Hatza Hatza

Din ciclul hatza hatza cu casutza, noaptea trecuta a fost cutremur. Nu a fost autohton, a fost de import. La ora trei fix se zgaltaira bulgarii de vreo 5,8 grade pe Richter si au zis, ca daca tot suntem vecini, sa ne zgaltaie si pe noi putin. Putin vorba vine pentru ca la mine s-a simtit mai rau decat orice cutremur de pana acum (de cand stau in apartamentul asta, adica 5 ani). Au mai fost vreo 3 cutremurase din Vrancea in jur de 5 grade, alea s-au simtit mult mai putin. La cel de aznoapte, poate pentru ca a fost si lung, au clincanit clopoteii de vant pe care-i am la geam (in interior). Daca nu erau ei as fi presupus ca e doar una dintre ametelile mele de epuizare si nesom :)) si nu as mai fi trezit-o si pe mama din somn.

Mie nu-mi este frica de cutremur. Cum nu-mi e frica de nimic din ceea ce nu pot controla eu. Eu as zice ca e logic... Vine cutremurul, puteam sa fac eu ceva sa nu vina? NU. Puteam sa-l prevad? NU. Poate doar daca eram o doamna cu har(a) relocata in America si cu accent bizar :)). In caz ca mi-a venit randul sa ma duc in alta lume as putea eu sa fac ceva? NU. Ce am putut eu sa fac? Sa aleg un imobil cu o structura solida, sa nu ma mut intr-o zona unde structura subsolului amplifica unda seismica, sa imi securizez mobilele prin casa, sa nu imi atarn pe pereti chestii grele, sa nu pun pe polite obiecte care sa ne cada in cap... Am in fiecare camera o sticla cu apa, o lanterna si telefonul cu mine. Stiu ce trebuie sa fac pentru a ne proteja in caz ca e groasa treaba.... Cam asta pot sa fac. Aaa, si sunt foarte calma, nu-mi vine sa fug pe scari, sa ma sui in lift, sa sar pe geam si altele din astea care in caz de cutremur zdravan ti-ar putea asigura ele singure "ducerea". Asa ca nu-mi e frica de cutremurul in sine. Dar mi-e frica de ceva, imi e frica daca mama e cu mine in timpul unui cutremur. Iar noaptea trecuta a ramas sa doarma la noi.

Cred ca cel mai vechi vis (repetitiv) pe care-l am este unul in care in timpul unui cutremur puternic moare mama. Am visul asta de cand eram foarte mica, atat de mica incat uneori am senzatia ca m-am nascut cu el. La momentul ala nu traisem inca niciun cutremur real, pe cel din '86 l-am "ratat" pentru ca eram prin Apuseni, asa ca primul cutremur baban asa a fost cel din '90. Cel de ziua si replica lui de noapte s-au simtit foarte puternic si abia atunci am vazut la prima mana ce inseamna un cutremur. Dar eu am visul asta de cand ma stiu, de cand nici la televizor nu ma uitam, nici ziare pline de tragedii nu erau, nici nu auzeam povesti despre cutremure. Ai mei s-au ferit mereu sa spuna povesti de groaza in prezenta noastra cand eram mici. Mai tarziu am aflat cat de traumatizati au fost la cutremurul din '77, in special tata. Este inca si acum foarte marcat, daca zgaltai masa putin sau sunt trepidatii de la masinile de mare tonaj care trec... se face alb ca varul si ramane intepenit. Asa ca pentru mine spaima cutremurului este de fapt spaima ca moare mama... De unde si prin ce ungher de sub/inconstient s-au asociat lucrurile astea. Din ce timpuri, din ce viata... chiar nu stiu. Daca as sti probabil ca as lucra la ele ca sa ma lase in pace.

In mod ciudat visez cutremur si atunci cand un iubit "calca stramb". Inainte de a o face. Stiti ca noi femeile avem un al sase-lea simt (noi si masinile de spalat)... cica ii zice intuite... eu i-a zis sensibilitate. Cumva subconstientul meu prinde anumite informatii, semnale, ceva si noaptea le transforma intr-un "cutremur". E si treaba asta cu inselatul tot un fel de sfarsit, de moarte. Moare increderea si moare relatia. Din pacate visul asta nu a dat niciodata gres. Aviz amatorilor :)).

Noaptea trecuta pe langa faptul ca mama ramasese sa doarma la noi mai era si copilul. Copilul care trebuie protejat, copilul care acum inseamna totul. Asa ca intr-o secunda eram treaza si cu toti neuronii activi. Am luat-o pe Matilda in brate si m-am asezat cu ea jos langa pat si in timpul asta am strigat-o pe mama. E instinctul, e reflexul, e faptul ca intr-o eventuala situatie de pericol eu sunt foarte rapida si eficienta in reactii. Pentru mine spaima apare abia dupa ce a trecut pericolul. Mama dormea bustean... nu stiu cum pentru ca Matilda tocmai ce avusese cu 10 minute in urma o trezire cu plans. Ba chiar s-a suparat ca de ce am trezit-o ca ea nu simtise nimic :)). Din fericire a fost doar un cutremur mic... si cu ocazia asta am schimbat si copilul de pampersi pentru ca nu fusesera pusi bine si evadase pipi pe hainute :)). Nu intelegea saraca ce am cu ea in miez de noapte de o dezbrac si se pusese pe burta cu fundu' (gol) in sus si presta nani.

Pe vremea cand eram singura probabil ca nici nu m-as fi miscat de pe perna. Dar cand sunt cu ai mei, si mai ales acum cu puiul meu, cred ca as tine blocul ala de beton si fier in spate numai sa nu li se intample ceva. Am prieteni care spun ca ei ar vrea, in caz de cutremur/accident, sa fie cu totii... daca se intampla ceva capital sa se duca toti... Mie mi se pare groaznic... din contra, cu cat suntem mai imprastiati cu atat sansele ca macar unul sa scape sunt mai mari. Poate de asta mi-e si frica cand sunt cu oameni dragi la un loc. Cum sa murim toti? Cum sa-mi doresc daca mor eu sa moara si copilul meu cu mine? Deci cum asa ceva? Poate daca Doamne fereste ar lua-o pe ea si eu as ramane in urma atunci da... nu as vedea rostul ca eu sa mai exist. Chiar si atunci, atata timp cat parintii mei traiesc sunt "obligata" sa traiesc si eu. Cica asta ar fi egoism... eu nu cred. Suntem egoisit atunci cand ne dorim ca familia noastra sa fie cu noi si sa murim toti sau suntem egoisiti atunci cand dorim sa nu fim impreuna si macar sa scape unul...? Nu stiu...

Normal ca mai bine este sa nu se intample nimic si sa traim toti :)).

Ehhh, dar astea sunt ganduri pentru o alta zi, astazi este soare si frumos si suntem cu totii bine!

Sa nu fiti cutremurati!

Despre mama Matildei

A cata seara a fost asta? Nici nu mai stie... un an si o luna si inca vreo sase zile... Deci a cata seara? Nici nu conteaza... a fost inca o seara cand puiul ei a adormit la san... De un an si o luna si nu mai stiu cate zile ingerasul asta creste la sanul ei...

Privea zilele trecute fotografiile de cand nu trecuse decat o luna de seri si inca cateva zile.... Doamne cat era de mica! Micaaaaaaa, mica de tot. Capsorul ei cu par negru si zburlit era un sfert cat sanul mamei.... acum e invers... Zambetul copilului cand adoarme la san... cu limbuta scoasa ca un pisicel, cu zambetul timid si complice, zambetul asta... daca ar putea fi "prins" si pus in sticlute ar salva lumea, ar vindeca toate bolile si raul din ea.

Cand isi are copilul la san timpul se opreste... poate ca de asta de cand e mama se simte mai tanara si mai vie ca niciodata. De cand e mama se simte frumoasa. Niciodata nu se simtise asa, dar mamicenia e frumusetea ei. Iubirea te face frumos.

Ea o iubeste pe Matilda! Nu o iubeste foarte mult, nici enorm, nici de la pamant pana la cer, doar o iubeste, cu dragoste de mama. O iubeste intr-un fel in care uneori o doare sufletul. O iubeste de nici acum la un an dupa nastere nu poate vorbi despre puiul ei fara sa i se puna un nod in gat si sa-i vina lacrimi in ochi.

Ea are o credinta a ei. Crede ca fiecare atunci cand se naste vine pe lumea asta impreuna cu puii sai. Venim impreuna, acelasi suflet, apoi fiecare isi continua drumul sau si intr-o zi, atunci cand te astepti mai putin, sufletul se reintregeste. Puiul alege sa se intoarca la noi si devenim din nou "cerc". Crede ca atunci cand un pui se "razgandeste" din drum tot el se va intoarce mai taziu, cand e mai pregatit sau cand mama e mai pregatita. Toata viata a avut sentimentul ca ceva lipseste, ca cineva lipseste. Ii era atat de dor de ea. Ciudat sa simti dor pentru un om pe care nu l-ai intalnit inca?! Dar daca de fapt ne-am mai intalnit?

Mama Matildei a simtit-o atunci cand a venit, i-a simtit sufletelul coborand, a simtit caldura si a simtit miracolul. Inainte de asta ea nu credea in Dumnezeu, credea ca trebuie sa existe ceva dincolo de ceea ce vedem cu ochii de simpli oameni, dar nu "pusese" mana pe nimic. Din ziua aceea mama ei crede in Dumnezeu! Viata e perfecta, e pura, e minune. Nu ar putea fi asa daca nu ar veni de sus, nu putem fi doar o intamplare. Stie ca suntem chimie, ca suntem ADN, ca suntem mecanisme, celule, dar ce-i da viata mecanismului? Cine ii da suflet?

Cat a avut-o in pantece pe Matilda s-a bucurat de fiecare clipa, i-a vorbit si a mangaiat-o cu gandurile ei. A facut tot ce a putut sa o protejeze de zilele negre, de starile de rau, de neputinte, caci EA trebuia sa fie bine. Nu a gandit niciodata "dar nu se mai termina?", nici nu i-a trecut prin minte. Stia cat e de unic si de frumos tot ce se intampla, ca niciodata nu se va mai intalni cu zilele minunate in care-si simtea puiul miscand. Pentru senzatia aia merita sa fii femeie! Se "rascumpara" orice! Si menstruatii, si epilari, si machiat, si coafat, si discriminari, si muncit cat 3 barbati ca sa primesti acelasi lucru, si rau, si nastere, si TOT! Toate astea puse intr-o balanta doar cu o zi de a fi mama si merita TOT. Asa crede ea, si crede cu tot sufletul.

In ziua marii intalniri a simtit o liniste profunda. Se astepta sa aiba emotii, doar era ZIUA. Dar contractiile au venit in liniste, incet, totul era asa cum ar fi trebuit sa fie. Era cum simtise si stia ca va fi. Si-a petrecut ziua acasa, si-a rasfoit amintirile, imaginile cu puiul ei. Toata sarcina si-a imaginat-o, vedea copilul asta vesel cu ochii mari, parul negru cu zulufi si falcute rotunde. Copilul ei radea mereu, alerga si era fericit. Nu stie daca puterea gandului ei a facut ca Matilda sa fie exact copilul din vis sau poate ca era chiar Matilda care venea in visul ei. De cand s-a nascut, Matilda rade. Rade la mama ei, rade la flori, rade la jucariile ei, rade la orice. Nu poti sa stai langa ea si sa nu zambesti, pur si simplu nu poti. Si cand plange ea tot rade, ii rad ochii.

Toti venim cu un scop pe lumea asta. Ele au venit una pentru alta. Ea a venit pentru a-i fi mama, iar cealalta ea a venit pentru a-i fi copil. Cea mai mare emotie a trait-o la botez. Nu si-a imaginat in viata ei ca va simti asa ceva, nu crede in biserici si nu crede in ritualuri. Chiar crede ca ritualul ortodox e brutal si inutil. Dar in ziua botezului... a fost iar lumina si liniste. A fost ca in ziua in care a nascut-o. A simtit aceeasi fericire, aceeasi binecuvantare, doar ca acum nu erau si dureri, era doar lumina. A plans cand preotul a spus ca Matilda e un copil trimis de sus, ca a venit pentru ca a fost chemat si a venit pentru a aduce fericire. Nu le cunostea deloc, nu stia cat si-a dorit-o mama ei si cat s-a rugat pentru ea. Dar probabil ca a "vazut".

Uneori ii e teama sa vorbeasca despre ele, despre cum e viata de mama, despre cum a fost primul lor an impreuna. Pentru ele nu a fost chin, nu a fost greu, nu au fost plansete, colici, neputinte... Nu a fost nimic din toate astea. A fost doar implinire si firesc. Primul an a trecut intr-o clipire, probabil va mai clipi de cateva ori si fetita ei va fi si ea mama. O doare sufeltul cand aude ca pentru altele nu e deloc asa... Ar vrea sa le dea din puterea si din linistea ei, dar din pacate fiecare trebuie sa-si gaseasca propriul drum.

Astazi este ziua ei. Ii spunea cineva ca a mai imbatranit un an. Ea nu simte deloc asa, cu fiecare an care trece din viata copilului ei cu atat intinereste ea. Astazi este ziua ei si nu-si doreste nimic, are tot ce-i trebuie. Isi are copilul la san si are coltul ei de rai.

Matilda la 7 zile, prima data ACASA!

Sa aveti si voi raiul vostru aici pe pamant!