Sunt in cea mai urata criza de coloana pe care am avut-o pana acum. Mai urata decat cea din sarcina, aceea a durat "doar" doua luni. Doua luni de dureri atroce si neintrerupte. Atunci a fost o criza de sciatica. Relaxina din primul trimestru de sarcina, buna ea la casa omului, a produs si relaxarea vertebrelor si le-a permis sa se deplaseze. In deplasarea lor au comprimat nervul sciatic de la piciorul stang, determind aceste dureri cumplite. Senzatia este ca iti smulge cineva piciorul, ca vrea sa fuga cu el departe-departe. Te doare din coloana pana in varful degetelor. Ca o masea enorma care te doare zi si noapte, noapte si zi. Daca nu ati avut nici dureri de masele, nici de urechi, nici de alti nervi, nici nu va doresc si lasam asa doar comparatia plastica de dragul retoricii. Oricum, doare infiorator.
Nesansa, atunci, a fost sa il prinda intr-o pozitie pe stimatul nerv care nu-mi permitea sa stationez, nici la verticala, nici la orizontala. In 10-15 secunde de stat in sezut ma lua cu lesin de durere. La orizontala singura pozitie tolerabila ar fi fost pe burta, dar in burta era mica fiinta cam pe la 5 luni de existenta. Am mers si am tot mers, asta a fost singurul tratament. Ahh, si mandarinele, cred ca am mancat un vagon. Nu am mai vrut sa risc in plus luand analgezice, antiinflamatoarele sunt interzise oricum. Atipeam lesinat cate un sfert de ora si apoi o luam la patrulat prin casa inca vreo doua ore. La serviciu lucram stand in picioare. Pe drum opream taxiul de 2-3 ori ca sa ma dau jos si sa ma misc. Asa mi-am petrecut lunile cinci si sase de sarcina. Norocul meu s-a chemat Ramona Rosu, fizio-kineto terapeut specializat pe tratarea femeilor insarcinate. Am inceput cu ea gimnastica si masajul, asa am reusit sa imi revin si sa termin cele 40 de saptamani zambind.
Au fost momente cand imi venea sa urlu si nu mai vedea iesirea din situatia asta. Eram atat de obosita si de ingrozita ca nu o sa pot duce sarcina la sfarsit. Au fost zile in care chiar am crezut ca nu mai pot, ca o sa ma duc la spital si o sa le cer sa imi faca anestezie generala numai sa nu ma mai doara. Am si fost, de doua ori, de fiecare data am plecat cu un paracetamol in mana. Se punea problema sa aleg intre mine si copil, o alegere pe care o mai facusem si alesesem copilul. Ea lupta sa stea si sa creasca. Eu luptam sa nu o iau razna de la atata nesomn si durere. Doi medici au spus atunci ca trebuie operat, altfel nu o sa mai pot sa merg. Dar asta ar fi insemnat sa ma aleg pe mine, in luna a 5 a de sarcina cu un copil care zburda de colo colo si caruia ii simteam fiecare miscare. Cum sa ma aleg pe mine cand decisesem ca noi suntem una?
Am ales-o pe ea si asta mi-a dat putere. Puterea sa indur durerea care ma facea sa vreau sa ma arunc pe geam. Singurul si cel mai bun tratament a fost dragostea pentru Matilda. Acum, fara ca viata ei sa mai depinda direct de a mea, nu as rezista nici macar o singura zi. As vrea morfina in vena, orice, droguri, un baros in cap, orice ar functiona. Atunci... atunci stiam ca eu trebuie sa fiu bine, ca trebuie sa simt si sa gandesc frumos, ca trebuie sa rezist pentru ea, ca nu-i pot face rau. Ma tratam cu imagini. Mi-o imaginam cum creste, cum o sa vina pe lume, cum o sa arate. Ma tratam cu dragostea pentru o fetita bruneta cu parul ondulat si sprancene arcuite, cu zambetul simpatic si dinti cu strungareata. Cred ca atat de mult mi-am imaginat-o incat a iesit fix asa. Dragostea pentru Matilda m-a facut sa rezist, sa iau fiecare zi pe rand si sa sper ca de a doua zi va fi mai bine. Au trecut 8 saptamani lungi si grele pana cand a fost mai bine, dar a fost. Am continuat cu gimnastica si masajul pana cand am nascut, m-au scos la liman. Dupa nastere mi-am dat seama ca totusi piciorul stang a ramas afectat. Nu mai raspunde la fel de repede la comenzi, doua degete sunt amortite, sensibilitatea pielii nu mai este aceeasi. Dar merg, functionez, imi cresc copilul. Mi-am dus fetita la termen si am ajutat-o sa se nasca.
Sambata aceasta, doi ani si vreo 4 luni mai tarziu, nu am fost atenta. De doi ani imi controlez fiecare miscare. Stiu cum sa ma asez, cum sa ma ridic, cum sa ma aplec, cum sa o ridic pe Matilda, m-am menajat. Nu mai car atat de mult. Insa sambata m-am ridicat de pe canapea repede, varsa copilul ceva, si nu am fost atenta. In loc sa imping in picioare ca sa ma ridic am tras de torace. Am simtit ca parte din coloana imi ramane pe loc si cealalta parte pleaca. M-a sagetat o durere violenta si nu mi-am mai simtit picioarele. Am avut nevoie de aproape jumate de ora sa ma pot misca, sa ma ridic. Ma durea foarte rau si ramasesem incovoiata. Mi s-a mai intamplat. Nu am luat in seama. Am avut musafiri, ne-am distrat. Duminica dimineata nu am putut sa ma dau jos din pat, mi-am dat seama ca s-a intamplat ceva foarte serios. Am sunat-o pe mama sa vina de la tara. Abia am reusit sa schimb copilul si sa-i pun sa manance. A mancat singura. Am stat in pat toata duminica. Abia mergeam, nu rezistam mai mult de cateva minute in picioare, in starea asta sunt si acum. Durerea nu se compara cu cea din sarcina, pe o scara de la 1 la 10 e undeva la un 3-4. In sarcina era la 20. Dar am sentimentul ca pur si simplu mi-au plecat vertebrele de la locul lor.
Luni am fost la neurolog. Discutii, consult, istoric, probe de mobilitate, probe de senzitivitate. Prima criza de spate am avut-o la 10 ani. M-am aplecat sa ma incalt si asa am ramas. De atunci au trecut aproape 23 de ani si lucrurile au avansat. Am perioade mai bune, perioade mai proaste. Am 4-5 episoade seriose pe an cand mi se blocheaza spatele. In anumite pozitii simt dureros tot traseul nervului afectat. Se pare ca a contribuit si cazatura pe scari din debutul sarcinii. Am luat trimitere la RMN, pentru ca fara sa vada ce e acolo nu putea sa-mi recomande nimic, dar medicul banuia ca lucrurile nu stau tocmai vesel. Luni la 19,30 programare la RMN la Regina Maria in Sun Plazza.
Acum... ce mare scofala, un RMN. Bine ca am gasit loc atat de repede, bine ca este inclus gratuit in abonamentul de sanatate. Pai... cand esti claustrofob, la modul ca nu suporti nici usile inchise in casa, un RMN e big problema. Si ca un mic detaliu aparatul pentru RMN din locatia cu pricina este unul pentru copii. Adica un adult ca mine nu are loc sa-si tina mainile pe langa corp, le tii frumos pe pieptulet. De fapt, sub, ca nu au loc peste sani. Iar planseul tubului este la o palma desupra ochilor. Nici nu trebuie sa fii cine stie ce claustrofob ca sa te apuce o stare de neliniste. Am completat fisa si am bifat rubrica de "suferiti de cluastrofobie". Asistenta m-a intreabat daca doresc un calmant, i-am spus ca nu, alaptez. Imi mai pune cateva intrebari ca sa stabileasca gravitatea fobiei. Se uita sceptica: "Doamna, este serios, credeti ca rezistati?". Pai, trebuie sa rezist, ce pot sa fac?! Imi explica procedura, imi spune ca dureaza 20 de minute si-mi da pompita pe care o actionezi in caz de urgenta. Ma baga la cosciugel. Constat totusi ca fiind inalta daca ma uit peste cap vad afara din tub. Imi da un iz de speranta ca o sa rezist.
Inchid ochii si incep sa numar. Ma concentez pe sunetele scoase de procedura, bii-puri, buum-uri, dum-uri. Sunt bune, imi distrag atentia. Imi este foarte frica, cred ca am pulsul 140, dar rezist. Incerc sa numar minutele. Eu cred foarte mult in puterea vointei, cred ca putem face orice ne-am propune. Dar fobiile sunt frici incontrolabile, de asta le si spune fobii. Ti-e pur si simplu groaza, iar vointa pleaca pe campie. Esti sigur ca o sa mori acolo si ca este sfarsitul. Mori inchis in acel spatiu stramt care te apasa. Ma gandesc la cat de rau imi este si ca asta este singura solutie sa aflam cat este de grav. Parca au trecut 10 minute si incep sa cred ca o sa o scot la capat. Cand... trebuie sa schimbe procedura si ma trag mai jos in aparat . Sunt complet sub tub. Deschid ochii si vad planseul atat de aproape. Este atat de aproape incat abia poti focusa ca sa ii vezi detaliile. Se vad niste urme ca de zgarieturi pe vopsea. Ma gandesc ca probabil unul la fel ca mine s-a sperit atat de rau incat vrut sa iasa... Simt cum se descarca un val de adrenalina si imi bubuie inima in urechi. Imi dau lacrimile si inteleg ca nu sunt capabila sa fac asta, ca trebuie sa ies de acolo, ca nu mai pot. Brusc se opresc zgomotele si aud sistenta in casti. Ma intreaba daca sunt bine si ca au nevoie sa stau mai nemiscata. Nu ma miscam, era respiratia. Ma hiperventilam ca sa nu o iau razna. Le spun ca sunt ok. Zambesc. Ma linistesc. Rezist si restul din cele 20 de minute. La iesire ma felicita, erau convinse ca o sa fac un atact de panica si ca o sa le cer sa ma scoata. Eu eram si mai convinsa decat ele ca asa se va intampla.
Nu vointa m-a facut sa rezist. Nici orgoliul sau incapatanarea specifica. Matilda a fost! Dragostea pentru ea, nevoia sa fiu bine pentru copilul meu . Nevoia sa nu mai planga langa mine pentru ca nu o pot spala. Nevoia sa o pot lua in brate cand ajung acasa. Nevoia sa o pot creste si sa pot alerga cu ea. Am rezistat in acel tub din metal pentru ca o iubesc prea mult ca sa fiu rau, ca sa imi fie frica, ca sa nu pot face orice pentru ea. Probabil ca m-as putea sui in varful unui turn si sa sar de acolo, cu toate ca frica mea de inaltimi o depaseste pe cea de spatii inchise. Imi dau seama ca as putea face orice, orice. M-am gandit la ea, la fiecare clipa din viata noastra impreuna. La lunile cand era doar un bebelus plin de balonase de saliva si sughituri. Ea este forta mea.
Am reusit sa-mi depasesc groaza de spatii inchise.
Matilda la 3 luni descoperind suzeta
si aparatul de fotografiat
