisem niste standarde de neatins pentru un om. Am realizat la timp ca nimic nu "trebuie" sa fie intr-un anume fel. Am luat fiecare zi pe rand, azi un pic, maine un pic. Stiam ca intr-un final o sa o scoatem la liman. In perioadele cand credeam ca nu o sa mai am lapte compensam prin afectiune si apropiere fata de copil. Evitam sa o tin "la piept", dar o tineam langa mine, o tineam pe umar, ii vorbeam foarte mult, ii explicam ce se intampla. Pentru mine explicatiile au functionat ca o minune. Inca din sarcina i-am povestit tot ce se intampla cu noi si de ce. Asa am trecut si peste perioadele grele de dupa nastere. Noi doua eram o echipa si fiecare isi avea rolul ei. Probabil ca un copil nu intelege in adevaratul sens al cuvantului, dar simte ce-i spui. Matilda m-a ajutat sa trec peste sentimentul de vina, de fiecare data cand credeam ca-i gresesc cu ceva vedeam in ochii ei ca ea are alta parere. Ce o tulbura mai mult era tristetea mea. Copilul are nevoie de o mama fericita langa el. Alaptarea nu-i capatul drumului, e o foarte mica parte din el. Sfarsitul ei va lasa loc catre multe alte lucruri minunate. Gasiti resursele in copil, in iubirea pentru el. Nu va grabiti, nu va lasati presate. Este normal sa va simtiti si triste, si revoltate, si suparate. Nu-i lasati pe altii sa stie ei mai bine ce ar trebui sa simtiti voi. Putini oameni inteleg atasamentul fata de alaptare si ca intreruperea ei poate fi una foarte dureroasa. Este bine sa va inconjurati de oameni normali, nici din cei vaicaritori care sa va planga de mila, nici din cei care va brutalizeaza prin " ia mai termina cu prostiile". Evitati personele care se imbaiaza in perfectiune, am mari dubii ca ar fi chiar asa, si care va pot spori sentimentul de vinovatie sau de esec. Poti sa eviti pentru un timp si grupurile de sprijin. Oricat de importanta este alaptarea pentru voi si oricat ati crede ca este cel mai bun lucru pentru copil nu asta va defineste ca mame, nu in asta sta iubirea voastra.

Ce va poate ajuta sa prelungiti alaptarea? Imbratisati experienta. Alaptati la cerere. Pozitionati copilul corect pentru a evita ragadele si inghititul de aer. Mancati variat, indestulator si beti lichide. Descurajati persoanele care au foarte multe pareri despre cum ar trebui sa fiti voi ca mame. Nu ii lasati sa bata campiii despre cat de prost este laptele vostru, ca oricum nu contine mai nimic, ca-i apa cu zahar. Nu ii luati in seama cand spun ca bebelusului nu-i este bine din cauza laptelui matern, ca are colici sau reflux din cauza asta. Daca va ingrijoareaza faptul ca nu ia in greutate consultati un medic asupra starii lui de sanatate. Formula si cerealele nu sunt raspunsul automat pentru asta. Nu faceti o obisnuinta din a pune laptele matern in biberon. Aceasta metoda este una de urgenta pentru ocaziile cand trebuie sa plecati undeva, va dor sanii foarte rau, sunteti mult prea obosita ca sa mai functionati si cineva va poate oferi o pauza. Un biberon de lapte praf nu o sa va destabilizeze din alaptare, dar cate unul in fiecare zi poate convinge bebelusul ca este mai usor sa bea din biberon decat de la san. Asta se intampla in special cu nou-nascutii si copiii foarte mici. Incercati sa va odihniti pe cat posibil. Sa va "nesimtiti". Nesimteala m-a ajutat cel mai mult, m-a ferit de socurile emotionale, ne-a protejat. Nu-mi mai pasa aprope de nimic negativ din jurul meu, daca nu as fi facut asa probabil ca o luam pe campiii. Daca simtiti ca nu va descurcati singure si ca ceva nu merge bine consultati in specialist in alaptare. Va poate sfatui si oferi informatii  "din interior". Cu cat siti ca ati facut cam tot ce depindea de voi ca lucrurile sa fie bine, cu atat nu o sa fiti coplesite de sentimentul de vinovatie. Nici nu trebuie sa intindeti lucrurile pana in punctul de rupere, chiar daca voi din firea voastra sunteti persoane foarte rezistente. Acum nu mai sunteti doar voi, este si copilul. Si nu sunteti chiar voi, va insoteste alaiul de hormoni care de multe ori este cel care ne aduce in pragul disperarii. Luati in considerare posibilitatea intarcarii conduse de bebelus. Daca nu se poate asa, atunci incercati sa intarcati bland, pe o perioada mai lunga de timp. Asta va va da timp si voua si copilului pentru a va obisnui cu noua viata. Daca  intarcarea nu are legatura cu un act de vointa ci se intampla biologic, adica lactatia dispare, este similar unei intarcari bruste. Este posibil sa resimtiti socul ceva mai puternic, atat hormonal cat si psihic. Puteti consulta un endocrinolog sau un ginecolog, el va va indruma catre un tratament. Uneori starile accentuate de depresie sunt cauzate si de un dezechilibru tiroidian. 


Cu alaptare sau fara sunteti mame, iar asta e cea mai mare victorie din lume. Important este sa constientizati ce se intampla cu voi si sa cautati ajutorul atunci cand va vedeti la capatul puterilor. In cazul in care simtiti ca nu va puteti intoarce la suprafata si incepeti sa aveti ganduri sumbre este recomandat sa va adresati unui psiholog sau psihiatru.


O mama buna este facuta din iubire!

*In cazul in care aveti si alte informatii sau cunoasteti specialisti pe aceasta tema, orice sugestie este bine venita.