Saracia are ochi albastri

La mine in cartier este o piata, Norilor, vizavi de ea o cofetarie. In 2009 in fata cofetariei se pripasise o mama cu un bebelus in brate. Satatea cu el la san si astepta mila oamenilor. Nu a cersit niciodata agresiv, nu a deranjat, nu era genul. Era doar o femeie disperata pe care viata o aruncase acolo. Nu putea sa-si creasca pruncul, nu avea cu ce. Acum ca de ce l-a facut chiar nu mai conteaza. Femeia isi iubea copilul cum rar am vazut, plutea in jurul lor. Am ajutat-o cu un ban de fiecare data cand am trecut pe langa ea. Apoi eu am trecut prin lucruri foarte grele, am pierdut o sarcina, m-am atasat mai tare de mama cu bebelusul in brate. Cateva luni mai tarziu avea sa coboare Matilda in viata mea si intlegerea sentimentului de mama a devenit si mai puternica. Am nascut si am inceput sa sarbatoresc lunile din viata copilului meu. In fiecare luna cumparam un tort de la cofetaria cu pricina si de fiecare data ma opream sa vorbesc cu baietelul cu ochi albastri. Vazandu-l mereu in bratele mamei nici nu-mi dadusem seama cat era de mare, m-a uimit intr-o zi un sir de dintisori albi, atunci mi-am dat seama ca e deja un baietel. Ultima data am vorbit cu el cam acum 2 ani la inceputul lui decembrie. Copilasul ala crescuse acolo pe bordura la maica-sa in brate, dar era mai vesel si mai inteligent decat multi copii crescuti "la caldura".  Dupa Sarbatorile din acel an copilul si mama lui nu au mai aparut. A venit zapada mare si am zis ca nu au mai putut ajunge. Dar nici in primavara nu au aparut. Cand a implinit Matilda un an am fost sa cumpar un tort si am intrebat in cofetarie ce-i cu baietelul, vroiam sa-i dau hainute si de mancare. In cofetarie s-a facut liniste si una dintre fete a inceput sa planga, copilul nu mai este. Saracia din familia lui l-a omorat, le-a ars casa si impreuna cu ea 5 copii, traiau intr-o familie extinsa. Am plecat plangand si de atunci ma gandesc ca as fi putut face mai mult pentru ea, nu am intrebat-o niciodata daca ar putea munci, daca are nevoie si de altceva decat de un ban lasat din cand in cand. Nu pot sa uit copilasul ala si ochii lui. Mi-am promis atunci sa fac mai mult.  

 

 

Va mai amintiti de oamenii minunati despre care va povesteam aici? Ei mi-au dat ocazia sa imi tin promisiunea si sa fac mai mult. Impreuna cu ei am deschis un grup pe Facebook, v-am mai spus eu de el. Grupului i s-au alaturat oameni frumosi. Incercam sa ajutam familii in nevoie, catorva le-am adus deja putina bucurie. Am strans bani, am colectat hainute si incaltaminte, am cumparat alimente, rechizite, produse de igiena. M-am mirat si m-am bucurat de cat de receptivi au fost cei rugati sa  ajute. Dar... am ajuns intr-un punct in care avem nevoie de voi toti. In urma cu doua saptamani Nicoleta ne-a propus un caz. Sase familii din satul Ralesti, Comuna Gogosari, Judetul Giurgiu. Preotul din sat, cu grija de oamenii nevoiasi, cerea ajutorul. Sunt sase familii in care se afla 14 copii cu varste de la 3 la 14 ani. Atat stiam atunci. Am vorbit cu preotul din sat, ne-a trimis cateva fotografii si amanunte despre familii. Am pus cazul lor pe grup, Maria a scris despre ei pe blog, ajutorul a inceput sa vina. Am simtit insa ca trebuie sa merg acolo, ca trebuie sa vad exact de ce au nevoie. Mihai, unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut, a fost gand la gand si am stabilit ca o sa mergem duminica, 25 noiembrie, la Gogosari.

 

 

Duminica dimineata am plecat cu Mihai spre Giurgiu. Am facut cate un pachet pentru fiecare copilas, doua in plus, poate mai gaseam copii si sa avem pentru toti. Am plecat ceva mai tarziu decat ne-am propus, nu mai ajungeam la timp pentru slujba. Preotul Catalin insistase sa ajungem la slujba de duminica si sa cunoastem acolo oamenii. Poate ca asa a trebuit sa fie sa ajungem mai tarziu, oamenii plecasera de la biserica, a trebuit sa mergem noi la ei. Cand am plecat de acasa ma tot gandeam ca sigur lucrurile nu stau chiar asa de rau, oamenii stau la tara, mai au una alta prin curte, la tara se locuieste in casa parinteasca si sigur sunt in familiile extinse. Insa ajungi acolo si te izbeste contrastul dintre frumusetea locului si amaraciunea oamenilor. Satul asta este intre doua lacuri, pe o culme de deal. Pe dealuri a fost candva vie, nu mai este, a ramas doar terasarea. A scapat o mare livada de nuci, baltile inteleg ca sunt in circuitul piscicol, este si o crescatorie de crap. Pe partea dreapta a lacurilor viata este frumoasa si oamenii o duc bine. In comuna se lucra la reteaua de apa potabila. Campania electorala e in plina desfasurare si de pe toti stalpii ne-au ras politicienii tarii. Traversezi prima limba de pamant si asfaltul dispare, casele sunt parasite, parca era si mai intuneric. Locurile sunt foarte frumoase, oamenii foarte saraci.

 

Preotul Catalin ne-a intampinat la biserica din sat, ne-a miruit si ne-a invitat in casa lui. Omul este asezat, gospodar, are o familie foarte frumoasa. Mezina familiei nu are nici o luna. Ne-a povestit despre sat, despre oameni, despre bisericile sale. Are doua parohii, cea din satul Ralesti si cea din satul vecin- Draghiceanu. Biserica veche de acolo, este din 1921, are mare nevoie de o restaurare. Am plecat de la casa parintelui optimisti, aveam sa ne intoarceam acolo 6 ore mai tarziu daramati.

*********************************************************************************
 

Prima familie la care am mers are 4 copii, famila Mierlea - Stefan si Mariana sunt parintii. Casuta lor este una tipica pentru aceasta zona, doua odai mici separete de un hol. O singura camera era incalzita, acolo locuiau cei patru copii si parintii lor. Era insa curat, femeia cocea paine intr-un fel de cupor electric. Copiii cei mici dormeau. Barbatul era plecat sa munceasca prin sat. Familia este sarmana, singurul venit stabil venind din alocatiile copiilor. Mama nu a stiu sa ne lamureasca daca mai primeste ajutorul social pentru copilul cu handicap - Ionut de 8 ani. A ramas ca preotul Catalin sa se intereseze. Nevoile lor sunt multe. Cea mai importanta ar fi oferirea unui loc de munca tatalui, omul vrea sa munceasca. Apoi au nevoie de alimente (conserve de carne, conserve de legume, pate de ficat, orez, ulei, zahar, mezeluri), haine, incaltaminte, produse de igiena, un dulap pentru haine (dulapul l-am gasit dar am nevoie de cineva care sa-l demoneteze si sa-l transporte la o adresa din Bucuresi pana maxim joi), o canapea.
Copiii sunt:
Stefania- o minunatie de fetita de 3 anisori, nu avea jucarii deloc. Are nevoie si de hainute  si de incaltaminte numarul 23-24.

 

Georgiana Teodora - dormea inghesuita pe canapea langa surioara ei, am incercat sa nu o trezim. Ea are 4 ani, poarta 25-26 la incaltaminte.

 

 

Ionut – este un baietel foarte vesel, din pacate are o problema de dezvoltare mintala. Are 8 ani si poarta 30-31 la incaltaminte.

Andreea – 12 ani, merge la scoala si se vedea in privirea ei cat este de inteligenta, este un copil care sprijinit poate sa rasara din familia ei. Poarta 35-36 la incaltaminte si mai are nevoie de rechizite (coli albe mi-a spus).

 

 ********************************************************************************

Alexandra si tatal ei au ramas singuri, mama a murit acum un an. Tatal este foarte bolnav, are semipareza, are sonda urinara, abia vorbeste. Pare sa fi fost un om foarte bun, are ochii inca veseli. Alexandra are doar 14 ani, dar se poarta ca  un adult. Este foarte cerebrala, tine casa, are grija de tatal ei, se duce la scoala si este un elev foarte bun. Cand am ajuns la ea isi facea temele la latina. Am intrebat-o de ce au nevoie si primul lucru a spus: medicametele pentru tati. Nu a zis de haine, de mancare, a zis de medicamente. Le stia pe toate, stia pentru ce este fiecare medicament si cat o costa. Cam un milion pe luna. Apoi ne-a spus cat sunt facturile lunare. Este teribil si incorect ca un copil de 14 ani sa duca singur tot greul asta. Cel mai trist este ca acest copil nu crede ca mai exista speranta de mai bine, ca viata nu mai are nimic de oferit, este foarte marcata de pierderea mamei. I-am facut doar o fotografie, am simtit ca nu-si doreste mai mult. Este foarte demna, nu cere, nu se plange.

Daca doriti sa o ajutati are nevoie de: bani pentru medicamente (sau medicamentele:Teotard 200 mg; Prestarium 5 mg; Metoprolol 50 mg; Simvastatin 10 mg ), alimente (branza- e pasiunea tatalui, orez, paste, cartofi, ceapa, legume, pasta de rosii, ulei), produse de igiena, produse pentru spalat (detergent manaul), haine pentru iarna (o hainuta nr. 40, ghete nr. 38-39), un covor/mocheta cam de 3/3 m (au pamant pe jos in casa). Alexandra are cam 1,60-1,65 inaltime si este slabuta.

Noi ne-am indragostit de Alexandra, i-am lasat numerele de telefon, sper din suflet sa ne caute daca va avea o problema. Daca doriti sa o alintati putin cred ca s-ar bucura, ca orice adolescenta, de farduri, cosmetice, un parfumel. Surpriza cea mai mare ar fi sa-i ducem de Craciun "un ceva" la care sa asculte muzica la casti. Cine are unul de nu-l mai foloseste? Aveti?

*********************************************************************************

Adina este mama unei familii foarte frumoase, familia Amuza. Este simpla dar cu mare dorinta sa-si vada familia mai bine. Ne-a povestit cum sotul a luat-o chiar daca avea doi copii (acum mari) si au mai facut doi copii: Mihaela (4 ani, 26-27 nr. pentru incaltaminte) si Alexandru (14 ani, nr. 36 pentru incaltaminte). I-am gasit cu 3 culmi de rufe puse la uscat, casa foarte curata, copiii ingrijiti. Tatal era in sat la munca cu ziua. Venitul stabil al acestei familii este de doar 125 de lei, in rest daca mai castiga tatal ceva...Sunt oameni muncitori.  Au nevoie de o munca sigura pentru tata. In gospodarie ar avea nevoie de un frigider, evident ca si unul folosit este foarte bun. Au nevoie de: alimente neperisabile, cartofi, de produse pentru igiena, produse pentru curatenie, rechizite pentru Alexandru, medicamente generale pentru copii. De la Adina am aflat si de specula pe care o face magazinul din sat, toate produsele sunt aproape duble ca pret fata de preturile practicate la Giurgiu.

Mihaela isi doreste foarte mult carticele pentru colorat si creioane.

********************************************************************************

La familia Butnariu lucrurile stateau mult mai rau. Mama are un handicap mintal, din pacate si fetita. Locuinta lor este pe cale sa se prabuseasca. Intreaga familie locuieste intr-o camera, adica parintii si cei patru copii. Au nevoie de consiliere sociala si de un medic pentru a consulta copiii. Poate si o locuinta sociala in sat sau in comuna. Nevoile acestei familii sunt multiple, de la alimente neperisabile la haine, incaltaminte, produse pentru igiena.
Copiii:
Ionut- are 3 ani (24-25 la incaltaminte) cand am fost la ei dormea cu fratiorul sau Danut-  4 ani (26-27 la incaltaminte), au nevoie de hainute, jucarii, incaltaminte, alimente specifice varstei. Flori are 7 ani (nu se stie sigur, atat se presupune, se pare ca este mai mare dar din cauza retardului pare mai micuta) este vesela si prietenoasa, are nevoie de asistenta de specialitate. Isi doreste o papusica. Petrisor are 11 ani si este un copil matur, pare sa fie foarte constient de tot ce se intampla in jurul lui. Are nevoie de haine si incaltaminte numarul 33-34, de rechizite, jucarii, alimente.

*********************************************************************************

La familia Pleava nu am putut merge. Este vorba despre un tata vaduv si baietelul sau de 14 ani, Petrisor. Tatal nu doreste expunere, i-am respectat dorinta, il inteleg. Faptul ca omul este prea coplesit si demn si nu vrea sa cedeze in fata nevoilor si sa ceara ajutor nu inseamna ca nu are nevoie de el. I-a spus parintelui sa primeasca el ceea ce vor aduce oamenii. Sper ca lipsa de detalii sau imagini sa nu va faca sa-l ocoliti pe acest baietel. Petrisor poarta 36-37 la incaltaminte si are nevoie de alimente, haine, rechizite, jucarii.

*********************************************************************************

Am vorbit in seara asta cu parintele, aveam nevoie de niste detalii despre casa lor- a lui Andrei si Teo- l-am intrebat ce fac copiii: Andrei (3 ani) dormea, Teodor (8 ani) stia ca vine parintele si spera ca-i aduce ceva de mancare (ii adusese). Stiti ce a spus Teodor cand l-am intrebat ce face Andrei? Mi-a zis: "Andrei doarme ca a fost cu tati la munca." Andrei se duce pe santier cu tatal sau, acolo capata si ceva de mancare. Teodor se duce la scoala si apoi vine singur acasa, acolo sta tot singur si daca are noroc i-a lasat tatal o jumatate de paine si o ceapa. Nu are jucarii, carti, are doar doi catei.

Am pastrat familia Susanu la sfarsit chiar daca a fost cea de-a doua familie la care am fost. Pe drumul de intoarcere catre Bucuresti am simtit nevoia sa tac, si Mihai la fel, ne-am gandit la acesti copii si vorbele nu veneau. Stiam doar ca trebuie sa facem ceva pentru ei, sa facem tot ce putem pentru ei. Sa facem o CASA! De ce au nevoie de o casa? Pentru ca a lor a aras cu tot ce aveau in ea. Acum nu mai au nimic, nimic. Au scapat cu hainele de pe ei. Pentru moment locuiesc din mila unei persoane intr-o casa veche si crapata. Stau toti 3 intr-o camera pe care reusesc sa o incalzeasca. Nu au electricitate. Nu au o plita sau un aragaz, butelie, deci nu au unde sa gateasca. Au nevoie de tot ce va puteti imagina, de la soseste la linguri, de la farfurii la perdele, de la mancare la haine. Au nevoie de orice pentru ca nu mai au nimic. Au nevoie de o casa.  Tatal lucreaza acum pentru materiale de constructii, dar nu va razbi singur. L-am intalnit prima data impreuna cu cei doi copii la casa sociala, spargea pietre adunate de drum cu barosul ca sa produca pietris pentru constructie. Mai tarziu, cand ne-am dus la locuinta arsa, l-am gasit cautand printre daramaturi, incerca sa mai salveze ceva. Nu mai era nimic de salvat. Au nevoie de o casa! Nu au nevoie de lux, doar de patru pereti si un acoperis.

Benone Susanu este tatal a doi copii pe care-i creste singur. Mama copiilor i-a abandonat, a plecat la mai bine.Tatal isi priveste copiii cu mare dragoste si blandete.

 

 

 

 

Asa arata chipul vesel al lui Teodor... Ochii lui albastri m-au privit duminica de langa o casa arsa.

 

 

 



*********************************************************************************
 

Avem amintiri din copilarie sau din adolescenta pe care nu le putem lasa in trecut. Imi amintesc ca aveam vreo 13-14 ani si o duceam foarte greu. Au fost cam 4 ani in viata noastra in care saracia isi facuse cuib si nici ca vroia sa mai plece. In acea perioada imi amintesc ca am surprins-o pe mama cum statea noaptea in bucatarie si vorbea singura... Vorbea cu cei 10.000 de lei (lei din aia vechi, adica un leu de acum) ultimii bani pe care-i mai avea pana la salariu, bani care nu-i mai ajungeau nici sa cumpere paine. Nu cred ca stie ca am vazut-o in noaptea aia in care nu putea sa doarma de grija, nu mai avea ce sa ne dea sa mancam. Salariul ei doar pe asta se ducea si nu era suficient. Dupa revolutia din '89 tatal meu a trecut printr-o depresie puternica si s-a pensionat. Mama a ramas baza familiei. Serviciul ei era prost, stiam ca nu ne permitem haine sau rasfaturi, dar nu stiam ca nu aveam bani nici pentru alimente si ca ea se lupta sa ne duca de la un salariu la altul si sa nu simtim cat de rau ne este. In acea perioada eu si fratele meu a trebuit sa muncim, trebuia sa ne ajutam familia asa ca am carat navete, am descarcat camioane de navete cu rachiu pe care apoi le vindeam betivanilor din satul natal al mamei. Acolo incercasera ai mei sa faca un fel de magazinas, vara ne duceam sa ajutam, in principiu se vindea alcool. Am muncit acolo, am luat-o ca pe o joaca. Stiu insa in ce groaza se invarteau parintii mei. Stiu cum este sa ai ani de zile o singura pereche de pantaloni, si aia capatati. Stiu cum e sa vezi cum altii au si tu nu. Stiu cum e sa-ti vezi mama aproape murind de inima rea pentru ca un nenorocit i-a furat banii pe care-i obtinuse foarte greu si pe care vroia sa ne cumpere adidasi. Stiu. Dar mai stiu ca am avut doi parinti inteligenti si educati, doi luptatori, doi oameni care au reusit sa iasa la liman si sa stea iar drepti. Au reusit, ne-au ajutat, familia noastra a fost iar bine. Stiu si asta. Insa amintirile raman cu tine iar eu nu am cum sa uit cum vorbea mama singura de saracie. De asta eu nu pot sa trec pe langa un om in nevoie si sa nu bag mana in buzunar sa-l ajut.

 

Ii ajutam pe acesti oameni sa isi faca o viata mai buna?

 

 

Sat Ralesti, Comuna Gogosari, Jud. Giurgiu.
PARINTELE CATALIN-0740035463/ 0762650304
Adresa pentru a trimite bani prin mandat postal: Preot Badea Constantin Catalin, Comuna Gogosari, sat Ralesti, jud. Giurgiu

Grup de sprijin pe Facebook- O mana de ajutor de la o mana de oameni
Persoane de contact - Miruna Margarit/ Mihai Branzan
Donatii in contul grupului: IBAN RO23VBBU2509UN3555702701, Volksbank, sucursala Unirii - Margarit Miruna Mihaela. (va rugam specificati caz Gogosari si numele familiei).

Le multumesc tuturor celor care s-au alaturat deja acestei initiative si celor care isi pot aloca putin timp, energie, bani, donatii in alimente, haine, incaltaminte, rechizite... Multumim.

Despre o mama

In ultimele 3 zile am scris, sters si rescris postarea asta de 10 ori. Tin foarte mult la ea si poate ca de aceea este una dintre cele mai grele. Am cautat articole, studii, marturiile altora, ca nu cumva sa scriu ceva gresit. Pe langa informatie conteaza si tonul si parerile, nu vreau sa fac mai mult rau decat bine. M-am gandit si daca sa ii dau drumul acum, cand toata blogosfera mamicistica e inca in fierbere din motive de Saptamana alaptarii care a degenerat in niste aiurile incredibile. Am prieteni care in mod ironic si-au pus pe FB statusuri de genul "Am intoleranta la lactoza", numai sa scape de articolele, fotografiile, filmulete cu bebelusi mai mici sau mai mari molfaind la san. Pot sa-i inteleg si pe ei, mai ales pe cei peste care nu a dat inca parenthudul. I-ar fi facut mai bine sa-l scriu mai peste un timp. Dar articolul de fata nu este tocmai despre alaptare, ci este despre ceea ce se intampla dupa... este despre un  comentariu "anonim" pe care l-am primit la postarea - Auto intarcarea in saptamana alaptarii. Este mesajul unei mame care trece prin ceea ce aminteam eu mai mult in gluma acolo- depresia post alaptare.

De atunci imi tot zbat mintea cu ce as putea sa-i raspund ca sa-i fac lucrurile mai usoare. M-am gandit si daca ar trebui sa raspund sau nu, poate era doar un monolog. Mi-am amintit si ce am simtit eu cand am trecut prin disperarea pierderii laptelui si cat de bine mi-ar fi prins sa fie langa mine cineva care sa ma inteleaga real, nu cineva care sa ma "incurajeze" cu hai bine ca ai avut si atat. Firesc, bine ca am avut si atat, dar asta nu era o consolare. Deci, draga o mama, am sa-ti raspund aici, ar fi multe de zis.

Am gasit ceva siteuri in engleza care vorbesc despre asta, probabil le-ai gasit si tu printr-o simpla cautare pe Google (vi le pot traduce in caz de nevoie):

(A cup of JO - este un testimonial impresionant, iti recomand cu incredere sa-l citesti;
The end of Breastfeeding - Susan Schade impartaseste experianta ei;
Weaning and Depresion - un articol de Catherine Pearson, destul de la subiect
Failed lactation and perinatal depression - studiul nu este inca disponibil , dar ne putem da seama din abstract ca incearca sa fundamenteze stiintific lucrurile.
Weaning - un articol foarte bun, am observat ca anumite parti din el sunt traduse si pe blogurile de la noi.)

sunt si altele, puteti da cautare cu "post weaning depression".

In literatura romaneasca nu am gasit nimic, doar cateva discutii timide pe forumuri pentru copii. Asa ca aici or sa fie mai mult ganduri bune catre tine.  Unul ar fi ca ma bucur ca ti-ai gasit resursele pentru a scrie despre asta. Nu stiu cat si cum te va ajuta ceea ce am eu de spus. De 2 zile iti tot caut resurse online despre ceea ce toti numesc cu ghilimele de rigoare depresia post alaptare sau despresia post intarcare. Depinde din ce unghi privesti situatia, al mamei sau al bebelusului. M-a amuzat felul in care te-ai semnat, am folosit si eu candva "o mama" drept semnatura, nu pentru ca nu vroiam sa-mi scriu numele acolo, comentariul meu era  plin de incarcatura personala, nici nu era nevoie sa semnez. Asa cum este si al tau si te simt ca tu asta esti acum - o mama.

Ai dreptate, atunci cand am scris in postarea mea trecutra ca simt ca ma va cuprinde depresia era mai mult in gluma. Nu pentru ca nu as crede asta, ci pentru ca sunt satula sa-mi judece tot felul de binevoitori trairile. Am indraznit sa deschid gura in fata cuiva care ma tot "stimula" sa-mi intarc copilul, ca e timpul, hotarase ea ca e timpul. Am incercat sa-i explic ca nu-i un lucru usor, nici pentru mama si nici pentru copil. N-a inteles nimic, erau bazaconii inventate de mine. Eu nu cred deloc ca ar fi bazaconii. Am trecut prin trei perioade extrem de grele, perioade in care lactatia aproape disparuse, perioade in care Matilda vroia 24 din 24 la san, eu nu aveam ce-i da. Din ce ma stresam din asta ma simteam si mai incapabila sa-i fac fata. Eram singure, nu aveam cum sa ma odihnesc, nu aveam cui sa o plasez ca sa am o clipa de luciditate si sa iau o decizie. Intre urletele ei nu aveam timp nici macar sa-i fac un lapte praf. Cand am reusit sa-i fac un biberon, cu ea in brate plangand, l-a refuzat cu violenta. Il vomita din gat, era capabila sa se culce nemancata decat sa bea lapte praf. Poate ca m-a ajutat si ea cu refuzul si asa am ramas cu alaptarea. Faptul ca am fost singura a avut si partea lui pozitiva, nu a fost nimeni sa ma descurajeze, sa stie mai bine decat mine, sa ma preseze. Doar la ultimul episod, cel de la 9 luni, era mama cu noi. Cand a vazut cum imi curge sange din sani si ca eram la limita lesinului de durere s-a dus si i-a facut lapte praf. Refuzat si asta zile la randul. Nu cred ca lucrurile prin care am trecut sunt normale, nimeni nu ar trebui sa treaca prin asta. Nici nu cred ca sunt eu vreo eroina, am facut asa cum am putut si cum au fost conditiile pentru noi. Probabil ca in fazele acelea teribile daca Matilda ar fi acceptat biberon aia ar fi fost, sfarsitul alaptarii. Nu stiu daca intr-un astfel de moment as fi simtit ceva diferit, as fi fost la fel de trista, as fi fost usurata, chiar nu stiu. Dupa cele doua saptamani de teroare de la 9 luni doar sanul drept si-a mai revenit, din el mananca si astazi, stangul este "intarcat".

Un subiect mult mai mediatizat, cu studii, specialisti, articole, este depresia post-natala. Acolo au inceput sa se lamureasca de cum stau lucrurile. Chiar au separat strarile in functie de gravitatea lor pe trei niveluri: tristetea dupa nastere (baby blues), depresia post-natala, psihoza post-natala. Multe aspecte inca sunt ambigue. Mecanismele, momentul aparitiei, durata. Dar cel putin sunt de acord ca exista. In cazul depresiei post-alaptare lucrurile stau mult mai slab. Unii o considera ca fiind parte a depresiei post-partum, altii nu o recunosc deloc. O tristete, melancolie sau lipsa de energie sufleteasca nu pot fi catalogate drept depresie, asa ca specialistii trec mai departe. Insa starile astea exista si uneori ajung la o intensitate ingrijoratoare. Exista si o predispozitie in acest sens. Femeile care au experimentat in trecut stari depresive sau anxioase au sanse mai mari de a suferi de o depresie post nastere. Uneori bolile psihice, asa cum sunt tulburarile bipolare, cunosc o revenire puternica in timpul sarcinii si dupa. Uneori starile sunt latente, mama trece printr-un baby blues, dar se tine inca pe linia de plutire, insa intarcarea poate sa declanseze adevarata depresie, mai ales daca intarcarea nu era dorita sau survine in urma unor alegeri mai putin bune (oferit completare cu LP, pus laptele matern in biberon, incetarea de a mai pune copilul la san, intarcari fortate din cauza unor tratamente, de retinut faptul ca nu orice tratament medicamentos impune intreruperea alaptarii). Esecul resimtit in a alapta poate fi la fel de dureros.

Eu ma asteptam sa o patesc rau inca din timpul sarcinii. Cam la un an inainte de sarcina trecusem cu mare greu peste un episod de atacuri de panica. Inima mea facea sprinturi la fiecare 5 minute. Am zis ca sunt destul de puternica sa depasesc momentul, dar saptamanile au trecut si ajunsesem un zombie. Atunci am cautat ajutor medical de specialitate. Starile anxioase iesisera de sub orice control si incepusera sa aduca si psihoze. Lipsa de somn si permanenta stare de egitatie pot face creierul sa creada lucruri care nu exista. Am facut tratament pentru 9 luni. L-am terminat cu putin timp inainte de a ramane insarcinata. Cand i-am comunicat medicului vestea cea mare a clatinat dezamagit din cap. Credea ca eu am inteles ce riscuri mari aduce sarcina, ca o sa am o recidiva grava a atacurilor de panica, ca in sarcina nu pot sa iau tratament. Ba mai mult, ca dupa nastere o sa sufar de psihoza post partum, ca o sa am ganduri teribile fata de copilul meu. Ca ma pun pe mine si pe el in pericol. Am citit si eu despre toate astea. In cazul meu nu s-a intamplat absolut nimic, niciun atac de panica in toata sarcina, cu toate ca as fi avut motive justificate, nici dupa nastere nimic, nici acasa, nici acum. Fara ganduri ca mi-as omora copilul. Din contra, cred ca as omoara pe oricine ar incerca sa ii faca rau. Am avut insa ceva spaime, unii le considera ca fiind psihoze. Una a fost cea cu teama ca imi moare copilul in somn. Am ales sa nu ma lupt cu teama asta, ba chiar am lasat-o in pace. Imi prindea bine, era o supapa pe unde ieseau si alte temeri. Prea mult autocontrol poate duce la acumulari care atunci cand or sa isi ceara drepturile o vor face foarte violent. Daca cineva va spune ca va comportati ca o nebuna este posibil chiar sa fie asa, dar nu este neaparat un lucru rau. In ciuda parerii medicilor, unele temeri si anxietati sunt bune. Am avut stari emotive, le am si acum, dar sunt stari de drag, e emotia acestei indragosteli fara margini pe care o simt pentru copilul meu. Am citit pe undeva ca ar trebui sa se mai domoleasca, pentru ca altfel ne sta inima in loc, inca nu s-a domolit, ma indragostesc pe zi ce trece mai mult.

De ce poti simti tristete, lipsa de energie, de ce poate sa-ti vina sa plangi, de ce poti simti distantare fata de copil? Ca si in cazul depresiei dupa nastere sunt doua mari cauze: una de natura hormonala si una de natura psihica. Hormonal "patim" cam asa: in timpul alaptarii secretam ocitocina, zis si hormonul dragostei, asa ne-a facut natura. Probabil ca sa nu  fugim mancand pamantul cand dam de greu. Este firesc ca la intreruperea alaptarii scaderea brusca a nivelului de hormoni buni sa fie resimtita. Ramanem fara un drog, simtim un soi de sevraj. Cu cat intreruperea este mai aproape de nastere si mai brusca cu atat este mai dur resimtita. Nu s-au facut studii legat de cantitatea de hormoni secretati in timpul alaptarii. Eu cred ca sunt multi. La aproape 16 luni dupa nastere eu inca nu m-am dat jos din roller-coaster-ul hormonal post sarcina. La 2 saptamani dupa nastere am avut prima ovulatie, deci teoretic hormonal eram reechilibrata, teoretic. Practic ma simt ca intr-un imens sindrom premenstrual, cu suisuri si coborasuri, mai ales in perioada ovulatiei. Fluctuatiile hormonale din timpul ciclului lunar influenteaza si lactatia. Cand hormonii se schimba si starile mele de spirit se schimba. Inca plang ca o bleaga din orice emotie mai puternica, simplul gand catre un copil mic, nu mai spun de orele cand sunt departe de Matilda. Stiu ca de multe ori sunt doar hormonii, nu sunt eu. Cele doua sunt oricum in stransa legatura, emotiile sunt desea conduse de hormoni, este posibil sa nici nu facem diferenta intre ele. Ni se intampla sa ne simtim ca si cum nu am fi noi, atunci sunt hormonii cei care vorbesc. Dar cum ramane cu gandurile si sentimentele noastre, cele care nu au legatura cu hormonii? Cu presiunile mediului extern? Cu "laptele de mama este cel mai bun"? Cu "laptele praf e moartea"? Cu o mama buna se scrifica pe ea pentru binele copilului? Ia uite ce de mame perfecte care alapteaza si dupa 2 ani, si gravide, si in tandem, si la munca. Tu de ce nu poti sa faci asa?

M-am gandit foarte serioas la asta. Mi-am dat seama ca de obicei mama este neglijata in ecuatia alaptarii/intarcarii, de multe ori ne gandim la ce se intampla cu bebele. La cum sa-i fie lui mai bine, la cum sa facem trecerea asta mai usoara, sa sufere cat mai putin. Cu bebe in minte eu am ajuns la concluzia ca o sa ajungem la intarcare atunci cand va simti ea. Insa eu am trecut deja prin trei incapacitati de a o mai alapta si printr-o semi intarcare. Cea din urma fiind cea de cand incepem diversificarea. Copilul poate da semene ca este pregatit sa manance si alimente. Deci incepem sa i le oferim. Cine a trecut cu ochiul peste articolele mele legate de diversificare probabil ca a vazut ca am scris acolo si despre faptul ca pe langa semnele ca bebe e pregatit, mai trebuie sa fie si mama pregatita. Nu ma referam la oale, linguri si chestii de pasat, ma refeream la pregatirea ei psihica. Diversificarea este primul hop, mai ales daca i-ai oferit numai san. Atunci poti incepe sa simti genul asta de trairi, de pierdere, de ruptura. Din unica lui sursa de hrana si confort incepi sa fii treptat una secundara. Din ganguritul fericit la san, acum incepe sa rada la lingurita. Una dintre functiile tale pentru care te-ai zbatut cu sudoare si sange incepe sa fie concurata de un castron cu morcovi fierti. Este o schimbare, una fireasca, una pe care o asteptai. Este insa important sa controlezi ritmul acestei treceri, sa-ti fie bine si tie. Un copil poate trai cu 80-90% lapte foarte bine si pana la un an. Poti incerca si varianta mea, eu nu am inceput prin a amesteca mancarea cu alaptarile, ii dadeam mici gustari intre alaptari, asa trecerea a fost mai usoara pentru amandoua. Apoi o  sa incepi sa simti bucuria faptului ca bebe accepta mancarea facuta de tine, ca-i place si ca e sanatos si fericit. Tot tu esti motivul acestei fericiri.

Probabil ca cel mai greu este pentru mamele care nu mai pot alapta, in ciuda faptului ca-si doresc, inainte de momentul diversificarii. Cu cat te-ai luptat mai mult pentru lactatie si cu cat ai tinut mai mult la a alapta cu atat e mai greu sa accepti ca s-a terminat. Daca esti si de partea celor care cred ca laptele praf este moartea, lucrurile or sa fie si mai grele. Intr-un final probabil ca o sa gasesti o cale sa te impaci cu tine, ai facut tot ce ai putut si ai facut bine. Faptul ca de azi inainte nu o sa-i mai poti oferi laptele tau nu inseamna ca nu-l mai iubesti. Probabil ca o sa descoapri noi modalitati de a te apropia de copilul tau, unele mai profunde, unele constiente. Sansele ca relatia voastra sa devina si mai puternica sunt mari. Laptele praf nu e chiar moartea, iar dupa 10 luni poti sa-i dai lapte de capra. Mai toti dintre noi suntem crescuti cu lapte praf, mai toti copiii pe care-i vezi sunt crescuti partial sau total cu lapte praf. Par bine, sanatosi, nu? Iar emotional atata timp cat sunt iubiti, respectati, ascultati eu cred ca or sa ajunga foarte bine. Lucrurile trebuie sa ramana in limita bunului simt, faci tot ce poti pana in punctul in care asta te afecteaza psihic si te face nefericita. Copiii mai mult decat orice simt starile mamei si intri intr-un cerc vicios din care se iese greu. Mereu am incurajat prietenele sa faca asa cum simt ele, de obicei o mama in acord cu copilul sau va simtit si ce simte copilul. Exista si o teorie care spune ca instinctul nostru este alterat de modelul social sau familial in care am fost crescuti. Este posibil sa fie asa, dar o decizie luata de tine, nu sub presiunea celor din jur, va avea macar beneficiul acceptarii tale.



Cunosc mame care au avut o fixatie cu alaptatul, nu pentru ca au crezut ca e mai bun, ci pur si simplu din ambitie. Au alaptat mecanic un numar de luni, la program fix, si-au facut datoria, au intarcat copilul brusc si nu le-a strabatut nicio depresie. Din contra imi spuneau lucruri de genul ca se simt ca niste vaci la muls sau ca se simt folosite. Mie tocmai folosinta asta mi-a placut, dar eu o vedeam ca pe o daruire. Deci pentru unele mame intarcarea e egala cu 0 stres emotional. Am vazut aplicata si metoda mama pleaca 7 zile si cand se intoarce copilul e "bine mersi" pe formula.

Ce am simtit si ce simt eu? Simt ca pierd pe cineva, mai mult decat ceva. Nu este doar un ceva. Simt ca o relatie in care am pus foarte mult trup si suflet se incheie. Simt o tristete profunda, simt nevoia de doliu. Da, asta este cuvantul si asta simt. Ca am nevoie de o perioada in care sa "jelesc" ceea ce s-a terminat. Atasamentul unor mame fata de alaptat este unul foarte mare, uneori se suprapune si se identifica cu atasamentul fata de copil. Se identifica cu sentimentul de utilitate, de succes in a fi o mama buna, cu cel de datorie de mama indeplinita. Cand avea Matilda 3 luni si jumatate am trecut prin prima criza a laptelui. Ma cuprinsese disperarea, aveam sentimentul ca-i gresesc cu ceva, ca sunt o incapabila, ca nu pot sa-i satisfac cele mai elementare nevoi. Ce fel de mama mai sunt eu daca nici lapte nu-i pot da copilului, ce sens mai am eu ca mama pentru ea. Care mai este diferenta dintre mine si oricare alta femeie care ar putea sa o ingrijeasca. Foarte dure ganduri si le-am gandit pe toate. Chiar le credeam. Din fericire am reusit sa resuscitez alaptarea de fiecare data. Nu cred ca as fi murit fara, nici eu nici copilul. Probabil ca mi-ar fi luat ceva timp sa gasesc drumurile pe langa si sa-mi rezolv problemele cu mine.

Eu nu cred in lupta cu tristetea. Cred in intelegerea ei. Cu siguranta ca are un motiv, fie ca sunt homonii, care in timp se vor pune la locul lor. De obicei starile hormonale le recunosti, sunt de genul celor premenstruale, probabil ca le-ai simtit si in sarcina. Sunt furtuni. Poti sa incerci sa le ignori si sa le lasi sa se disipeze singure. Problemele reale sunt cele pe care le ai cu tine. Si mie mi-a fost greu sa inteleg asta. Vroiam sa fiu cea mai buna mama, sa fac totul perfect, imi stabilisem niste standarde de neatins pentru un om. Am realizat la timp ca nimic nu "trebuie" sa fie intr-un anume fel. Am luat fiecare zi pe rand, azi un pic, maine un pic. Stiam ca intr-un final o sa o scoatem la liman. In perioadele cand credeam ca nu o sa mai am lapte compensam prin afectiune si apropiere fata de copil. Evitam sa o tin "la piept", dar o tineam langa mine, o tineam pe umar, ii vorbeam foarte mult, ii explicam ce se intampla. Pentru mine explicatiile au functionat ca o minune. Inca din sarcina i-am povestit tot ce se intampla cu noi si de ce. Asa am trecut si peste perioadele grele de dupa nastere. Noi doua eram o echipa si fiecare isi avea rolul ei. Probabil ca un copil nu intelege in adevaratul sens al cuvantului, dar simte ce-i spui. Matilda m-a ajutat sa trec peste sentimentul de vina, de fiecare data cand credeam ca-i gresesc cu ceva vedeam in ochii ei ca ea are alta parere. Ce o tulbura mai mult era tristetea mea. Copilul are nevoie de o mama fericita langa el. Alaptarea nu-i capatul drumului, e o foarte mica parte din el. Sfarsitul ei va lasa loc catre multe alte lucruri minunate. Gasiti resursele in copil, in iubirea pentru el. Nu va grabiti, nu va lasati presate. Este normal sa va simtiti si triste, si revoltate, si suparate. Nu-i lasati pe altii sa stie ei mai bine ce ar trebui sa simtiti voi. Putini oameni inteleg atasamentul fata de alaptare si ca intreruperea ei poate fi una foarte dureroasa. Este bine sa va inconjurati de oameni normali, nici din cei vaicaritori care sa va planga de mila, nici din cei care va brutalizeaza prin " ia mai termina cu prostiile". Evitati personele care se imbaiaza in perfectiune, am mari dubii ca ar fi chiar asa, si care va pot spori sentimentul de vinovatie sau de esec. Poti sa eviti pentru un timp si grupurile de sprijin. Oricat de importanta este alaptarea pentru voi si oricat ati crede ca este cel mai bun lucru pentru copil nu asta va defineste ca mame, nu in asta sta iubirea voastra.

Ce va poate ajuta sa prelungiti alaptarea? Imbratisati experienta. Alaptati la cerere. Pozitionati copilul corect pentru a evita ragadele si inghititul de aer. Mancati variat, indestulator si beti lichide. Descurajati persoanele care au foarte multe pareri despre cum ar trebui sa fiti voi ca mame. Nu ii lasati sa bata campiii despre cat de prost este laptele vostru, ca oricum nu contine mai nimic, ca-i apa cu zahar. Nu ii luati in seama cand spun ca bebelusului nu-i este bine din cauza laptelui matern, ca are colici sau reflux din cauza asta. Daca va ingrijoareaza faptul ca nu ia in greutate consultati un medic asupra starii lui de sanatate. Formula si cerealele nu sunt raspunsul automat pentru asta. Nu faceti o obisnuinta din a pune laptele matern in biberon. Aceasta metoda este una de urgenta pentru ocaziile cand trebuie sa plecati undeva, va dor sanii foarte rau, sunteti mult prea obosita ca sa mai functionati si cineva va poate oferi o pauza. Un biberon de lapte praf nu o sa va destabilizeze din alaptare, dar cate unul in fiecare zi poate convinge bebelusul ca este mai usor sa bea din biberon decat de la san. Asta se intampla in special cu nou-nascutii si copiii foarte mici. Incercati sa va odihniti pe cat posibil. Sa va "nesimtiti". Nesimteala m-a ajutat cel mai mult, m-a ferit de socurile emotionale, ne-a protejat. Nu-mi mai pasa aprope de nimic negativ din jurul meu, daca nu as fi facut asa probabil ca o luam pe campiii. Daca simtiti ca nu va descurcati singure si ca ceva nu merge bine consultati in specialist in alaptare. Va poate sfatui si oferi informatii  "din interior". Cu cat siti ca ati facut cam tot ce depindea de voi ca lucrurile sa fie bine, cu atat nu o sa fiti coplesite de sentimentul de vinovatie. Nici nu trebuie sa intindeti lucrurile pana in punctul de rupere, chiar daca voi din firea voastra sunteti persoane foarte rezistente. Acum nu mai sunteti doar voi, este si copilul. Si nu sunteti chiar voi, va insoteste alaiul de hormoni care de multe ori este cel care ne aduce in pragul disperarii. Luati in considerare posibilitatea intarcarii conduse de bebelus. Daca nu se poate asa, atunci incercati sa intarcati bland, pe o perioada mai lunga de timp. Asta va va da timp si voua si copilului pentru a va obisnui cu noua viata. Daca  intarcarea nu are legatura cu un act de vointa ci se intampla biologic, adica lactatia dispare, este similar unei intarcari bruste. Este posibil sa resimtiti socul ceva mai puternic, atat hormonal cat si psihic. Puteti consulta un endocrinolog sau un ginecolog, el va va indruma catre un tratament. Uneori starile accentuate de depresie sunt cauzate si de un dezechilibru tiroidian. 


Cu alaptare sau fara sunteti mame, iar asta e cea mai mare victorie din lume. Important este sa constientizati ce se intampla cu voi si sa cautati ajutorul atunci cand va vedeti la capatul puterilor. In cazul in care simtiti ca nu va puteti intoarce la suprafata si incepeti sa aveti ganduri sumbre este recomandat sa va adresati unui psiholog sau psihiatru.


O mama buna este facuta din iubire!

*In cazul in care aveti si alte informatii sau cunoasteti specialisti pe aceasta tema, orice sugestie este bine venita.