Despre Monica, primul meu copil

"Noapte buna, mami!"

"Noapte buna ,mamiiii!"

Este Ajunul Craciunului din anul 2000. Lung an, frumos an, rotund an. A fost primul an de facultate. Prima iubire. Primul facut de dragoste. Frumos an. Acum e Ajunul, bradul este facut, globuletele sunt frumoase, beculetele licaresc usor - he he, parca si bradul e mai frumos anul asta. Cadourile asteapta, bine ascunse, ca fetitele sa mearga la culcare si apoi sa le puna Mosu' sub brad. Cadouri cumparate cu cel mai mare drag din cei mai putini bani pe care i-am avut de vreun Craciun. Au fost putini, dar am batut tot orasul prin zapada si am gasit lucrusoare, papusele, carti, tot ce trecusera printesele mici in scrisoarea pentru Mosu'. Craciun cu zapada, frumos Craciun! Acum stateam intre ele in pat si ma prefaceam ca dorm pentru ca nazbatiile mici nu s-ar mai fi culcat niciodata. Imi batea inima asa de tare de nici nu mai indrazneam sa respir, ca-mi era ca se aude si pe nas. Fetitele mele! Au vrut sa stau eu la mijloc, asa avea fiecare o mana de care sa ma tina si un loc in care sa se cuibareasca. Au adormit. M-am ridicat usor si mi-am recuperat mainile din manutele mici si acaparatoare. Am mai verificat o data balconul sa fie bine inchis, stam la etajul 8.

"Noapte buna, puii mei!"

Monica a fost primul meu copil. Cel mai vesel copil. Semana cumva cu Matilda, aceiasi ochi ca niste margelute jucause, aceiasi zulufi nestapaniti care rasareau de dupa urechi, acelasi zambet cu dinti albi si strungareata. Acum nu mai stiu nimic despre ea... nici unde este, nici daca mai este... Mi-au luat-o, mi-a luat-o tara asta cretina si sistemul ei la fel de cretin. Nu am mai putut afla nimic despre ea. Nu am nici macar o poza. Am doar in sufletul meu  un "noapte buna, mami".

Ne-am intalnit prima data intr-un parculet plin de copii la fel ca ea. Era langa o casa mare aproape de Manastirea Casin, era casa lor. Alergau toti in toate directiile si doua doamne incercau sa-i tina cat de cat intr-un loc, nicio sansa. Stiam ca sunt innebuniti dupa creta, bomboane si guma de mestecat. Nu aveau in casa lor mare nici creta, nici bomboane, nici guma. Aveau acolo doar niste patuturi mici si hainute la comun. Aveau ceva jucarii...aveau si o sala de mese unde mancau in fiecare zi aceeasi mancare... Aveau si televizor... cand aveau noroc sa nu fie vreo telenovela li se puneau desene. Mi-am umplut geanta cu guma si bomboane, nu stiam cati sunt si nu vroiam sa ramana vreunul fara.

Am intrat pe langa casa mare, se auzeau deja chiote si multe, multe voci mici suprapuse. Am trecut de coltul casei si s-a facut liniste. Cateva clipe m-au privit cu cea mai lunga speranta din lume. Toti ochii aia mici m-au privit si au sperat sa fiu EA. Nu eram. As fi vrut sa fiu ea, sa fiu pentru toti si pentru fiecare dintre ei. Au inteles repede cine sunt si stiau deja pentru cine sunt. S-au intors la joaca lor. O fetita mica si brunetica, mai mica decat toti ceilalti, ramasese in mijlocul drumului si inca ma privea. Pentru ea eram, stia ca o sa vin si ma studia. Am lasat-o cateva clipe sa-si termine analiza, in ochisorii ei se vedeau mii de ganduri cum alearga. Una dintre doamne a venit in intampinarea mea si pe parcurs a insfacat micul spiridus de manuta. A adus-o in fata mea:

 "Cum spunem?" Liniste...

Zic doamne sfinte, am speriat copilul, nu ma place. Cand brusc se lumineaza la fata si imi intinde o manuta:

"Eu-sunt-Abandonat-Monica-ai-bomboane?"

Toate au iesit asa de repede incat a parut un singur cuvant. Mi-a ramas in minte doar Monica si bomboane.

"Am bomboane, eu sunt Miruna". I-am scos o bomboana.

"Aaaaa ai si creta?"

"Am si guma :)."

M-am trezit asaltata din toate directiile de manute mici si de "tanti, tanti". Au luat prada de razboi si au fugit. S-au dus la joaca.

Doamna de mi-o prezentase pe Monica m-a luat de o parte pentru ca avea ceva important sa-mi spuna.

 "Stiti, nu se poate doar unul, trebuie doi?"

"Doi ce?"

"Doi copii..."

"......................................"

"Asa am primit ordin, doar cate doi."

Atunci vad doi ochi timizi si umbriti de gene cum ma priveau din spatele unui copac. Era Sanda. Timida, inaltuta, cam la 5 anisori. Ma privea cu o disperare de-ti venea sa fugi in toata lumea si sa urli suferinta ei. N-am fugit, am stat locului si i-am zambit. A venit si m-a luat in brate.

"Eu sunt Lupu Sanda."

Lupu Sanda era fonfaita pentru ca avea nasucul infundat, nu se obosise nimeni sa-i sufle nasul. Am intrebat-o daca vrea sa o ajut, stia sa-l sufle dar avea nevoie de un servetel. I-am dat un servetel. A ramas langa mine pe banca, nu mi-a cerut nici bomboane si nici guma. Vroia doar o mana sa se tina de ea. Aveam un nod in gat cat China. In ce m-am bagat? Le fac bine sau le fac rau? In ce m-am bagat? Mi-am pus intrebarea asta de multe ori in anul ala... Aveam doi copii... venisem pentru unul. Acum una alerga ca o maimuta prin parc iar cealalta ma tinea de mana pe o banca. In anul ala cineva mi-a spus "mama".

Monica si Sanda erau doua fetite abandonate. Doi copii din milioanele de copii abandonati de parintii lor. Erau la Leaganul Regina Maria de la Casin, leagan de lux (daca poti spune asa ceva despre un orfelinat). Este orfelinatul unde vin in inspectie toate forurile internationale care trebuie sa-si dea cu parerea despre cum trateaza Romania problema copiilor orfani. Vin sa vada daca orfanii nostri sunt sau nu demni de a fi orfani europeni. La momentul ala legislatia adoptiilor era pur si simplu imposibila, de curand a fost modificata si sistemul merge ceva mai usor. Doar ceva, din pacate. Atunci pentru a declara un copil drept "adoptabil" era ceva demn de seria Misiune Imposibila. Cea mai grea parte era cea cu decaderea parintilor din drepturi. Cei care aveau ghinionul de a avea parinti sau rude de gradul 1,2,3,4..... ramaneau in orfelinat pana cand ajungeau la majorat. Era imposibil sa obti renuntarea din partea tuturor rudelor si nu pentru ca i-ar fi dorit cineva... ci pur si simplu pentru ca era imposibil sa ii gasesti toti. Asta era legea... atat timp cat pe undeva exista un potential var de gradul 4 care ar fi putut prin absurd sa ia acel copil in ingrijre, copilul nu putea fi declarat abandonat si sa se inceapa procesul de a fi "adoptabil". De aici si paradoxul faptului ca orfelinatele sunt pline iar cei care doresc sa infieze un copil sunt trecuti prin iad pana reusesc.

Pe de alta parte erau cei "norocosi", asa cum era Monica. Pe Monica o chema drept nume de familie Abandonat. A-B-A-N-D-O-N-A-T. Iar asta era un lucru bun? Da, era un lucru foarte bun, era minunat sa te cheme asa cum erai de fapt. Copiii abandonati de la nastere aveau mai multe sanse de a intra in sistem si de a fi infiati la o varsta mica. Majoritatea parintilor adoptivi cauta copii mici. Nu vreau sa intru in discutia asta, eu una nu as alege un copil mic. "As alege", vedeti cum suna si asta? Zici ca esti la piata si alegi marul ala ca e mai rosu si mai copt...

Daca te chema Abandonat si cineva se obosise sa faca o cerere catre Tribunal, poate ca in cativa ani reuseai sa indeplinesti toate conditiile sistemului si sa pleci de acolo cu parinti. Dar pana la familie drumul era lung. Prima conditie era sa fii socializat, ca poate erai un fel de animalut si nu se putea sa pleci asa de acolo. Intai aveai nevoie de un voluntar (asa cum eram eu) care sa aiba grija de tine la orfelinat si sa te scoata din cand in cand in lume. Apoi aveai nevoie de un asistent maternal care sa te invete ce e aia o familie. Abia apoi ,daca cineva te mai vroia, incepeai sa cunosti eventualii parinti adoptivi.

Sanda nu avea norocul asta. Ea avea o "mama". Cumva nimerea sa vina sa o viziteze exact cu o zi inainte de expirarea perioadei dupa care ar fi fost decazuta din drepturile parintesti. Dar nu... ea venea si reactiva termenul pentru inca 6 luni... si tot asa. Copilasul asta ajunsese la 6 ani, nu era nici cea mai frumusica, nici cea mai desteapta si faptul ca era de etnie era tot mai evident. Daca esti orfan si esti blond cu ochi albastri ai tras lozul castigator, daca esti brunetel nu prea te vrea nimeni. E dur? E. V-am spus, este ca la piata....

In anul 2000 am simtit sa ma duc sa ajut un copil, sa fiu voluntarul lui. In loc de un copil mi s-au dat doi, chiar era mai frumos cu doi. Asa a inceput aventura noastra, ele "copiii" mei si eu "mama" lor. Ma duceam la ele de 2 ori pe saptamana, ne jucam, le duceam mancare (si pentru ceilalti copii). L-am dus si pe prietenul meu acolo, de femei erau satui, de barbati duceau dorul. Singurii barbati din orfelinat erau preotul si soferul, cum ii vedeau tabarau toti pe ei mai sa ia cate o bucatica. M-am gandit ca le-ar placea sa aiba si un prieten barbat, a fost balamucul de pe lume, se suisera toti pe el ca pe pomul de Craciun.

Craciunul.... Am dorit sa fac ceva special pentru ele. Am fost si mi-am facut analize de sange, radiografie pulmonara, testare psihologica, ancheta sociala si.... am obtinut aprobarea sa le iau acasa la mine de Craciun! A fost o mare bucurie... petreceau Craciunul intr-o casa normala, intr-o familie. Insa cand le-am luat de acolo nici nu-mi imaginam proportiile dramei lor. Am inceput sa le descopar de cand am iesit pe poarta orfelinatului. Nu stiau ce e aia o masina mica, ei mai ieseau extrem de rar cu un microbuz. Nu stiau ca exista orasul. Nu stiau ca exista blocuri. Nu stiau ca oamenii locuiesc asa de sus in apartamente  si ca acolo se ajunge cu liftul. Nu stiau ca exista mobila in case. Nu stiau ce este aia o sarma... Nu prea stiau ce este aia mancare in general, meniul lor era extrem de simplu si de putin variat. Cand ne-am pus prima data la masa nu mancau nimic. Nu am stiut ce au, de ce nu mananca, m-am gandit ca nu le place. Le-am intrebat si Sanda a inceput sa planga, mi-a spus ca nu stie ce sunt alea si cum se mananca. De se casca pamantul si ma inghitea si nu as fi simtit atat negru. Le-am facut un gris, cu asta erau obisnuite. Treptat au inceput sa manance si mancare. Atunci mi-am amintit ca in vara le dusesem capsuni... nu le-au mancat. Atunci nu intelesesem de ce... ei nu stiau ce sunt alea si le era teama de orice lucru nou...

Au petrecut Craciunul la noi. A fost un Craciun real dupa foarte multi ani, cu varsta Sarbatorile si-au pierdut farmecul. De fapt, majoritatea copiilor din orfelinat plecau asa ori la voluntari ori la personalul orfelinatului. In anul ala au ramas acolo doar doua fetite. Niste ingeri de copii, blonzi, frumosi si isteti. Cea mare avea cam 6 ani iar cea mica 3. Aveau mama, dar nu-si putea permite sa le creasca, venea foarte des la ele, se vedea ca le iubeste dar nu are alta solutie decat sa le lase acolo. Le promisese ca le ia de Craciun acasa.... nu a reusit. Au ramas singure.

Dupa sarbatori m-am dus sa-mi vad fetele, sa le scot la zapada. Nu le-am mai gasit, nu le-am gasit pentru cateva luni, le-au mutat in alt orfelinat pentru ca aici incepea o renovare. Le-am gasit intr-un final intr-un orfelinat ciudat si mic, acolo nu ne dadeau voie sa le vedem. Am reusit sa le vorbesc 5 minute, le-am spus ca nu le-am parasit doar ca nu am reusit sa le mai gasesc. La putin timp le-au mutat si de acolo. S-a dat o lege nenorocita cu reintegrarea copiilor in familia naturala - contra cost. Familiile primeau vreo 2-3 milioane de copil daca-l luau inapoi. Atunci i-au imprastiat complet. Aveam o prietena care mergea si ea cu mine, avea grija de doi baietei. Pe unul l-au trimis inapoi in familia de cosmar care il alungase. Am zis ca le dam noi alea 3 milioane pe luna numai sa-l lase in sistem si sa aiba o sansa. L-au luat... nu s-a mai stiut nimic de el - Sandu. Pe fete le-am gasit cateva luni mai tarziu intr-un alt centru undeva in Damaroaia, la capatul lumii. Era un centru si pentru copii cu handicap psihic, aveau si scoala. Acolo copiii radeau de Monica pentru ca o chema Abandonat... De acolo le-am pierdut urma complet... De Sanda nu mai stiu nimic... Pe Monica am aflat mai tarziu ca a infiat-o o familie. Nu mai stiu nimic de ele... As vrea sa stiu ca sunt bine, as vrea sa stie ca nu le-am parasit.

"Noapte buna, mami!"

"Noapte buna, pui mici!"