Atelier interactiv cu Tudor Chirila - 26 noiembrie

Descurajăm violenţa verbală cu idei inteligente!

Atelier pentru tineri, în cadrul campaniei Cuvintele dor, nu-i aşa?despre consecinţele violenţei verbale

Ca parte a campaniei Cuvintele dor, nu-i aşa?, lansată de Romtelecom la începutul acestei săptămâni,

luni, 26 noiembrie, va avea loc un atelier interactiv dedicat tinerilor cu vârste între 14-18 ani, care doresc să înțeleagă mai bine mecanismele fenomenului de violență și să învețe metode inteligente de administrare a acesteia.

Evenimentul are loc în Music Club, din Str. Baratiei nr. 31, sector 3,  Bucuresti, începând cu orele 19:00 și este dedicat exclusiv tinerilor.  Intrarea este liberă pentru aceștia, în limita locurilor disponibile (170 locuri).

Invitatul special al serii este artistul Tudor Chirilă, care le va vorbi tinerilor despre experiențele sale cu acest fenomen. Unul dintre psihologii implicați în campanie, Silviu Ioniță, va fi, de asemenea, prezent și le va vorbi tinerilor despre exemplificări și sugestii de soluții inteligente pentru combaterea celor mai generale situații de violență.

Scopul acestui atelier este să le ofere tinerilor participanți idei despre cum pot să transforme orice conflict într-o luptă a ideilor inteligente, prin tipuri de acțiuni gândite și nu prin impulsuri de moment.

Campania Cuvintele dor, nu-i asa? atrage atenţia asupra violenţei verbale şi consecinţele acesteia asupra comportamentului tinerilor și este realizată împreună cu Asociaţia Telefonul Copilului, partener de peste 10 ani al companiei, în proiecte dedicate tinerilor şi copiilor. Campania a fost stimulată de creşterea numărului de situaţii violente semnalate public, în care copiii şi tinerii sunt implicaţi fie ca victime, fie ca agresori, şi de creşterea numărului de apeluri la Telefonul Copilului care ridicau această problemă.

În plus, Romtelecom a comandat două studii care relevă o imunizare crescută a tinerelor generaţii la formele de violenţă verbală, deşi aceasta este larg recunoscută ca fiind punctul zero de escaladare către forme mai grave de violenţă:

Peste jumatate dintre copiii si tinerii intervievati au fost implicati intr-un caz de violenta verbala, locul in care aceasta s-a desfasurat fiind, in ordinea indicarii: pe strada, in cartierul in care locuiesc, la scoala si pe strada, in alt cartier decat cel in care locuiesc. Copiii si tinerii spun ca, la scoala, frecventa cea mai mare a cazurilor de violenta verbala este cea intre elevi, pe cand in cartier, locul este ocupat de cele intre persoane care nu se cunosc, participante la trafic (soferi, pietoni), care surclaseaza chiar si cazurile care implica interlopii sau „baietii smecheri”.

Cercetarea calitativă relevă faptul că agresivitatea verbală sau “uşoara îmbrânceală”  tind să devină normă comportamentală în ceea ce priveşte frecvenţa şi acceptarea socială (i.e. nu mai sunt percepute ca manifestări de ostilitate). Agresivitatea verbală este general întâlnită şi majoritatea tinerilor consideră că este punctul de pornire al multor episoade de violenţă fizică.

Tinerii participanţi atât la cercetarea cantitativă, cât şi la cercetarea calitativă nu asociază spontan violenţa cu agresivitatea verbală. In perceptia respondentilor, violenta verbala apare spontan in topul exemplelor de violenta abia pe locul sase, prin “cuvinte urate adresate de persoane necunoscute”, primele cinci pozitii fiind ocupate de exemplificari de situatii de violenta fizica.

Campania îşi propune să ofere instrumente de gestionare a situaţiilor de violenţă si include întâlniri deschise cu adulţi şi tineri interesaţi să afle mai multe despre soluţiile constructive de abordare a violenţei. De asemenea, pune la dispoziţie un centru virtual de informaţii şi recomandări www.cuvinteledor.ro, iar pe 7 decembrie se va încheia cu lansarea unei cărţi electronice gratuite, cu studii de caz şi recomandări generale. 

Dilema de weekend

Now what? Copilul s-a culcat, o sa doarma cam o ora jumatate, ce sa fac eu acuuuum? Este singurul me time din toata saptamana. Zilele de luni pana vineri se termina pe la ora 23 dupa ce fac de mancare, strang, pun, frec, spal, calc, cad lata. Dar in weekend am aceste doua mici pauze. Ce de timp!!! Ce sa fac, ce sa fac?

 

Top 10 prioritati :))

a) sa ma culc si eu?
b) sa mananc?
c) sa ma rasfat cu o baie?
d) sa scriu ceva util pe blog (nu de alta, dar am ramas in urma cu materialele "despre")?
e) sa termin de citit cartea despre inteligenta copiilor?
f) sa mananc chestiile pacatoase pe care nu pot sa le mananc de fata cu ea?
g) sa ma uit la Grey's Anatomy, ieri a aparut episodul 6 din sezonul 9?
h) sa fac ordine?
i) sa fac niste exercitii pentru coloana mea amarata?
j) sa montez dulapurile de la Ikea?

(mancare avem)

Dileme, dileme... f&g?

 

 

Voi ce faceti cand va dorm copiii? Si sa nu ziceti sex, ca-i post!

Despre noroc

Sunt acasa la mine. Am o casa. Bine, e de fapt un apartament, dar eu asa ii spun: casa. Am casa mea cu pereti, acoperis, geamuri, usa si e cald. Am un job bun, poate foarte bun, un job care-mi asigura un venit mare pentru tara asta. Am avut si o masina, a patit o dauna totala, dar imi cumpar alta. Am cam tot ce-i poate trebui unui om normal, am in limita bunului simt si nu cred ca mai mult m-ar face mai fericita. Am.

Copilul meu frumos si sanatos doarme in camera de langa. Doarme in patul meu nostru. Doarme acolo pentru ca asa am hotarat acum un an si ceva ca e mai bine pentru noi.  Am culcat-o si m-am jucat prin parul ei. Zambeste in somn. E un copil linistit si fericit. Are mancare, are haine, are jucarii, oameni care o iubesc si multa liniste. Avem familie, prieteni, oameni care ne iubesc, oameni pe care-i iubim. Nu sunt multi, dar sunt cei care trebuie. Nu cred ca daca ar fi mai multi as fi mai fericita. Avem.

In ultimul timp m-am gandit mult la "a avea" asta, nu m-a lovit acum o revelatie, stiu pe ce lume traiesc. Dar m-am tot gandit. Eu de ce am si altul n-are? Sunt lucruri in viata pe care pur si simplu le primesti, te nasti intr-o familie, te nasti intr-o casa, cresti acolo unde ti-a fost dat. Sunt lucrurile date. Apoi sunt lucrurile din viata pe care ti le faci. Eu cred ca poti sa faci orice ti-ai propune. Daca vrei cu adevarat, le faci. Si jobul, si casa, si masina, si cuptorul cu microunde, ti le faci pe toate. Unii trebuie sa se straduiasca mai mult, sa munceasca mai mult (sau sa fure mai iscusit), dar daca vrei ceva suficient de mult o sa ai. Nu conteaza ca traiesti in Romania, America, China, poate conteaza daca traiesti intr-o tara muritoare de foame din Africa, asta poate da, dar traiesit in Romania. Si da, este posibil sa dureze ceva mai mult in tara numita Romania, dar si aici se poate. 

Apoi sunt lucrurile pe care nu ti le da situatia de fap si pe care nu le poti face tu oricat te-ai stradui. Sunt lucrurile care depind de ceva de dincolo de noi. Poti sa-i spui noroc, poti sa-i spui destin, sansa, Dumnezeu. Poti sa-i spui cum vrei, dar o sa vina ziua cand o sa simti ca este ceva dincolo de tine. Eu am simtit asta in ziua in care Matilda s-a asezat in pantecul meu. Atunci am simtit ca eu sunt nimic si viata este totul.

Eu am avut noroc! Si nu ma refer la faptul ca m-a ajutat mama cu bani cand am cumparat casa, ca am  beneficiat de referinte bune cand m-am angajat, ca o sa recuperz banii de pe masina, ca maine imi vin dulapurile de la Ikea. Astea le-as fi facut oricum, stiu ca le-as fi facut. Norocul meu pe lumea asta, norocul meu cel mare, este ca am un copil sanatos.  Am avut noroc ca nu s-a intamplat sa fie monstrul ala de care-mi spuneau medicii, am avut noroc ca a iesit intreaga si ca este sanatoasa. Am noroc ca inca este. Mi-ar fi placut sa cred complet si sincer in Dumnezeu, I-as fi multumit Lui. Nu stiu cui sa multumesc, asa ca spun ca am avut noroc. La asta ma gandesc in fiecare seara cand ma joc prin parul ei, in fiecare dimineata cand se trezeste si ma ia in brate, in fiecare zi cand vin de la munca si ea alearga chiuind catre usa. Am avut noroc, un noroc pe care altii nu-l au. Si nu cred ca sunt eu mai demna cu ceva de el, cum nici nu cred ca viata avea vreo datorie fata de Matilda. Nu cred ca unii merita si altii nu, pur si simplu unii au. Eu am.

Ce ma ingrozeste teribil este ca norocul se poate termina oricand si eu nu as putea face nimic sa opresc asta. Pot doar sa ma bucur, sa apreciez, sa ofer recunostinta, sa multumesc pentru ceea ce am azi. Si mai pot sa incerc sa ajut acolo unde norocul inca nu a venit.

Sunt oameni care au nevoie de ajutor. Sunt oameni care au copii bolnavi.

O mana de ajutor de la o mana de oameni

The Blind Date

N-am mai fost de ceva timp la o intalnire. Nici pe vazute, nici pe nevazute, nici de pe net, nici aranjata de vreun cunoscut, nici simple coincidente frumoase dále vietii. De vreo doi ani si ceva sunt mama, mai intai 9 luni la interior si restul de 19 luni si la exterior. Deci dispozitie, timp, aspect de intalniri... mai putin. Mai rad cu prietenii ca ar trebui sa ma intorc si eu pe piata. Inca nu ma simt pregatita pentru asta. Uneori ocaziile se lovesc singure de mine, dar nu le consider INTALNIRI. Nu prea ma strabate niciun fior. Unele sunt simple cafele, altele sunt reglari de stari fiziologice. Nevoia de intimitate a crescut mult dupa ce am devenit mama. Am nevoie de acea intelegere profunda, de complicitatea dintre doi parteneri, nu mai am sufletul de prea multe cuvinte, vreau fara cuvinte. Cum nu am gasit ce-mi trebuie stau pe tusa un timp, e interesat sa privesti oamenii din afara jocului. Mi-e inca bine asa si nu simt ca as avea ceva mai mult de oferit acum.

 

Daaar luni seara primesc un telefon. Il asteptam, nu credeam ca o sa sune asa de repede inapoi. Era PERSOANA. Recunosc numarul si ma trece un fior, sa vezi ca-mi spune ca NU. Am cautat ceva timp persoana asta si in circumstantele prezente am mare nevoie de ea, mare. Raspund, imi propune sa ne intalnim a doua zi dupa serviciu. Incerc sa nu se simta emotia si-i raspund fara sa respir ca si pentru mine e bine marti dupa serviciu, ne vedem la metrou la Izvor. E vizavi de job-ul meu si ajung in doua minute. Inchid, imi fac o cruce "Da Doamne sa fie PERSOANA!".

 

Marti dimineata obosita dupa o noapte cu 7 treziri de alaptat uit complet de marea intalnire. Abia ma tarai prin casa, ma uit la hainele de ieri... hmm parca ar mai merge si azi (stiu ca asa ceva nu se face, dar... fiti si voi indulgenti). Incerc sa-mi fac o fata cat de cat umana si in timp ce agitam fondul de ten ma loveste: INTALNIREA! Shit, la naiba, cam nasol! Fuga inapoi in baie, spalat pe cap, aranjat, machiat, pus hainutele de zile mari, nici prea prea nici foarte foarte, nu-mi pun tocuri ca nu stiu cat e persoana de inalta si sa nu fie intimidant. Se face ora 9, trebuia sa fiu la munca de o jumatate de ora, sigur a sunat sefu dupa mine (are un fel de radar, daca nu ajung la timp intr-o zi fix atunci suna). Mai arunc o privire: machiajul prietenos, rochia neagra clasica spune elganta-dar-nu-intepata, parul l-am prins ca-i prea cret si prea roscat si cine stie, fara tocuri, dragut, merge - par abordabila si prietenoasa. Hai ca pleaca taxiul si mai gasesti altul peste o ora.

 

Toata ziua am stat ca pe ace. Asa emotii nu am mai avut de.... nu mai stiu cand. Mi se par prostesti, sunt ditamai omul, si nu orice om, fac mereu interviuri, ma intalnesc in fiecare zi cu sute de oameni, de unde emotii?! Nu stiu de unde, dar am. E foarte important ca persoana sa ma placa si este si mai important ca si eu simt ca e The One. Daca nu e cine trebuie Matilda o sa stie din prima, copiii stiu. Pfaa, abia patru. A zis ca mai suna, n-a sunat, daca nu mai vine si nici macar nu suna. Nu pare genul de om care sa nu mai vina la o intalnire si sa nu mai sune. E cinci. Ce repede se face noapte, e deja intuneric! Suna, e persoana, hai ca-i bine, acum pleaca de la munca si la 17,30 e la Izvor. Bun, improsaptez machiajul, verific tinuta, plec spre metrou. Poate trebuia sa-mi pun tocuri, mai inalta par mai slaba. Iar parul meu e foarte frumos, de l-am prins?! M-am machiat prea mult?! Prea tarziu. Doamne ajuta!

 

 

Evident ca am ajuns inainte, ma uit la ceas: nu, e chiar 17,30. Daca nu mai vine? Nu am stabilit la care dintre cele doua iesiri de la metrou, pendulez intre ele, am mana pe telefonul din buzunar sa nu cumva sa sune si sa nu simt. Suna, ma uit in jur sa vad cine are telefonul la ureche, e chiar in fata mea, imi bate inima de zici ca am 14 ani si dau admiterea la liceu. Vine zambind, are in jur de 40 de ani, parul negru, ochii blanzi, pare un om bun. Miroase bine. Dam mana, ne bufneste rasu. Imi spune ca are mari emotii, ca toata ziua si-a facut toate gandurile din lume. Cand aude ca si la mine a fost la fel se mai linisteste si rade. Pare sa fie persoana potrivita. Ii propun sa mergem acasa sa o cunoasca pe Matilda, acela este momentul adevarului. Degeaba imi pare mie ca e cine trebuie, instinctul meu nu mai e ce a fost. Pe drum mai vorbim una alta, chiar e un om foarte placut. Si tanar si dragut, de i-ar placea si Matildei...

 

Ajungem repede acasa. Matilda e la masa. Intram, saluta, se duce sa se spele pe maini. Am emotii, Matildei nu-i prea plac strainii care se introduc asa brusc pe teritoriul nostru. Sper macar sa nu planga. Persoana intra in sufragerie si se duce sa dea mana cu Matilda, imi sta inima in loc - sa vezi acum cand se pune pe urlat- Matilda rade si-i intinde manutele. Ne pica fata de-a dreptul. Copilul rade, se duce in bratele persoanei si incepe sa o studieze, apoi ii cara arsenalul de jucarii si se poarta ca si cum s-ar cunoaste de o viata. Imi dau lacrimile, sa fie chiar asa de usor?! Da ce-i cu Matilda, ei niciodata nu-i plac oamenii asa din secunda 1. Da bine ca-i place! Se pare ca sentimentul e reciproc si persoana ne place si ea pe noi. Ne despartim de copilul plangand la usa, trebuie sa merg pana la Mega.

 

Pe drum negocierea se poarta scurt. Iti dau 200 de lei in plus, zilele legale libere si concediul cand am si eu sau in caz de urgente ne intelegem noi, singura mea problema este sa nu agresezi verbal sau fizic copilul ca te aruc pe geam. Simplu! Se uita cu lacrimi in ochi si-mi spune ca a lucrat la protectia copilului, nu se pune problema, iar de unde este acum vrea sa plece tocmai pentru ca nu este de acord cu stilul de educatie. Oricum eu o verficasem si vine printr-o recomandare de mare incredere. Ramane sa vina sa mai iesim impreuna in weekenduri, apoi o perioada de proba impreuna cu mama si Matilda. A doua zi aflu ca si ea ne-a placut foarte mult, deja si-a depus preavizul si abia asteapta sa vina. De la 1 decembrie vine la noi.

 

Am gasit bona! N-am mai fost asa de fericita de cand am adus-o pe Matilda pe lume. Dea Domnu sa fie bine si sa avem liniste!

 

 

P.S. Acum poate ca este timpul sa ma intorc si eu "pe piata"!

 

Scrisori pentru Matilda (5)

luni, 5 noiembrie 2012

Draga mea,

cred ca iti fac o nedreptate. Nu te laud prea des, nu prea te laud in general. Mi-e teama sa te laud in fata altora, mi-e teama sa nu fie ridicol. Nu stiu de unde este tendinta asta, probabil pentru ca asa am fost crescuta eu. Probabil pentru ca nu am fost niciodata suficient de, nu conteaza de ce, dar nu eram destul de. Nu eram destul de draguta (uite, ca nici nu pot sa spun frumoasa), nu eram destul de silitoare, destul de cuminte, destul de nimic. In orice situatie in care se punea problema de tinut partea, partea nu era a copilului propriu, era a celuilalt. M-am tot intrebat de ce, intr-o vreme chiar m-am revoltat, am cerut explicatii, am cerut sa stiu de ce. N-am primit decat alte reprosuri si poze de victima. Oare chiar asta gandeau, oare asa credeau ca ne motiveaza, oare au patit si ei la fel si nu stiu altfel? Nu au stiut sa-mi spuna. Apoi am crescut si nu am mai avut nevoie de confirmarea parintilor. Dar nu pot sa nu ma intreb oare de ce sunt asa. Din cauza lor nu am stiut niciodata sa primesc un compliment, o lauda? N-am putut niciodata sa spun multumesc si atat? Din cauza lor am crezut mereu ca nu merit mai mult? Din cauza lor m-am pus mereu in situatii nedemne? Pentru ca am crezut ca eu nu sunt destul? Din cauza lor nu sunt cu tine asa cum as vrea sa fiu? Eu cred ca da, iar asta doare. Atunci cand esti crescut ca si cum nu ai fi "destul de" chiar ajungi sa crezi asta. Si o crezi si despre altii, o crezi si despre copilul tau.

Ieri bunicul tau mi-a mai servit una, are senzatia ca nu mi-a spus destule, ca-mi mai trebuie si la 32 de ani sa aud ca "nu". Bunicul tau nu mi-a mai fost tata in adevaratul sens de vreo 20 de ani. Ma uimeste cum din cand in cand se baga in viata mea, a noastra, ca si cum m-ar cunoaste, ca si cum ar mai sti cine sunt eu. Ieri, in timp ce eu ma luptam cu cele cinci cutii in care ti-am pus hainutele mici, el a considerat ca este momentul sa ma jigneasca si ca mama. Se pare ca nu sunt suficient de buna nici la asta. Paharul meu de critici paterne este atat de plin incat am ridicat vocea, ne-am cerat. Se intampla foarte des. In ultimul timp de fiecare data cand ne vedem. Ne certam. Evit intalnirile, evit certurile. Mai ales ca de fiecare data il apuca de fata cu tine. Ma lupt cu mine sa-l las in preajma ta, dupa ce ca nu ai tata macar bunic sa ai. Ce daca despre mine crede ca nu sunt destul, macar tu sa fii. Oricum nici tu nu esti, dar e bine ca inca nu stii asa. Ieri a considerat sa rada si sa-si faca doua randuri de cruci cand i-am spus ca pastrez hainutele tale pentru un alt copil, un copil tot al meu - daca o da Domnu sa-ti fac o fratioara candva. Nici asta nu e bine, e de ras pentru el, cum n-a fost bine nici cand te-am facut pe tine. Niciodata nu e bine.

Urasc felul in care sunt, felul in care m-au facut ei. Sunt critica cu mine, sunt critica cu cei din jur, dar mai ales cu mine. De atat de multe ori m-au facut sa cred ca nu sunt asa cum trebuie, cum trebuie din mintea lor, incat imi dau doua la fund pentru orice fleac. Nu sunt destul de frumoasa, m-am ingrasat (iar), nu sunt destul de desteapta, nu sunt destul de darnica, de buna, acum nu sunt destul de mama. Si ma surprind facand asta si cu tine, iar tu nu meriti asa ceva. Daca cineva imi spune ca esti frumoasa eu ii spun repede ca nu esti, ca esti frumusica si foarte simpatica, dar nu FRUMOASA. Dar tu esti frumoasa, sa stii ca esti! Daca cineva te lauda ca esti isteta si iti merge mintea aia mica brici, mie imi vin in minte N exemple de copiii care fac mai mult sau altceva decat faci tu. Si nu e corect. Tu esti chiar isteata, sa stii ca esti! Si orice mi-ar spune cineva despre tine si oricat te-ar lauda eu tind sa spun ca nu. Imi vine sa-mi dau palme, imi musc limba, numai sa tac si sa nu mai spun nimc. Fac eforturi mari, crede-ma.

As vrea sa fiu acea mama care ii spune copilului ei "esti cel mai frumos", "esti cel mai destept". As vrea sa fiu una dintre acele mame care moare de gat cu oricine pentru copilul ei. As vrea sa-ti iau apararea tie in orice situatie, chiar daca noi doua acasa o sa avem alte socoteli, in fata altora TU trebuie sa fii cea mai importanta. As vrea sa nu-ti tai aripile niciodata. O sa vrei sa pictezi? O sa-ti cumpar cele mai frumoase culori din lume. O sa vrei sa canti la chitara cand o sa fii in clasa a 9 a? O sa-ti cumpar chitara, una noua, nu una second rupta si amarata. Nu o sa iei numai 10 la scoala sau ce note or mai fi pe atunci, asta este, atat ai putut tu in ziua aia. Nu este sfarsitul lumii, nu trebuie sa faci depresie pentru ca ai luat 4 la latina. As vrea sa fiu una dintre mamele acelea care-si respecta copilul si atunci cand nu face "ce trebuie". As vrea ca atunci cand o sa-mi spui ca o sa aduci pe lume un copil, eu sa nu te critic si sa-ti spun ca nu am de ce ma bucura. Vreau sa ma bucur ca si cum ai fi a 8 minune a lumii. Ca pentru mine esti!

Sunt mandra de tine! Tu esti fetita mea si esti cea mai frumoasa, cea mai cuminte, cea mai desteapta, cea mai vesela, cea mai intelegatoare, cea mai mancacioasa, cea mai dormitoare, cea mai vorbareata, tu esti copilul meu si niciodata nu o sa fii prea putin!

 



  

Te iubeste mami!

Despre abuzul asupra copiilor, o forma de tortura

Voi ati fost batuti la scoala? Trasi de par, de urechi, linii la palma?

Voi ati fost agresati verbal la scoala? S-a ridicat tonul, s-a tipat, injurat, jignit?

Voi ati fost umiliti in fata clasei? S-a ras de voi?

Voi ati fost amenintati, santajati, speriati de educatorii si profesorii vostri?

Eu am fost! Fratele meu a fost. Prietenii mei au fost. Copiii prietenilor mei sunt abuzati, acum, 30 de ani mai tarziu.

Cred ca stiti deja ce mi-a provocat "revelatia" asta, filmuletul cu invatatoarea nazista a circulat pe tot internetul. A scris Maria, a scris Karioka, a scris Mara si probabil ca multi alti oameni-parinti revoltati. Un parinte anume, unul care poate ca intelege in profunzime consecintele unor astfel de tratamente - este medic psihiatru-, si-a pus un status evocator pe Facebook, cineva i-a dat share si a ajuns si la mine. I-am cerut medicului Gabriel Diaconu acordul de a-i reproduce gandurile aici, va rog cititi si impartasiti. Poate peste 30 de ani copiii nostri or sa raspunda cu NU intrebarilor de mai sus.

"In 1984, cu doua saptamani inainte de nasterea sorei mele, la 13000 de km distanta avea loc un eveniment istoric de care nimeni, în anul cu pricina, nu a auzit în România. Pînă atunci i-am putut spune ignoranță. După 10 decembrie 1984, vreme de 6 ani, până la data de 18 decembrie 1990, am putut da vina pe regimul opres

iv de la București pentru cenzura, și privarea populației de această cunoaștere a unui cuvânt, și unor termeni care îl definesc. Vorbesc, cititorule, de tortura.

Știu că nu ai venit aici să citești mesaje lungi. Dacă nu ești curios de urmare, mergi mai departe. Dar dacă da, dă-mi două minute din viața ta. Citește.

La 10 decembrie 1984 Organizația Națiunilor Unite a semnat Convenția Împotriva Torturii și Altor Comportamente sau Pedepse Crude, Inumane or Degradante. Pentru prima oară în istorie o adunare de țări de pe Terra numea, răspicat, și definitiv, ce înseamnă, și în speță ce presupune ”tortura”, cuvânt cărui noi, muritorii de rând, îi oferim îndeosebi sensuri extreme și, cel mai des, conotații sângeroase.  

Potrivit Convenției tortură este: ”orice act prin care o persoană administrează durere severă sau suferință pentru scopuri cum ar fi obținerea de la victimă sau de la o terță persoană informații sau o mărturie, pedepsirea unei persoane pentru un fapt pe care el sau o terță persoană l-a comis sau este suspectat că l-a comis, sau intimidarea or coerciționarea unei persoane, pentru orice motiv fondat pe o discriminare de orice fel, când atare durere sau suferință este aplicată de către sau la instigarea unei sau cu consimțământul sau admiterea tacită a unui oficial public sau persoană care acționează într-o capacitate oficială”. 

O specie aparte de abuz sistematic sau, de aici înainte numit de mine, tortură este abuzul asupra copiilor. Fie că vorbim de abuz fizic, sexual or psihologic noțiunea de abuz presupune exercitarea cu forță, predilecție și violență a superiorității pe care o are un adult în poziție privilegiată unuia, sau mai multor copii.  

Comitetul ONU pentru Drepturile Copilului (UNCHR) prin Carta Drepturilor Copilului, la articolul 28, menționează dreptul unui copil la educație, obligatorie și liberă pentru toți, care – la articolul 29 – este direcționată către dezvoltarea talentelor, personalității și abilitățiilor fizice și mintale ale copilului (a), dezvoltarea respectului pentru drepturi și libertăți fundamentale ale omului (b), și alte principii incluse în Carta Fundamentală a Națiunilor Unite.

Articolul 37 din Carta Drepturilor Copilului, în Conjuncție cu Convenția pentru Tortura din 1984, stipulează că ”Statele Membre se vor asigura că nici un copil nu va fi supus torturii sau orice alt fel de tratament sau pedapsă crud(ă), inuman(ă) sau degradant(ă).

Acesta este preambulul necesar pentru o afirmație pe care eu am făcută astăzi, public, în replică la evenimente care au loc în București la Colegiul Național N. Iorga unde o învățătoare a fost înregistrată cu un telefon, timp de 10 zile consecutive ori patru ore pe zi, aproximativ (deci 40 de ore, plus minus) la clasă unde, în fața a 25 de copii, îi înjura pe unii, îi amenința pe alții, unii copii erau făcuți proști, alții ticăloși, erau luați în derâdere, erau amenințați că vor fi trimiși la altă școală dacă nu învață, erau amenințați cu violență, cu moartea (o fetiță a fost amenințată că va fi aruncată pe geam). Materialul a fost postat, anonim, pe Internet și a ajuns în media. Trei familii, deocamdată, și-au transferat copiii la altă clasă. Trei familii au fost și au vorbit, vineri, cu direcțiunea Colegiului. În prezența mai multor persoane directorul Colegiului, persoană publică și autoritate oficială, a admis că știe de problemele cu învățătoarea respectivă dar nu are ce face pentru că nu el a angajat-o, ci Statul. În ciuda rugăminților insistente ale părinților implicați direcțiunea a aplicat doar sancțiuni administrative, Inspectoratul Teritorial a replicat că, până la concluzionarea unei anchete tot ce poate face e să dea sancțiuni conforme cu Codul Muncii. Învățătoarea vinovată de abuz colectiv, și tortură psihologică a copiilor (vezi definiția), a doua zi a intrat la clasă. 

Familiile au mers către media. Mass-media a reacționat, reacționează și va continua să reacționeze. Eu, Gabriel Diaconu, medic specialist psihiatru, analist șef ONU și UNICEF în 2011 pentru Kosovo, membru al Comisiei Internationale pentru Reabilitarea Victimelor Torturii/ UN, dar și cetățean al acestei țări, părinte, om, scriu aceste rânduri pentru că, la 28 de ani de la semnarea convenției, pentru că la 22 de ani în curând de la ratificarea aceleiași convenții de către România văd că, în București, copii sunt abrutizați, intimidați, pedepsiți cu cruzime de un membru al corpului didactic. Nu există cuvinte intermediare, nu există formulă corectă politică pe care să o pot folosi ca să ”coafez” incidentele de la Colegiul Iorga. 

 Mă mândresc cu prietenii mei. Tu, care ai avut răbdare să citești, probabil că ești unul dintre ei. Ajută-mă să dau mesajul acesta mai departe. Faptul că vocile părinților au fost opresate de autorități nu precede obligația, privilegiul nostru de a spune, tare și răspicat, așa NU. Așa NU, domnilor, nu în țara părinților și bunicilor mei, nu în țara copilului meu. Așa NU, și cer mai mult decât anchetă, cer suspendarea dreptului de a profesa al acestei doamne până când acuzația mea publică de tortură și rele tratamente va fi soluționată legal, moral și uman de către Statul român și legea penală în vigoare."

Gabriel Diaconu

Pumpkinlicious

Decat dovleci ciopliti la geam mai bine o tarta delicioasa, zic!

(Zice si cumnata Andreea ca e foarte mandra de rezultat - fara zahar, fara gluten.)

Ingrediente tarta cu dovleac, fara gluten si fara zahar

Crusta (foaie)

• 200 g faina de migdale
• 1 ou (de tara sau bio)
• 1 albus de ou (de tara sau bio)
• 50g stafide (bio)
• un praf de sare
• unt (bio)

Crema (umplutura)

• 150 g dovleac
• 1 galbenus (de tara sau bio)
• 2 linguri de branza ricotta ( sau urda scursa bine)
• 50 g stafide (bio)
• o lingura de sirop de artar bio (optional)
• 50g faina de migdale (optional)
• scortisoara
• o pastaie de cardamom
• un praf de nucsoara (pentru copii mai mari)
• nuci pecan

Tot procesul tehnologic si alte retete minunat de sanatoase gasiti aici.

Happy pofta buna!

The one that got away

Te mai gandesti la el?

Se mai gandeste la tine?

Oare ce mai face?

Oare ii este bine?

Bruneta aia pe care ai vazut-o langa el acum doua saptamani la film il face fericit?

Sa-l suni?

Te tot gandesti ce ar fi fost daca...

Se mai gandeste ce ar fi fost daca...?

Mai primesti din cand in cand franturi din viata lui, un tag pe o retea, o vorba in vant, o voce care-i seamana si te intorci cu ochi fericiti cautandu-l in multime... Mai vezi o jumatate de placuta in trafic si-ti amintesti ca era numarul lui, prea tarziu... Mai simti un parfum in aglomeratia din supermarket si te gandesti ca poate tocmai ce a trecut pe acolo, doi-trei pasi prin parfumul atat de cunoscut si te-ai intors in intrebarea "ce ar fi fost daca?". Ce ar fi fost daca i-ai fi zis sa stea? Ce ar fi fost daca nu ai fi plecat? Ce ar fi fost daca ti-ai fi lasat mana in a lui si nu ai fi trantit usa furioasa in urma ta? Ce ar fi fost daca ai fi vazut in culori sau macar in putin gri, cum ar fi fost viata daca nu era doar alb si negru?

De ce nu ti-a spus atunci toate lucrurile pe care ti le spune acum? Acum are curaj? De ce arunca la intamplare intr-o discutie despre vreme, case, cafea proasta si dureri de cap un "noi doi ne-am iubit"? Stii ca l-ai iubit, stie ca te-a iubit. De ce v-ati intalnit in toate momentele proaste din viata voastra si nu ati nimerit niciun moment bun? Ca doar momente bune au fost atat de multe. De ce nu i-ai zis sa plece si sa se intoarca atunci cand va fi intreg? Acum iti reproseaza ca l-ai primit asa jumatati, ca nu trebuia, ca tu erai mai puternica si nu trebuia. Tu ai crezut ca l-ai putea lipi. N-ai putut. Sau ai putut, dar nu-i mai e bine in ochii tai, acolo el se vede tot slab, tot risipit. Sau nu te-ai respectat destul, ai crezut ca meriti doar atat, ai zis ca bun si asa? Sau ti-a fost teama ca nu se mai intoarce? Gresit.

Ai vrea sa-l suni? Nu se poate, nu se face. Mai ai cateva mesaje de la el, au ramas in telefon, nu te induri sa le stergi, crezi ca ele iti vor da curaj ca intr-o zi sa suni. Nu poti sa suni, daca-l deranjezi, daca are pe cineva? Daca e nesigur, daca si el se intreaba? Nu-l suni, ti-e teama. Dar ce ai avea de pierdut? Real- nimic, ipotetic- tot. Nu se face, e fiecare in viata lui de atatia ani. Poate s-a schimbat, poate ca acum nu l-ai mai primi... Tu te-ai schimbat, tu nu mai esti doar tu, ai un copil, de ce sa vrea un copil? Parca spunea ca nu-i vrea nici daca sunt ai lui, de ce sa-l vrea pe al altuia? Pentru ca te iubeste pe tine si atunci ar trebui sa iubeasca si sufletul asta nascut din tine? Totusi, poate s-a schimbat... Nu l-ai sunat nici azi? Nu.

Iti spui asta este, n-a fost sa fie. Oricum nu crezi in lucrurile care nu vin firesc, in ciorbe reincalzite, in a doua sansa, astea sunt pentru oameni slabi. Crezi in lupta, dar nu in lupta pentru sentimente. Speri ca va aparea un alt el, mai bun, mai potrivit, mai ca tine si mai ce ai tu nevoie. Uneori stii ca doar te amagesti. Uneori intalnesti un altul si fara sa vrei compari. Compari mirosul lui care-ti ramane pe piele, mainile frumoase, zambetul, rasul din toti plamanii, felul in care-ti saruta mana, felul in care te facea sa te simti dupa. Ai vrea sa dea cu plus, noul venit sa fie castigator, pe ici-pe colo chiar este, dar... dar nu e el. Te gandesti iar sa-l suni. Mai bine vorbesti pe net, e mai simplu, mai impersonal, nu-ti aude vocea, nu te simte. Hmm iar e cu cineva. Nu-i e bine, dar e cu cineva. Deci stai in banca ta, nu suni, nu spui nimic. Stii ca un simplu sarut l-ar aduce inapoi, cel putin pentru un timp, dar de ce sa faci tu primul pas? De ce nu-l face el? doar e barbat!? Probabil ca peste 50 de ani o sa radeti unul de altul cat de prosti ati fost sau poate o sa va pierdeti de tot si nu o sa mai stiti. Poate ca pur si simplu nu a fost sa fie. Poate ca intr-o alta viata, poate ca o sa fie altfel.

Nu a fost sa fie, dar nu poti sa nu te intrebi "ce ar fi fost daca?".

Fara ganduri, fara...

Nu am mai scris nimic... Ca sa pot scrie trebuie sa pot gandi, sa pot simti. Zilele astea am refuzat sa gandesc. Am trait asa fiecare clipa ca si cum as fi cu mintea virgina. M-am jucat cu Matilda mult, si mai mult. Am incercat sa traiesc in lumea ei, in mintea ei. A fost odihnitor. Am vorbit mult la telefon, foarte mult. Am vorbit cu oameni noi, oameni care nu au legatura cu trecutul, nu au istoriile mele. Mi-au vorbit, m-au intrebat, m-au gandit cu ganduri bune si s-au lipit de sufletul meu. 

Este greu sa incerci sa-ti imprastii gandurile din minte. Este si mai greu cand esti un om rational si logic. Nu am facut asta de dragul unui experiment bizar, pur si simplu n-am vrut sa traiesc in realitate. Daca nu te gandesti, daca nu recunosti ca ceva s-a intamplat, inseamna ca nu s-a intamplat?!  Daca un lucru nu exista in mintea ta, daca nu ai nicio imagine reala, daca nu ai "pus mana pe nimic", inseamna ca nu exista?!

A murit, stiu ca a murit, dar nu vreau sa stiu. Stiu ca nu o sa mai fie niciodata. Stiu ca nu o sa ma mai sune in fiecare sambata dimineata in speranta ca atunci o sa raspund, in rest se gandeste ca sunt la munca. Nu-i raspundeam mereu, nu aveam chef sa o ascult cate 15 minute, nu aveam. Acum nu o sa mai sune niciodata. Ultima oara am auzit-o cand era in spital, tot la noi se gandea, la "fetitele ei". La mine si la Matilda. De cand am si copilul ii era si mai teama sa ma sune, sa nu deranjeze copilul. Copilul nu se deranja, ma deranjam eu de comoda. O suna pe mama, si ea era uneori comoda. Acum nu o sa ne mai sune pe niciuna sa ne plictiseasca cu "prostiile" ei. Stiu ca nu mai este, dar nu vreau sa ma gandesc la asta. Daca nu ma gandesc, nu s-a intamplat.

Cand a plecat din lumea asta cealalta nasica a mea tot asa am facut. Chiar daca am fost acolo langa ea, ma gandeam ca nu e ea. Chiar nu cred ca mai era ea, dupa ce pleaca sufletul nu mai ramane nimic din noi. Mai ramane ceva aici pentru astia de trebuie sa aiba o inchidere, dar cel plecat e bun dus. M-am convins atat de bine ca nimic nu s-a intamplat incat uneori imi vine sa-i spun mamei mele de ce nu o suna, sa o intreb ce mai face nasica Cristina. In mintea mea a ramas acolo undeva, e vie si rade, face mancare de limba cu masline si ma iubeste. Nici mamaie nu a plecat, si ea e la ea acasa, da de mancare gainilor, isi piaptana parul si apoi il prinde intr-un coc mic. Nu vreau sa le stiu plecate.

Asa ca nu gandim, refuzam sa simtim. Refuz sa-mi spun cuvantul in minte. NU VREAU! Vreau sa fie asa cum era in verile cand mergeam la Brasov, vreau sa fie inalta si chocheta, vreau sa ne plimbe pe sub Tampa, vreau sa ne faca spuma de zmeura. Vreau sa fim iar copii si sa ne jucam cu soriceii mexicani la ea pe balcon. Vreau sa intru pe usa si primul lucru sa ma intrebe daca am mancat, ce vreau sa mananc, sa-mi faca cartofi inabusiti la ceaun. Vreau sa-i numar sutele de carti din biblioteca, vrea sa am iar 8 ani si sa citesc Spartacus. Vreau sa fie la masa din bucatarie si sa faca pasente si sa le vorbeasca acelor carti ca si cum ar fi oameni. Vreau sa fie...

Drum lin nasica mea, sper ca acum ti-e mai bine!

Draga blogule, de ziua ta (fericire)

Draga blogule,

 

te-ai facut mare, ai implinit sase luni. Daca ai fi fost un copil acum ne gandeam sa diversificam ceva alimentatie, ti-ar fi iesit si primii dintisori, poate ca ai fi inceput sa stai in fundulet si sa silabisesti. Era frumos daca ai fi fost (inca) un copil. Joi ai implinit sase luni si ma gandeam sa-ti dedic si tie o postare, doar mi esti loc de bine, de respirat si de povestit. In aste luni cred ca mi-ai fost cel mai bun prieten si cred ca meritai sa te laud putin, sa-ti laud traficul, uncii, afisarile care pe unde, cata lume te apreciaza si te iubeste. Dar de ziua ta mi s-au intamplat niste bucurii mari si nu am avut timp sa te sarbatoresc, ma ierti tu, ca doar esti al meu :).

 

Ce bucurii? Pai mi s-a intamplat sa ma trezesc invitata intr-un grup pe Facebook unde o alta doamna cu blog dorea sa faca un cadou unui copil. Pur si simplu asa, pentru ca asa e ea: BUNA. Aceeasi doamna s-a oferit asta vara, fara sa stie nimic despre noi, sa ne duca la mare. Nici macar nu stia ca avem prieteni comuni. Atunci mi s-a parut putin ciudat, obisnuita cum sunt cu altfel de oameni, dar acum m-am lamurit de unde venea oferta ei. Din suflet, asa e ea. M-am bucurat sa o cunosc, m-am bucurat pentru ocazia pe care ne-a oferit-o tuturor de a aduce o mica fericire. De fapt, bucuria cred ca a fost mare. In timp ce lucram sa indeplinim visul asta mic am cunoscut si alte doamne la fel de frumoase. "Cunoscut" pentru ca nu ne-am vazut la ochi intre noi, doar ne-am pus gandurile bune impreuna. Cand misiunea a fost dusa la un sfarsit ne-am dat seama ca o mana de oameni chiar poate face ceva. Chiar si un ceva mic, dar poate face CEVA. Asa ca ne-am relocat tot pe Facebook intr-un alt grup. Acolo ni s-au adaugat din ce in ce mai multi oameni. Va asteptam si pe voi. Incercam sa ajutam cateva familii cu probleme si copilasii despre care am mai povestit. O sa si reusim. Sunt fericita, blogule!

 

De ce fericire? Pai pentru ca m-am regasit intre oameni la fel ca mine, oameni care nu spun nu am, oameni care pot sa ajute. Si nu pot pentru ca-i dau lucrurile si banii afara din casa, ei ajuta pentru ca au sufletul la locul lui. Am simit iar sensul locuitului in tara asta din care multi vor sa fuga. A inceput sa-mi curga iar sangele prin mine. M-am simtit calda. Am vorbit cu oameni minunati care isi pun resursele, relatiile si timpul lor in ajutorul unor copii din celalalt capat de tara. Nu au iterese personale in minte, se gandesc doar la acele suflete. Am vorbit cu oameni minunati care s-au dus si au cumparat hainute, rechizite, alimente  pentru niste familii pe care nu le-au intalnit si nici nu cred ca or sa le intalneasca. Oameni care au adunat hainutele si jucariile copiilor lor, hainute pe care poate le pastrau pentru un viitor copil, si le-au oferit mai departe acolo unde era mare nevoie. Am vorbit cu oameni care au adoptat copii, cu altii care vor sa faca asta sau macar sa petreaca doua ore pe zi cu un copil fara parinti. Oameni care vor sa ii duca in excursii sau sa le ofere un Craciun intr-o familie, intr-o casa. Oameni care se lupta pentru aplicarea legii adoptiilor, lege care a fost modificata de un an de zile dar nimeni nu o aplica. Oameni care cred in Cel de sus, dar  si in cei de langa ei. Sunt fericita, blogule!

 

 

 

 

 

M-a facut fericita Monica.

 

Si Maria.

 

Si Gabriela.

 

Si Ioana (tu nu ai blog, dar te stii).

 

Si Nicoleta.

 

M-a facut fericita bucuria celor ajutati!

 

Multumesc!

 

 

Somnul lor, visele noastre

Stau cu buzele lipite de crestetul ei si incerc sa nu ma gandesc la nimic. Stau asa, ca intr-o pauza de toate cele. Vrea sa adoarma cuibarita la mine in brate. De cand cu tot chinul cu raceala vine si cere in brate, intinde manutele si ridica un picior, apoi cere cu ochii. Incearca sa-si faca loc, se tot suceste ca o pisica in spatele sobei, isi impinge carliontii sub barbia mea. Nu mai e suficient spatiu, deja e mult mai lunga decat jumatate din mine. Ii cade fundul printre picioarele mele, isi strange paturica la piept si isi aseaza capul pe pieptul meu. Apoi maraie usor, vrea sa-i cant. Nu prea i-am mai cantat. Nu prea am mai facut multe dintre lucrurile pe care le faceam pentru ea. Parca nu mai am timp de nimic. O fascineaza cand ii cant, imi urmareste buzele si pleoapele i se fac grele, clipeste moale, mai deschide putin ochii si apoi adoarme.

Are nevoie de mai multa afectiune, oare nu-i ofer destula? Si parintii mei cred ca mi-au oferit toata afectiunea din lume, eu nu am simtit asa. Poate ca nu stiu sa-i dau destulul ei. Sau e doar o perioada. Sau e bine si cald la mine in brate. E asa de caraghioasa cum incearca sa se catere pe mine. Uneori se trezeste noaptea, ma trage sa ma ridic in fund si se suie la mine in brate. Oare simte ceva? Ma simte pe mine obosita si nervoasa. Intr-o zi s-a speriat de mine, am ridicat vocea si am speriat-o. De atunci cere si mai des in brate. Au fost zile grele si am tot certat-o, ea creste, eu obosesc din ce in ce mai rau. Am certat-o pentru "nimicuri", dar nimicuri care prin ochii obositi devin lucruri amenintatoare de viata. M-am speriat ca pune mana pe cuptor. Ea stie ca aragazul frige si nu pune mana, glumea cu mine. Ieri m-am enervat pentru ca ne-am inundat in bucatarie si apa care venea de sub chiuveta era cu otrava pentru gandaci. Ea vroia sa ma ajute, luase un servetel si vroia sa stearga apa... M-am speriat ca pune mana in otrava si am tipat la ea... a inlemnit. Pe aragaz aveam branza ei la fiert, pe bufet ii taiam fructele, apa iesea si nu aveam atatea maini. Am tipat la ea, am smucit-o si i-am zis sa stea unde o pun. Se uita confuza, speriata, incerca sa zambeasca, credea ca e o gluma, incerca ea sa faca o gluma. A stat unde am pus-o cu servetelul ud in mana, tot vroia sa il arunce la gunoi si eu tipam la ea sa nu se miste. Mi-am adus aminte de o idiotenie de test de "personalitate" in care trebuia sa spui ce faci mai intai daca cineva suna la usa, cineva la telefon, in baie curge apa si in acelasi timp plange copilul. Cu mintea de atunci spuneam plina de zel ca intai iau copilul, apoi telefonul, apoi apa din baie si apoi usa. Doar telefonul a mai ramas la locul lui. Evident ca intai inchizi apa, copilul oricum l-ai lasat intr-un loc sigur, pentru ca nu ai cum sa-l lasi intr-o camera neasigurat, la usa poate sa fie si tata-mare ca nu-ti pasa, iar la telefon...

Ma uit la copilul meu si ma intreb cat e de "al meu". Ii sunt mama biologica, eu am conceput-o, purtat-o, nascut-o, hranit-o. Ii sunt si mama social si legal. Ii sunt mama psihic, emotional. Din partea mea toate lucrurile sunt acolo. Asa mi-am dorit si asa s-a intamplat. Dar ea, oare ea cum ma vede pe mine? Cine sunt eu? Ea are ceva de "spus" in toate lucrurile astea pe care eu le-am ales? Oare cat va mai fi a mea? Oare cat este in mintea noastra si cat este in realitate? Oare cat este in mintea lor? Oare ce a fost in mintea ei cand am tipat la ea? O sa tina minte? O sa-i fie frica de mine? O sa uite si nu o sa mai tresara? Acum daca am deschis cutia de tipete or sa mai vina si altele? O sa ii dau si "doua la fund"? Cat mai sunt de mama si cat mai e ea "de copilul meu" daca eu n-am atata minte si tip la ea? Sau e normal si sunt eu nebuna? Nu cred ca e normal, nu era vina ei, nu facuse nimic. Eu am tipat la ea, iar ea vine si se suie la mine in brate...

Matilda s-a schimbat foarte mult. Ma uit la fotografiile ei de acum cateva luni, nu mai spun de cele de acum un an, si vad cu totul alt copil. E din ce in ce mai putin bebelus si din ce in ce mai mult ea. Are ochii ei. Se uita la mine si este plina de pareri. De vointa. Este din ce in ce mai putin copilasul meu. Incepe sa fie un omulet. Ea evolueaza mai repede decat sunt eu pregatita sa o faca, eu sunt prinsa intre munca, oboseala, casa, griji, iar ea creste, creste foarte repede. Pe langa temperamentul pe care i l-am intuit de mica incepe sa infloreasca personalitatea ei. A acumulat deja experiente, a inceput sa le puna cap la cap, a inceput sa fie ceea ce vrea ea sa fie. Se manifesta foarte explicit si uneori chiar agresiv. Incearca sa-mi spuna in fiecare zi ca ea e un alt om, ca ea nu e eu. Cred ca am ajuns in primul loc greu. Sunt mandra de ea. Sunt fericita pentru ea. Sunt putin trista pentru mine. S-a terminat cu bebelusenia.

 

Copilul creste, evident. Copilul din anul 2012 creste mult mai repede decat copilul din 1980. Si timpul parca trece mai repede. Tu esti copilul din 1980 crescut si iubit in alte vremuri. Felul in care ai fost crescut a lasat o amprenta foarte adanca in tine. Nici nu-ti dai seama cat de adanca. Numai de cate ori ti-ai spus "eu nu o sa fac asa, eu nu o sa-mi cresc copiii cum am fost crescut eu". Ti-ai spus dar te trezesti de foarte multe ori in mijlocul unei fraze, ai mai auzit fraza asta de mii de ori si ti-ai jurat ca nu o sa o spui. Stiu ca Matilda are spiritul meu, poate chiar mai mult, stiu ce au gresit ai mei cu mine, stiu ce nu vreau sa gresesc cu ea, dar e atat de greu. Avem pornirile astea, nu stiu de unde, sa-i modelam, sa-i ingradim, sa fie ce am vrea noi sa fie. Am decis de la inceput ca Matilda nu va fi un copil crescut cu "nu". Si daca nu as fi decis eu, ar fi decis ea in locul meu. Este tipul de copil pe care nu-l convingi cu un sigur cuvant. Este foarte intelegatoare si pe multe le gandeste singura, dar nu-i spune ca "nu e voie". Nu te va crede, ea vrea argumentul si poate nici atunci nu este suficient. Nu-i spun nu, nu o santasez, nu o amenint, nu o critic. Cred ca asta este varianta cea mai buna pentru noi, e mai grea, dar e mai buna.

Stiam ca generatia ei este una precoce, nu ma asteptam sa fie chiar asa. Nu ma asteptam ca la un an si sase luni sa ma priveasca de la jumatatea distantei pana la pamant doi ochi de om care inteleg tot. Nu ma asteptam ca un copil atat de mic sa-si ia farfuria dupa ce a mancat si sa o duca la bucatarie, sa isi puna jucariile la locul lor, sa adune gunoaiele si sa le arunce la gunoi, sa isi aleaga hainele si sa se imbrace, sa stearga o picatura de apa cazuta pe jos, sa isi curete hainele daca i-a cazut mancare pe ele, sa inteleaga tot ce vorbim noi si sa aiba initiativa. Si nu a pus-o nimeni niciodata sa faca ceva, nici ordine, nici nimic. Cand o vad atat de serioasa ca pleaca cu vesela la bucatarie, calca apasat si priveste cu grija lingurita din cana ca nu cumva sa-i cada... Intr-o zi se clatina prea tare asa ca a luat-o in cealalta mana, a dus cutia de iaurt la gunoi si lingurita in chiuveta. Sa va spun de cate ori mi s-a intamplat sa arunc si lingurita la gunoi? Copilul de un an jumate este mai atent. Iar mie mi-e mila de ea. Nu stiu de ce mi-e mila, nu o chinuie nimeni, face ca asa ii place ei. Dar nu mi se pare normal, e un copil, sa-si vada de jucariile si de nazbatiile ei. Oare m-a inteles pe mine ca trebuie sa fie ordine? Ca am nevoie de ajutor? Oare o face pentru mine? Adevarul e ca vine foarte fericita inapoi si aplauda, rade la mine... Duminica m-a ajutat sa ma spal pe cap, mi-a tinut samponul. Si daca de fapt ea ma imita pe mine? O sa imite si ca am tipat la ea... O sa fie si ea nervoasa...

Cel mai mila imi e cand ii vad dorinta de socializare. Ea nu are foarte multi oameni ai ei. Suntem asa o jumatate de mana de oameni. Cum iesim din casa rade in toate partile, vorbeste cu lumea pe strada, fuge la copii si le ofera jucariile ei. Mai ales fetitelor mai mari... fetite care nu se joaca cu ea si fug. Sambata seara mi s-a rupt sufletul, s-a dus la o fetita sa-i dea trocariciu ei de impins, fetita mare s-a uitat asa de sus si a zis catre o alta "uite, asta vrea sa ne jucam, dar eu sunt mare ce sa ma joc cu ea" si a fugit. "Asta" a fugit cu disperare in ochi dupa ea. Am luat-o in brate, avea lacrimi, ce sa-i spun? O doamna care a observat scena a venit sa-i ofere o floricica, a vorbit cu ea si i-a intrat in joc, avea si un catel, fericire mare. Copilul de un an jumate vrea oameni si vrea socializare, vrea jocuri, iar eu nu cred ca fac destul pentru ea. Teoria spune ca pana la doi ani copiii nu se joaca impreuna, stau doar un grup. Nu stiu despre ce copii e vorba in teoria asta, al meu vrea joc interactiv si il cauta de luni bune.

Ma uit la ea cand doarme si incerc sa deslusesc lucruri. Oare ce viseaza, ce o fi in mintea ei mica? O tin in brate si ma uit la ea. Uneori mai deschide un ochi si-mi zambeste, plescaie si se culca la loc. Cand doarme seamana cu ea bebelus. Mi-e drag cand se cuibareste la mine in brate. Ma linisteste sa o adorm asa. Cand era mica nu-i placea, mai adormea accidental la san. Cand a mai crescut chiar se dadea jos din brate, i-a placut sa adoarma in patut. Acum e prima data cand cere "brate". Ma tot gandesc ce s-a schimbat. I-a lipsit ceva, are nevoie de altceva?! E o faza normala? Sa stie ea oare ca am nevoie sa o tin in brate? Si ziua cand alearga prin casa isi aduce aminte de mine si vine la iubit. Vine strigand mama-mama in bucatarie de-mi sare inima. Ma ia in brate si da din gene la mine, apoi fuge la treaba ei. Cred ca a inteles deja cum e cu fericirea... si ca mami e fericita atunci cand e luata in brate. Doar ea stie.


Probabil ca e doar un alt copil dintre acei multi copii, dar e (inca) a mea. :)

Ajutam niste copii? Va rog eu!

De ani buni incerc sa ma vindec de sensibilitate, stiu ca sunt prea sensibila, ca nu e sanatos, ca asta m-a facut aproape sa ma pierd pe mine, dar nu pot. Nu pot! Nu o sa pot in viata mea sa trec pe langa un copil chinuit si sa nu-mi vina sa-l iau acasa, sa-l ingrijesc si sa-l iubesc. Am si facut-o. O sa simt mereu cand vad un copil agresat ca-mi vine sa-l fac una cu pamantul pe agresor. O sa ma gandesc mereu la copiii din caminul unde am fost voluntar, o sa sper mereu ca au ajuns undeva bine. De cand am si eu copilul meu si simt ce inseamna sa fii mama si vad ce inseamna ca un copil sa aiba mama... stiti si voi, e ceva prea mare si prea mult ca sa incapa aici in trei randuri.

Ajutam niste copii? Sunt orfani, sunt intr-un spital din minunata tara numita Romania, sunt la Iasi. Nu au de niciunele, nimic, nici macar scutece. Scutecele alea de ne fac noua viata mult mai usoara, nu au, au panza in loc de scutece. Aveti un bax pe acasa?  Poate ca au ramas mici de copilul vostru, poate ca deja e copilas mare si face la olita. Eu am 3 baxuri, chiar scutece bio, fi-mea nu le-a vrut. Hainute mici? O jucarie? Eu am si hainute mici si jucarii. Le trimitem unor copii?

Sunteti din Iasi? Va puteti duce pana la ei. Suneti de oriunde din tara asta? Le puteti trimite bani, hainute, scutece. Daca nu aveti timp si nu puteti  sa va deplasati ma contactati pe mine, le strang eu pe toate si ma asigur ca vor ajunge la ei. O fundatie din Bucuresti se ocupa de acelasi lucru, de la ei am aflat povestea, ii puteti contacta direct pe ei ( Aleea Vergului nr. 4, bl. 15, ap. 35, sector 2 Bucuresti) si pe cei care se ocupa de acesti copii:

Anca Craciun (0749067014)
Alexandra Parnic (0753856441)
Irimiea Adrian (0756646441)
Olaru Alina (0745557985)
Dr. Diana Padure (0745831521).

Sunt 57 de copilasi cu varste intre o luna si 2 ani, sunt internati in centrul de recuperare Sf. Maria din Iasi. Nu vreau sa va fac si pe voi sa plangeti, vreau doar sa va rog sa-i ajutam. Va rog eu!

Copii ca ei sunt peste tot in tara, puteti ajuta oriunde.

Multumesc!

Scrisori pentru Matilda (4)

marti, 9 octombrie 2012

Draga mea,

de aseara  ma tot gandesc la Craciun. Ma intorceam de la cumparaturi si pentru prima data in foarte mult timp nu se vedea nici o masina, nici un om, nici la stanga, nici la dreapta. Stateam la semafor si ma gandeam oare sa fie un meci ceva, ca doar cand joaca Romania piere toata suflarea de pe strada, neam de microbisti neamul asta al tau. Nu era nici un meci, mi-a confirmat taximetristul. Am stat asa cateva clipe si am privit linistea, ce frumos! Frumos si straniu, ne-am obisnuit sa fim inghesuiti din toate partile. Am scos nasul afara si mirosea a frig,  a sarbatoare. Poate ca de asta nu erau oameni pe strada, o fi sarbatoare?! Sunt toti acasa? Sunt cu familiile lor, cu puii dragi? Mi s-a facut dor cu lacrimi... dor de tine.

Ti-am luat un cadou, niste cuburi pentru construit, noua ta pasiune. Un cadou pentru cele 18 luni de viata. Primele 12 luni ti le-am sarbatorit cu tort, pe fiecare in parte, fiecare minunata, fiecare unica. Dupa ce ai implinit anul am zis sa lasam glucida si ti-am luat cate un cadou micut. Tu stii ce sunt cadourile de mult timp, iti plac, mai ales ambalajele. Sa-ti dau pungi, hartii, fundite, cea mai mare fericire. Ti-au placut foarte mult cuburile noi, a trebuit sa iti facem baie cu ele in maini, tot asa te-am imbracat, te-am pus la san si ai adormit (tot cu ele in maini). Noroc ca-s moi, cuburile :). Te bucuri asa de orice prostiuta, cateva cubulete colorate si pentru tine era deja magine, ce frumos o fi!

Frumos ca de Craciun, si pentru noi era asa. Mi-e dor de Craciun! O sa fie al 3 lea Craciun impreuna. Primul l-ai petrecut la mine in burtica, sigur nu mai stii de el, cu toate ca mie imi place sa cred ca tu, undeva intr-un coltisor de minte, mai stii cum era acolo. Probabil ca nu intelgeai ce-i cu toata agitatia, ce e cu mirosul ala nou, mirosea a brad. Nici cu leganatul ala sus-jos nu cred ca stii ce a fost, ma tot cocotam eu pe scara ca sa pun globuletele in pom. Imi pare rau ca am plans de primul nostru Craciun. Eram singura si ma enerva atat de rau neputinta, nu puteam sa mai fac lucrurile firesti, sa fac ordine, sa pun bradul, sa-l impodobesc. M-am asezat in fund langa el si am inceput sa plang. Cred ca mi-am plans si de mila, de faptul ca o sa fac bradul singura mereu. Ma ajunsese greul si l-am simtit mai tare, m-am gandit la tine, m-am gandit ca o sa ma ai doar pe mine, mi-a fost ciuda, mi-a fost ciuda de toate sarbatorile in care o sa ai doar mama. Bine ca ai si mama, dar... Am plans mult de primul nostru Craciun. Acum imi pare rau, eram obosita. Sper ca nu te-am suparat si pe tine atunci. N-am indraznit sa-ti fac nici cadouri, nu stiam ce o sa fie cu noi atunci. Dar uite ce brad frumos ti-am facut!

Al doilea Craciun l-am petrecut impreuna, dar fiecare in trupsorul ei, nici pe asta nu o sa ti-l amintesti, e doar in sufletul meu. De data asta am plans, dar de bucuria ta. Mi-am dat seama cat de bleaga am fost, nu erai singura, nici eu nu eram, noi doua suntem o familie. Acum aveai nasucul tau sa te bucuri de mirosul de brad. Te-a fascinat. Nu stiai de unde a rasarit peste noapte chestia aia mare si verde cu multe beculete si mingiute colorate. A rasarit pe la trei noaptea in dimineata de Craciun, abia atunci am avut timp sa-l fac, imi era teama ca o sa te trezesti si nu o sa fie bradul gata. A fost, he he, mami super mami :). Nu o sa uit niciodata reactia ta: ai facut ochii mari, ai exclamat oaaaaaaaaaa si te-ai arcuit toata, asa cum faci cand te bucuri de ceva. Ma asteptam sa vrei sa-l gusti, sa-i tragi globurile si jucariile din el, dar nu, te-ai dus si le-ai mangaiat. Te uitai la mine cu ochi intrebatori si vroiai sa stii ce e fiecare minune de acolo. Cred ca ti-am povestit fiecare glob de o suta de ori. Cel mai mult ti-a placut globul rosu, cel aniversar: primul tau glob! Anul asta o sa comande mami mai din timp si o sa ai unul pictat cu o poveste. Anul trecut m-am dezmeticit destul de tarziu si am luat globuri simple pentru tine si varul Tudor, iar pentru copilasii care au fost la botezul tau am cumparat globuri pictate. Sunt facute manual de niste oameni foarte draguti din Harghita, frumoase, delicate, cu suflet. Culmea, au si ajuns toate intregi, am avut mari emotii. De data asta comandam cu mai mult curaj. De data asta o sa impodobim impreuna bradul. Anul asta esti mare (tare mare esti), o sa fie primul tau Craciun cu amintiri, restul o sa le vezi doar in poze. Anul asta o sa fim cu adevarat impreuna, noi doua, familie. Pe 10 decembrie o sa mergem sa alegem un brad, asa face mami in fiecare an, apoi o sa-l aducem acasa si o sa zaca un timp pe balcon. Probabil ca o sa uiti ca-i acolo. Dar in seara de Ajun, adica pe 24 decembrie, o sa-l chemam pe nenea Ulian sa puna marele copac (ca o sa fie mare, iti zic sigur) in suport si noi doua o sa-l impodobim :). Sper sa nu rezulte prea multe victime in randul globurilor. Apoi tu o sa te duci si la nani si mami-Mosu' o sa-ti puna muuulte cadouri sub brad. O sa le gasesti acolo dimineata si nu o sa mai stii pe care sa-l desfaci si pe care sa-l joci primul.

Asa era Craciunul si pentru noi. Nu stiu de unde scoteau mamaie, tataie, nasicii si nasicile banii dar ne luau multe cadouri. Viata era altfel atunci, probabil atat de altfel incat copilasii ca tine or sa auda despre asta ca si cum le-ar spune cineva o poveste. Jucariile erau putine, cine avea relatii sau pe cineva "pe afara" si primea cate o masinuta teleghidata era asa uaaaa, cevaaaa. Noi ne bucuram si pentru trei portocale si doua banane coapte sus pe dulapul din bucatarie. O cutie cu compot de ananas, niste ciocolatele in folie aurie si o mana de bomboane cubaneze, ca doar era sarbatoare. Mamaie Marita ne tricota mereu un fluar si o pereche de pantaloni. Asa am crescut noi, poate de asta acum ne dorim sa facem atat de multe pentru voi. Dar oricat de simplu ar fi fost restul anului, de Craciun totul era minunat. Se adunau toti si incercau sa ne indeplineasca dorintele. Primeam ba papusica aia cu parul aramiu, ba broscuta saltareata, ba vreo masinuta portocalie si decapotabila pentru unchiul tau. Erau mai multe jucarii decat am fi avut nevoie intr-o sigura zi, dar asta era tot farmecul. Nu era orice zi, era CRACIUNUL! Asa mi se pare ca e frumos, chiar daca sunt inutil de multe, chiar daca o parte or sa fie abandonate undeva, Craciunul aduce cadouri. Inca nu am uitat bucuria sacului cu jucarii, vreau sa ai ocazia sa o simti si tu. Sa stai acolo in mijlocul lor si sa chicotesti asa cum numai tu stii. Pentru un timp cadourile o sa ti le aduca Mosu', la cat sunteti voi de isteti acum "timpul" asta o sa fie destul de scurt. Apoi o sa intelegi ca cei dragi tie sunt cei care te gandesc si iti aduc o mica bucurie, dar dincolo de noi este spiritul acelei zile. Chiar daca Mosul este demascat nu o sa se piarda nimic, chiar o sa castigam ceva, o sa castigam sensul acelei zile a bunatatii. O zi in care o sa primesti si o sa faci daruri. O zi in care mami o sa te invete ca nu suntem doar noi pe lume, ca mai sunt si altii mai putin norocosi, o sa mergem la ei si tu o sa le faci daruri. O sa simti o bucurie si mai mare decat cea de a primi cadouri, o sa stii cum este sa oferi si tu la randul tau.

Cat o sa fii puiul meu si o sa mai astai pe langa mine o sa sarbatorim mereu Craciunul, o sa fim familie, o sa impodobim bradul, o sa desfacem cadouri multe impachetate cu grija in hartie rosie. O sa te ajut sa-i scrii o scrisoare Mosului si o sa am grija sa primesti lucrurile din ea. O sa te rasfat si o sa stii ca acea zi este despre bucuria de a fi copil. O sa-ti fac sarmale si cozonac (sper ca ne da nasica Andreea o reteta gluten free si sugar free :)) ). O sa pun covorul ala cu omul de zapada la usa si o coronita din brad pe care in fiecare an o sa ne-o fure cineva. O sa mergem sa vedem cum se aprind luminitele in oras, o sa privim in sus si o sa asteptam sa ne pice un fulg de zapada pe limba, apoi inaca unul si inca unul, pana o sa facem rosu in gat. O sa bem compot de mere fierbinte cu scortisoara si portocale. Nu o sa te pedepsesc niciodata, nu cred ca de Craciun e ziua in care un parinte trebuie sa plateasca politele, toti copiii sunt "cuminti" de Craciun. O sa-ti spun povesti frumoase despre bunicii si strabunicii tai. O sa le aprindem o lumanare celor care nu mai sunt. 

Atunci cand o sa fii prea mare pentru prostiile mele de femeie batrana si nu o sa mai ai rabdare cu mine sau atunci cand nu o sa mai fiu as vrea sa-ti aduci aminte de primul tau Craciun de omulet pe pamantul asta. De luminitele din ochii tai, de cartile pe care le-ai ros cu pofta, de costumasul de elf care ti-a patat scaunul de masa, de urechile de ren si de clopoteii din ele, papusica bio cu parul cret si jumulibil, de globul rosu care-ti ura Craciun fericit in 2011. As vrea ca o zi de Craciun din 2011 sa-ti stearga orice lacrima dintr-o zi de Craciun din 2033 sau 2055 cand cine stie ce barbat te-a lasat singura de Ajun, cand cine stie ce faptura mica si minunata iti misca in burtica si tu nu stii ce o sa fie cu viata voastra, cand poate eu nu o sa mai fiu, as vrea sa-mi simti mangaierea din dimineata de Craciun si sa stii ca dragostea de mama face totul sa fie bine. Noi am fost bine. Noi suntem bine!

Te iubeste mama!

Despre un personaj fictiv: parintele perfect

N-ai somn, stai intins in pat, te gandesti la... lucruri. Esti parinte obosit, deci nu te gandesti la acele lucruri, ci doar la din astea parintesti. De fapt ai si somn, dar copilul horcaie, tuseste, se tot ineaca, nu poti sa adormi ca ti-e teama ca se sufoca, asa ca-l veghezi. (Nu ne-a trecut raceala sau ne-a trecut pentru 3 zile, m-am intors la job unde toti erau infectiosi, am luat-o de la capat). La ce ma gandesc zilele astea (pe langa faptul ca le urez de bine celor care vin bolnavi morti la munca)? Eu cum am fost astazi? Dar Matilda? Am apucat sa ma bucur de ea, sa-i sorb zambetele, sa-i mangai lacrimile sau i-am dat doar de mancare (ce trebuia, evident), am ingrijit-o, spalat-o, culcat-o? Ce am fost eu azi? Am fost mama ei sau doar un parinte? Ma gandesc la bucuria pe care am simt-o sau nu astazi. Ma gandesc la incrancenare. La incrancenarea parintilor in a fi perfecti si in a creste copii perfecti. Nu-i zi de sus sa nu se iste cel putin o discutie halucinanta despre cine-i mai bun, mai atasat, mai alaptator, mai purtator. Toate istoriile astea sunt ascunse sub ideea de a avea copii fericiti si parinti asisderea, oare sa fie asa? Mie imi miroase mult mai tare a orgolii si a competitie decat a fericire.

Noi locuim langa un parc. Mare bucuruie, bucuria e proportionala cu dimensiunea parcului, parcul e mare- bucuria si mai si. Eu nu sunt genul de mama-sociabila, ma irita grupurile de mame care stau si filosofeaza la o tigara sau punga de seminte despre teoria biberonului, schimbatul rahatului, rasul marului, adormitul copilului, etc. Cu cat pot sa le evit mai mult, cu atat mai bine. Pe cat imi plac mie oamenii, pe atat imi displac grupurile astea de "socializare". Tot anul trecut ne-am plimbat cu orele pe cealalta parte a lacului. Pe acolo se aventureaza foarte putini, parinti si mai putini, ne intalnim, ne zambim, ne intelegem, si ei sunt la fel ca mine. Dar Matilda a crescut si a trebuit sa ne mutam ambasadele in parculetele cu tot felul de agregate, vrea la leagane, vrea la copii, asa ca executam leagane. Ehh si oricat as aplica eu strategia cainelui turbat - fara contact vizual direct - tot ma trezesc abordata de cate un parinte. Discutiile sunt invariabil aceleasi: da cati ani are? a, da? pare mai mare! si lapte praf mananca? nu? cum adica o alaptati? da mancare, mancare mai mananca? da, de toate? cum nu mananca pufuleti/biscuiti/stiksuri? Hmmm, dar nici paine, nici o prajiturica facuta in casa? (si se uita asa cu o moaca de vai, saracu copil). Aceleasi discutii, mereu. Acum ca Matilda e mai copacel asa intrebarile incep sa-i fie adresate si ei: Cati ani ai, cum te cheama, vrei un pufulete? Nu, nu vrea si nici nu vorbeste, evident.  Daca avem noroc nu ne abordeaza nimeni, daca avem ghinion stam si ascultam pareri despre ce ar trebui sa fac eu pentru copilul meu, cand ar fi trebuit sa manance, ce sa manance, cand sa-i rasara dintii, cum sa doarma, cum sa se joace, ect. Si ma intreb si eu (ca porstu) oare toata existenta unui copil se reduce doar la asta, chiar e asa de important cati dinti are la x luni? Si daca are mai putini inseaman ca ce? Chiar este asa de socant cand o mama iti raspunde despre copilul sau cu "e fericit"? Chiar nu mai avem ce face ca parinti decat sa ne uitam un curtea vecinului? Sa-i analizam copilul, sa-i comparam copilul, sa-i criticam copilul, sa credem ca daca al lui e altfel decat al nostru inseamna ca al lui nu e "normal"? Poate ca al nostru e altfel si ceilalti sunt "cum trebuie". E normal sa vedem si in jurul nostru, e normal si sa avem pareri, dar nu s-ar putea, totusi, sa avem mai putine si mai putin agresive? N-am putea mai bine sa vedem ca odrasla noastra tocmai ce a cazut cu nasul de pamant in timp ce noi nu aveam loc de nasul copilului de langa? As putea sa le spun si eu lucruri? As putea, dar nu (mai) simt nevoia. Le mai spun prietenelor si cunostintelor atunci cand ma intreaba, dar si asta foarte rar.

 De parca nu erau suficienti cei cu plozi, acum au intervenit in discutie si cei fara. Sunt femei care stiu ce vor face cand vor avea copii, au multe pareri, au pareri liber exprimate. Faptul ca o femeie nu are copii inseamna ca nu are dreptul la o parere? Parere despre ce? Pai despre cum se fac/ nasc/ cresc ei, copiii astia, despre ce fac bun parintii din jur, despre ce fac rau, despre cum o enerveaza un copil care urla si sa tavaleste pe jos intr-un hipermarket. Eu cred ca are dreptul la o parere, are dreptul si sa viseze la cum va face ea cand va avea copii, va fi (evident) genial de ponderata, nu va umbla prin extremele parentingului, nu va alapta excesiv, nu va purta excesiv sau deloc, nu va alinta, nu va si mai ales NU va. Mai mult, eu cred ca are dreptul si sa judece, toti judecam, nu cred ca suntem Maica Tereza reincarnata, toti comparam si judecam, astea vin la pachet. Chiar daca nu o faci cu rautate, in clipa in care ti-a iesit pe gura porumbelul care incepe cu " eu am facut/ eu cred/ eu zic" atunci a iesit si judecata ta. Deci oricine are dreptul si la parere, si la vis, si la judecata, dar tare as vrea ca atunci cand acel copil personal va aparea pe lume, persoana, perfecta ea asa in teorie, sa ia totul cu liniuta de la capat si sa-si nege sau confirme (Doamne ajuta) parerile de acum. Poti sa crezi si sa spui lucruri despre tine, dar nu poti sa stii ce e mai bine pentru altul, nu stii cine-i copilulul lui si ce-i trebuie. De fapt nici despre tine nu stii mare lucru pana cand nu o sa ajungi in pantofii tai de parinte. Cele mai mari razgandiri de strategie le-am vazut in cazul mamelor zmeu, cele cu eu nu o sa fac si nu o sa dreg si mama Doamne ce de mai fac acum.

Eu aveam pareri inainte sa am copilul? Evident. Aroganta cum ma stiti aveam chiar multe. Le si expirmam? Uneori. Jigneam prin exprimarea lor? Poate. Ai dreptul sa-i spui unui parinte ca tu crezi ca-si creste copilul gresit? Habar nu am, dar multi o faceam mai mult sau mai putin direct. Are un alt om dreptul sa-mi spuna mie ca-mi cresc prost copilul? As vrea sa aud si argumentele. Imi cresc bine copilul? Sper, fac tot ce e omeneste posibil ca sa-i fie bine. As putea face mai mult? Cred ca da, de exemplu as putea fi mai rabdatoare si in zilele in care-mi explodeaza capul de nervi. Tot ceea ce fac eu pentru copilul meu ma face un parinte mai bun? Alaptatul, alimentatia, dormitul cu ea, alinatul, lipsa constrangerilor, toata informatia pe care am adunat-o, toate astea ma fac un parinte mai bun? Eu cred ca da, ma fac mai buna decat as fi fost fara sa fac si fara sa stiu toate lucrurile de mai sus. Sunt mai buna decat alti parinti? Sunt cat pot eu sa fiu de buna pentru copilul meu, pentru un alt copil... nu cred. Ar fi o alta persoana un parinte mai bun pentru copilul meu? Posibil si asta, dar nu l-ar iubi si pretui asa cum o fac eu. Oricat ar fi o alta femeie de pregatita, de desteapta, de rabdatoare, inteleapta, experimentata, oricat de oricat, nu-ti va iubi copilul asa cum o faci tu, nu se va bucura de zambetul lui mai mult decat o faci tu, nu o va durea sufletul mai tare pentru o lacrima de tristete a copilului tau.

Am pareri si astazi? Evident. Poate ca sunt mai aroganta decat eram (asa am auzit eu ca ma alinta lumea, cica-s aroganta pentru ca am tupeul sa fiu parintele copilului meu). Imi mai spun parerile? Poate mai mult ca niciodata, mi le spun  aici. Le mai spun si "pe viu"? Mult mai putin, doar daca sunt intrebata si nici atunci pe deplin. De ce? Pentru ca acum, avand si experienta propriului copil, tin si mai mult la parerile mele. Am citit, am simtit, am facut, fac, imi cresc copilul exact asa cum credeam ca o sa-l cresc, asa cum simteam eu ca trebuie crescut un copil. Am facut mai putin decat credeam ca o sa fac? Pana acum nu. Am facut mai mult? Da, am facut lucruri la care nici nu visam. Copilul m-a inavatat nevoile lui si eu le-am urmat. Multe lucruri pur si simplu ni s-au intamplat, ne-am trezit 18 luni mai tarziu tot dormind impreuna, tot alaptand, tot atasate.  Asta face din Matilda o rasfatata? Nu cred, face din ea doar un copil ascultat, respectat si fericit. Are si ea capricii? Sigur ca da, e om, e a mea, e ca mine. Are incapatanari si capricii, nu i le temperez, mi le-am asumat. Se tavaleste pe jos in magazine? Inca nu, nici nu cred ca o va face. Intre un copil capricios si unul militarizat educat l-as alege oricand pe primul.
 

Copilul din teorie e rodul imaginatiei noastre, e perfect, nu face crize, nu miroase, nu vrea in brate. Orice femeie care isi doreste un copil isi face si proiectii legate de acest copil. Viseaza ca va avea albastrul ochilor de la bunica, zulufii parului verisoarei de a 5 a speta, dar ce conteaza, ea ii avea frumosi, sa fie inalt, sa fie suplu, inteligent nu mai spun. Apoi copilul personal va veni cu temperamentul perfect: suficient de linistit cat sa nu ne puna nervii pe moate, dar suficient de activ si de simpatic pentru a nu parea un pampalau. Pe langa acest copil ne visam pe noi, mamele ideale, calme, frumoase, parfumate, nedormite de 2 ani dar fara cearcane pana la buric, perfecte si noi. Copilul din teorie va fi perfect si va avea un parinte perfect, lucrurile vor fi teoretic de minunate. Dar copilul din teorie nu va fi niciodata iubit si nu te va iubi, el traieste doar in mintea ta.
 

Cred in echilibru? As crede daca ar exista sau daca ar exista doar un singur echilibru. Dar pentru asta ar insemna sa existe un singur parinte si un singur copil, iar existenta lor sa fie intr-o lume perfecta. Cred in echilibrul nostru, dar echilibrul nu e format dintr-o linie drepata, ci e format din stanga si din dreapta. Echilibrul nostru este greseala de azi, lucrul facut bine maine, lucrul facut mai putin bine peste o saptamana, cel minunat facut doua zile mai tarziu.  Facem tot ce putem, asa cum au facut si parintii nostri pentru noi. Au facut asa cum au crezut ei atunci. Au crezut ca o sa ne fie mai bine la bunici, ne-au dus acolo, au crezut ca o sa ne fie mai bine mai putin cocolositi, nu ne-au alinat dupa fiecare sughit, au crezut ca e mai bine ca un copil sa fie "ïndependent" de mic, ne-au culcat singuri si nu au raspuns la primul scancet. Asta stiau acum 30-40 de ani, asta au facut. Ne-au dat mar ras cu biscuite, ne-au dat suc de morcov, ne-au dat supa de legume din biberon. De  cele mai multe ori nici nu aveau de ales, nu aveau informatie, nu aveau timp, nu aveau nici 10% din ceea ce avem noi acum. Dar sunt sigura ca erau la fel de convinsi ca si noi astazi ca fac ceea ce era mai bine. Nu cred ca felul de a ne creste face diferenta intre ei si noi. Nu cred ca suntem atat de traumatizati pe cat ar zice teoriile de astazi. Cum am mai fi noi asa de destepte si de atasate iesite din niste mame atat de nepricepute si de defecte?! Da, au fost si lucruri care puteau fi altfel, au fost si traume, sigur ca au fost, eu le am pe ale mele si zic ca in mare parte le-am depasit (mai ales de cand sunt si eu parinte). Dar siti ce aveau ei si nu avem noi? Intre scutece de panza, tetine de cauciuc, morcovi storsi in tifon, biscuti sfaramati, stiti ce aveau ei? Aveau bucurie, aveau libertate, aveau inocenta, aveau fericirea de a fi parinti. Am sentimentul ca asta se pierde de la zi la zi. Cu fiecare carte in plus, cu fiecare teorie lansata, cu fiecare tehnologie, se pierde din fericirea de a fi parinte. Ne pierdem in atata incrancenare de a fi perfecti. Vestea proasta este ca oricum nu o sa fim. Deci n-am fi cu totii mai castigati daca seara ne-am numara in minte de cate ori a ras copilul nostru azi decat gramele de gluten pe care le-a mancat. Copilul este despre el si despre fericirea lui.

Cand a ras copilul tau pentru prima data? Cand a chiuit de fericirea unei noi descoperiri? Cand ti-a cuprins obrajii in maini si te-a pupat cu dinti si balute? Cand ti-a zis pentru prima data stangaci si timid "mama"? Cand a descoperit iarba, cerul, fluturii? Cand  a vazut marea si nisipul?  Cand s-a mozolit pana la urechi intr-o felie de pepene? Cand a fost fericit?