Despre frumusete

M-au mirat mereu parintii care-si vad copiii ca fiind frumosi (chiar daca nu sunt). Exista un fel de intelegere tacita intre adulti ca nu poti gandi despre un copil ca nu este frumos, ca doar e copil. Eu sincer nu cred asta. Sunt copii frumosi si copii mai putin frumosi. Total de acord ca pot fi simpatici sau nostimi, pot fi caraghiosi. Aproape toti copiii iti trezesc sentimentul acela de dragalasenie si de instinct de reproducere, dar nu sunt toti frumosi. Si ma gandeam oare eu ce o sa simt atunci cand o sa am un copil. Daca o sa iasa o ciudatenie uratica o sa-l vad frumos prin prisma faptului ca-i al meu si ca-l iubesc? Sau o sa fiu si mai exigenta si o sa-l vad mai critic decat il vad cei din jur. Apoi a nascut prietena mea buna din copilarie si primul lucru pe care mi l-a spus la telefon, cumva cu jena si parere de rau in glas, a fost ca baietelul ei este urat. Mi s-a rupt sufletul. Da, nu era un copil de pus in poze, putini nou-nascuti sunt fotomodele cum au iesit de unde au iesit, dar... Mi-a parut atat de rau pentru ea. I-am spus ca nu este urat, e doar un bebelus blond care inca nu s-a conturat. Acum a crescut si este foarte frumusel. Sigur, acum, ea il vede cel mai frumos copil. Sper.

 

A venit si ziua marii intalniri dintre mine si copilul meu. Mi-o imaginasem, o si "stiam" cu chipul ei de acum. Mi-o imaginasem bruneta si cu parul cret. Mi-o imaginasem semanand mai mult cu mine cand eram bebelus. Eu am fost un copil frumos si cu o fizionomie exotica. Mi-o imaginam ceva asemanator. Imi doream sa semene cat mai putin cu el pentru a nu isi pune si mai multe intrebari legate de originea ei. Si...a iesit. Era bruneta si cu parul cret, dar semana incredibil de mult cu el. Un om pe care atunci nu-l simteam, ramasese undeva acolo intr-o amintire. Asemanarea ei cu el m-a facut sa-l iert si sa-l indragesc. Dar atunci mi se parea ca seamana foarte mult cu el, prea mult. Era suparata, incruntata, ridica din spranceana. Avea un ochisor umflat si rosu de la cat se luptase sa iasa cand nu a fost lasata. Era sifonata. Avea mainile foarte mari pentru un bebelus. Era lunga si slaba. Necoordonata. Gura parea mare. Era destul de curata si cu pielea foarte alba pentru un bebelus abia nascut. Era copilul meu, o iubeam pana la lacrimi, mi-o dorisem din tot sufletul si fiinta mea, dar intr-o singura secunda am vazut toate astea. Nu era un copil frumos. Era un bebelus trecut printr-o nastere naturala, sifonat si strambat de proces, usor mazgos si suparat. Fericirea era cea mai mare simtita pana atunci, iubirea la fel, dar tot i-am vazut toate acele "defecte". Si mi-am amintit iar de parintii care isi vad copiii frumosi din prin clipa si ma gandeam oare ce este gresit cu mine de eu o vad asa.... ne-frumoasa.

 

Eu la 10 luni

 

 

Matilda a fost un bebelus foarte simpatic, haios. Era linistita si vesela, pozitiva. Facea niste moace de nu puteai sa nu razi in hohote. Dupa cateva saptamani a inceput sa se schimbe si a ajuns copilul frumos care este acum. Acum mi se pare real frumoasa, uneori ma uit la ea si ma intreb cum de s-au combinat genele si a iesit atat de frumoasa. Dar sunt momente si zile cand nu o vad chiar asa, ii vad defectele, o vad cu ochi critic. De simtit o simt asa cum este ea. E un copil minunat, are un temperament care ma face fericita, personalitatea ei a inceput sa isi ceara drepturile. Sunt putin spus mandra de ea. Este peste medie de desteapta, invata foarte repede, stie lucruri pe care nici nu visam sa le invete pana la doi ani. Iubesc fiecare particica din ea. Dar nu inseamna ca nu-i mai vad manutele ca-i sunt mai mari decat ar fi armonios. Ca o urechiusa e mai stramba putin pentru ca-i statea mereu indoita cand o alaptam. Ca sunt cam mari ele asa, urechile. Ca uneori ochii ii par prea apropiati. Si iar ma intreb oare ce-i cu mine de pot sa o vad si asa. Cand toti parintii de copii mult mai putini frumosi decat ea ii vad pe ai lor printi si printese. De ce strabate din mine critica fata de aspectul ei fizic?

 

Ea la 10 luni

 

 

Mie, cand eram mica, imi spuneau "uratanie". Se pare ca era o forma de alint... Ma uit la poze si chiar nu eram uratanie deloc. Pe langa faptul ca eram foarte dragalasa mai eram si blanda si afectuoasa. Ma lipteam de oricine. Iubeam de la frunza la gandacel, la om. Dar tatal meu s-a gandit sa ma alinte uratanie si dupa el altii. Cred ca mi-au spus de o mie de ori povestea scoaterii mele din maternitate. Plangeam, ca orice bebelus deranjat. Si probabil ca nu eram prea simpatica urland de ma facusem violet. Dar povestea lor este despre cat de urata eram si cum au glumit ei sa ma lase acolo. Si acum li se pare o poveste interesanta de spus. Amuzanta. Cum nici mai tarziu nu au avut nimic pozitiv de spus la adresa aspectului meu. Nu cred ca isi dau seama, nici macar acum, ce a insemnat pentru mine toata critica lor. Ce face dintr-un copil sau dintr-un adolescent privirea piezisa a mamei. Critica tatalui pentru orice gram pus, pentru orice suvita de par vopsita altfel. Cat de greu iti este sa te convingi ca merti si altceva. Ca meriti un compliment, ca poate altul chiar te vede frumos. Ca poate chiar esti, dar critica lor te-a facut mereu sa te vezi mai putin decat esti. Cat de greu este sa scapi de o eticheta pe care ti-au pus-o inca de cand te-ai nascut? Oare nu este datoria unui parinte sa isi vada copilul frumos? Mai frumos decat l-ar vedea oricine? Sa-l laude. Sa-l incurajeze. Sa nu-l faca un om atat de critic si de exigent incat sa-si critice si el, la randul lui, copilul?

Se pare ca daca ajungi adult, matur, profund ar trebui sa-ti schimbi perspectiva asupra frumusetii fizice a oamenilor. Rahat- ma scuzati. Istoria cu frumusetea interioara, cu inteligenta, cu farmecul si orice altceva sunt doar povesti de consolare. Singura perioada din viata mea cand m-am simtit frumoasa si m-am iubit fizic a fost perioada sarcinii. Si cam sase luni dupa ce am nascut. M-am simtit tanara, frumoasa, slaba. Nu mi s-a mai parut nici pielea urata, nici nasul mare, nici ca sunt un elefant, nici sanii mici, nici fundul mare. Apoi perioada aceea a trecut si am revenit la vechile ganduri despre mine. Sa te percepi drept frumos este foarte important. Sa fii perceput frumos fizic este foarte important. Frumusetea atrage bunavointa oamenilor. Ti se deschid mai usor usile. Treci mai usor prin viata. Este posibil ca din aceasta cauza sa pierzi din profunzime si din tenacitate? Cand nu trebuie sa lupti pentru fiecare lucru incepi sa crezi ca acel lucru ti se cuvine de drept? Poate, dar nu cred ca acesta este neaparat un lucru rau. Mi-am dorit ca Matilda sa fie frumoasa. Nu vreau sa cunoasca critica de sine, critica altora. Nu vreau sa fie jignita sau discriminata. Vreau sa aiba o viata usoara in care sa i se deschida usi si doar pentru ca are un zambet frumos. Nu vreau sa trebuiasca sa munceasca de zece ori mai mult. Vreau sa-i cada si din cer, si din nimic. Vreau sa nu se simta prea putin frumoasa pentru a fi mama unui copil frumos.


Si toate astea pentru ca o prietena mi-a trimis un clip. Merita trei minute din viata voastra. Multumesc, Cristina!