In soarele dulce al toamnei

O astept sa adoarma. Mimez un somn profund. Ea face giumbuslucuri doar, doar misc o geana. Stie ca ma amuza cum numara si incepe sa numere stele imaginare- unga, goua, tiei, pacu... O simt cum ma observa pe furis, dorm. Nu merge cu cifrele, hai cu literele! Isi spune alfabetul. Se opreste unde nu poate pronunta litera si asteapta sa o spun eu. Cand nu primeste niciun raspuns isi spune singura "nu-i M" - era W. Stie ca si mica ei descoperire ma amuza, atunci cand nu poate pronunta o litera o spune pe cea care-i este cea mai apropiata grafic si spune ca nu-i aceea. Mi s-a parut foarte inteligent modul ei de a rezolva problema. A ispravit cu alafabetul. Se gandeste cu ce sa mai amane momentul de nani. Aha, sa spuna alfabetul pe litere mari si mici- alta gaselnita personala- A maie, a mic, B maie, b mic. S-a prins ca asa dureaza mai mult. Adoarme numarand litere...  Doarme. Deschid ochii incet. O raza de soare patrunde printre draperii si se joaca in parul ei. Un castaniu perfect. Ciocolatiu cu reflexe roscate, exact castanele coapte de toamna. Tot misca o manuta ca sa-si scuture soarele de pe chip. Nu ma mai satur sa o privesc. E frumoasa, speciala, e a mea. O privesc in lumina aceea blanda si ochii mi se umbresc de lacrimi. Am facut un lucru bun! Daca am facut in viata asta un lucru bun a fost acela de a o lasa sa vina. Doamne, am facut un lucru bun!

 

Am avut si indoieli? Oh, si cate... E prea adanca in noi poza perfecta de familie. Un tata, o mama, doi copii. Familia ideala, familia tablou. Fiecare cu rolul sau. Un tata chipes si descurcaret, usor autoritar, un tata care asigura echilibrul si bunastarea familiei. O mama blanda si gospodina, o mama care asigura iubirea si caminul frumos.  Un baietel mai mare, el isi va ocroti sora cand va creste. Si, desigur, o sa fetita mai mica. Esti crescut privind cu nasul lipit de o fereastra aburita prin care se vede "familia perfecta". Poate ai avut norocul si ai crescut intr-una. Asa cum am avut eu. Rolurile nu au fost tocmai clasice, dar poza era cea buna. Am avut ambele modele. Am crescut avand un tata asa. Iar ei m-au crescut sadind in mine asteptari. Trebuia sa duc mai departe imaginea familiei perfecte. Trebuia sa-mi gasesc un barbat bun si iubitor, un barbat care sa munceasca pentru familia lui, sa ne casatorim, sa avem copii. Dar nu m-au/m-am crescut sa fiu femeia aceea. Am crescut sa fiu o femei puternica si independenta. O femei care poate sa-si sustina si ea familia la fel de bine. Asa cum a facut-o si mama. Poate ca a fost modelul ei mai puternic, poate nu am avut de ales, poate ca pur si simplu asa m-am nascut eu. Cu toate ca de mica imi repeta:

 

"Cine crezi ca o sa te suporte asa?/ Nimeni nu o sa stea cu tine!"

 

Asa adica independenta, libera, descurcareata, prea capabila sa se descurce singura, prea putin dispusa la concesii si inchis ochii, prea dornica de sinceritate, prea putin toleranta in fata incalcarii unei promisiuni, prea putin supusa. Prea ca un barbat pentru a fi "suportata" ca femeie.

 

Apoi am inceput sa fac alegeri gresite, sa aleg partenerii gresiti. De cele mai multe ori ma alegeau ei, dar erau la fel de gresiti pentru ca eu atrageam tipul acela de barbat. E un model, sunt constienta de asta. Asa am ales si atunci cand a aparut tatal ei. (Intr-un fel gresit, dar si in cel mai corect pentru ca el este cealalta jumatate din ea.) Un model de barbat si un tipar de relatie in care m-am invartit de cand sunt femeie. Daca m-as mai gandi pret de o secunda as stii si de ce. Dar nu am vrut sa aloc secunda aceea, e prea dureros ce-i dincolo de ea. Inca mi-e bine asa, fara a scoate motivul la lumina. Mi-a luat un timp sa ajung si pana acolo, pana in pragul intelegerii. De la un an de cand am putut sa mananc singura a inceput sa se formeze aceasta persoana care sunt astazi. Sunt de prea mult timp asa pentru a putea fi altfel. Autonomia a fost cea mai importanta si nu am mai stiut niciodata sa cedez din spatiul meu pentru a pune si altul umarul. Eu stiu ca pot, chiar pot, sa fac totul singura. M-am descurcat mereu acolo unde nu se descurca o echipa intreaga. Nu spun ca-i un lucru bun, e bine sa te poti baza si pe altii, dar eu asa am crescut sa fiu. Si poate de aceea pentru mine a fi parinte unic este un lucru firesc, este o implinire si nu a fost nicio clipa un esec. Este cel mai asumat lucru pe care l-am facut pentru ca toata viata mea m-a pregatit pentru acest moment. Am stiut ca pot.

 

Am stiut ca pot fizic, am stiut ca pot material. Emotional? Nu din prima clipa. Mi-a fost atat de teama ca nu va fi iubita. Daca tatalui ei nu i-a trebuit, atunci cui o sa-i trebuiasca? Mi-a fost teama ca eu voi fi aceea care va pune acest stigmat asupra ei. Ca eu voi fi amintirea lipsei lui de asumare. Mi-a fost teama ca nu voi fi destul, ca nu o sa-i pot oferi destula iubire. Ca o sa fim mereu ca un caine cu 3 picioare. Functional dar niciodata capabil sa alerge. Ca o sa fie marginalizata, judecata, aratata cu degetul. Ca nu va primi tot ce merita de la viata pentru ca eu nu i-am oferit familia perfecta. Chiar am crezut ca Universul ii e dator pentru ca nu i-a lasat si un tata langa ea. Sau din contra... ca i-am gresit Universului cand am lasat-o sa vina pe lume doar pentru ca eu aveam drept de vetto. Multe, multe lucruri trec prin mintea unui parinte unic. Am avut norocul ca mintea mea sa se limpezeasca intr-o seara de februarie. Urma sa mergem la una dintre orele din cursul pentru viitori parinti.  Eram singura mama neinsotita de acolo. In ora aceea erau prezentate metodele pentru confortul in timpul travaliului. Metode care de obicei presupun prezenta unui partener. Ni s-a spus ca venim cu tatal copilului sau cu persoana noastra de incredere. Un prieten s-a oferit sa vina cu noi. Am acceptat. Oricat ma stiam de puternica imi era teama de momentul acela ciudat in care toti erau in pereche si eu as fi "dansat" singura. Eram la iesirea din bloc cand am inteles cel mai important lucru. Eu nu ma duceam acolo singura, ma duceam cu fetita mea. Noi doua eram cuplul de care era nevoie. Eu eram familia ei si ea era familia mea. Eu eram sprijin pentru ea si ea pentru mine. Nu aveam nevoie de un surogat pentru a fi bine. Nu aveam de ce sa ma simt rusinata. Eram perfecte asa, doar noi doua. I-am multumit prietenului si l-am trimis acasa. Din seara aceea nu m-am mai gandit niciodata ca nu sunt destul. Din contra, am crescut ca om dincolo de orice limita pe care mi-o pusesem singura. In seara aceea am inteles ca noi suntem la fel de familie si cu un singur parinte.

 

Sunt mama din poza perfecta. Sunt echilibrul si dragostea copilului meu, sunt siguranta si stabilitate. Si ma rog sa ma tina Dumnezeu intreaga la minte si la suflet si sa fiu toata viata mama de care Matilda are nevoie. Sunt "stalpul" casei. Sunt cea care asigura caminul, hrana, hainele, vacantele, jucariile si toata lumea materiala din jurul copilului meu. Sunt un parinte care si-a dorit pana in varful unghiilor acest copil. Sunt parintele care si-a asumat viata si cresterea acestui copil. Nu-i sunt si tata si nici nu-mi doresc asta. Ar fi ceva complet nenatural. Ar fi o greseala. O mama nu poate fi si tata, nici vice-versa. Fiecare trebuie sa fie cel mai bun parinte, dar pentru locul lui, sa incerci sa fii ambele ar fi un consum de energie si de sentimente inutil. Nu trebuie sa te cramponezi in completarea modelului, modelul tau are alt tipar. Avem propriul nostru tipar pe care-l construim zi de zi. Asta nu inseamna ca din copilul meu nu va aparea un adult minunat. Nu inseamna ca nu va avea "modele", ca nu va intelege ca exista si altfel, ca va deveni un handicapat emotional sau relational. Pentru ca de tot ce are nevoie un copil este de stabilitate, de un mediu armonios de iubire, de sinceritate si de intelegere. Iar toate astea i le poti oferi si singur daca le cresti in tine asa cum vrei sa fie crescute si in el. M-am educat, am scos din mine tiparele, am ridicat stigmatul. Am renuntat la ideea in sine- nu sunt un parinte singur- sunt in parinte unic. Am creat propria poza perfecta in jurul familiei noastre. Imi privesc copilul in soarele dulce al toamnei si stiu ca am facut un lucru bun. Suntem o familie monoparentala fericita si sunt mandra de asta!

 

 

Feed My Soul by Katie Berggren

Cand o suta de oameni iti spun "La multi ani!"

Ieri a fost ziua mea de nastere. Inca un an, al 33-lea. Imi doream foarte mult sa sarbatoresc, nu am mai sarbatorit real de vreo 3 ani. Planuisem sa plec in Bulgaria, sa petrecem frumos weekend romantic (adica sa doooorm mult). Cum in minunata tara romaneasca patronii se poarta de parca au castigat angajatii la Loto, el nu a mai putut pleca. As fi plecat cu prietena mea draga, dar si ea este sclav pe alta plantatie. Asa ca am anulat proiectul de plecare. Asta este, resemnare. Si asa nu stiu cum petreceam doua nopti fara Matilda.

 

Apoi se interneaza tata in spital din motive de diabet prost inteles, glicemie scapata de sub control si indiferenta la administrarea de insulina. Griji, suferinta, panica. Deci deja ziua incepea sa promita. In fix ceasul de miez de noapte al datei de 16 cineva se gandeste ca este momentul sa ma jigneasca intr-una dintre cele mai sfinte trairi de le am: aceea a corectitudinii. Nu m-am simtit mai ranita, dezamagita, proasta si multe alte chestii din astea dragute in toata viata mea. Nu pot sa va explic in cuvinte ce simte un om care nu a furat nici un mar cand era copil atunci cand cineva pune la indoiala corectitudinea lui. Si mai ales cand acest cineva este un om cunoscut pe care nici macar nu l-a gandit vreodata de rau, dar sa-i pricinuiasca vreunul. Apoi mi-a parut rau ca m-am lasat afectata de asemenea lucruri si m-am enervat si mai tare. Am petrecut o noapte de nesomn si de rau sufletesc. Dimineata eram numai buna de petrecut.

 

Apoi oamenii care ma iubesc si ma respecta au iesit unul cate unul. Au sunat, au urat, au felicitat, au vorbit cu vorbe din suflet. Pana seara au fost mai multi de o suta. Oameni reali, sinceri, si m-am gandit oare de unde am reusit sa-i adun pe toti oamenii astia carora chiar sa le pese... Probabil ca a fost o compensatie a Universului care stie sa le aseze pe toate. Cand o suta de oameni iti spun "La multi ani!" nu ai voie sa fii trist si mai ales de ziua ta! Deci pana seara sufletul meu incepea sa se aseze la locul lui. Mult mai intelept  de data aceasta. A fost o lectie asumata. Probabil ca era nevoie de una.

 

Va multumesc pentru urari, vi le intorc inzecit. Sa fiti sanatosi si sa aveti liniste! La multi ani!

 

 

 

Mama, tic-tich!

Dimineata am trait un moment de magie. Unul dintre acele momente care opresc Universul in loc si poti sa vezi dincolo de azi. Un moment care da sens vietii si te face mai intelept. O alaptasem pe Matilda si ea s-a lipit cu capul de pieptul meu. In partea stanga. A stat asa cateva clipe si am simtit-o ca isi tine respiratia. M-a cuprins puternic cu bratele si s-a lipit si mai tare de mine. Era tacuta, linistita, era intr-o alta lume. S-a desprins de mine si i-am putut privi chipul. Era altul, avea o expresie de om care stie mai multe, care a inteles ceva, care si-a amintit ceva. Ceva ce noi nu mai stim. M-a privit si mi-a pus manuta pe burta. Ea stie ca acolo a crescut ea. Apoi si-a mutat manuta pe pieptul meu si privindu-ma cu ochii umezi mi-a spus: Mama, tic-tich! Cu o voce clara si limpede, cu lumina pe chip, i-au dat lacrimile. Apoi s-a asezat iar cu capul pe inima mea si a stat lipita strans acolo mult timp. Chipul ei, vocea ei.... Matilda si-a adus aminte! Sunt sigura ca si-a amintit din burtica, de atunci cand sunetul inimii mele ii era cel mai bun prieten. A putut sa-si aduca aminte din viata ei acolo. A fost un moment de incredibil. Cat a stat lipita de mine m-am intors in timp, era ca si cum nu ar fi parasit niciodata pantecul meu. M-am regasit in prima clipa cand am simtit ca a "coborat" sufletul ei aici. Am fost doar un singur suflet. Cand i-am auzit si eu pentru prima data inima batand si am stiut ca acolo este viata, ca este puternica si ca va fi bine. Ma simt alta. Simt ca ceva s-a schimbat in noi. A fost magic!

 

 

 

 

Despre frumusete

M-au mirat mereu parintii care-si vad copiii ca fiind frumosi (chiar daca nu sunt). Exista un fel de intelegere tacita intre adulti ca nu poti gandi despre un copil ca nu este frumos, ca doar e copil. Eu sincer nu cred asta. Sunt copii frumosi si copii mai putin frumosi. Total de acord ca pot fi simpatici sau nostimi, pot fi caraghiosi. Aproape toti copiii iti trezesc sentimentul acela de dragalasenie si de instinct de reproducere, dar nu sunt toti frumosi. Si ma gandeam oare eu ce o sa simt atunci cand o sa am un copil. Daca o sa iasa o ciudatenie uratica o sa-l vad frumos prin prisma faptului ca-i al meu si ca-l iubesc? Sau o sa fiu si mai exigenta si o sa-l vad mai critic decat il vad cei din jur. Apoi a nascut prietena mea buna din copilarie si primul lucru pe care mi l-a spus la telefon, cumva cu jena si parere de rau in glas, a fost ca baietelul ei este urat. Mi s-a rupt sufletul. Da, nu era un copil de pus in poze, putini nou-nascuti sunt fotomodele cum au iesit de unde au iesit, dar... Mi-a parut atat de rau pentru ea. I-am spus ca nu este urat, e doar un bebelus blond care inca nu s-a conturat. Acum a crescut si este foarte frumusel. Sigur, acum, ea il vede cel mai frumos copil. Sper.

 

A venit si ziua marii intalniri dintre mine si copilul meu. Mi-o imaginasem, o si "stiam" cu chipul ei de acum. Mi-o imaginasem bruneta si cu parul cret. Mi-o imaginasem semanand mai mult cu mine cand eram bebelus. Eu am fost un copil frumos si cu o fizionomie exotica. Mi-o imaginam ceva asemanator. Imi doream sa semene cat mai putin cu el pentru a nu isi pune si mai multe intrebari legate de originea ei. Si...a iesit. Era bruneta si cu parul cret, dar semana incredibil de mult cu el. Un om pe care atunci nu-l simteam, ramasese undeva acolo intr-o amintire. Asemanarea ei cu el m-a facut sa-l iert si sa-l indragesc. Dar atunci mi se parea ca seamana foarte mult cu el, prea mult. Era suparata, incruntata, ridica din spranceana. Avea un ochisor umflat si rosu de la cat se luptase sa iasa cand nu a fost lasata. Era sifonata. Avea mainile foarte mari pentru un bebelus. Era lunga si slaba. Necoordonata. Gura parea mare. Era destul de curata si cu pielea foarte alba pentru un bebelus abia nascut. Era copilul meu, o iubeam pana la lacrimi, mi-o dorisem din tot sufletul si fiinta mea, dar intr-o singura secunda am vazut toate astea. Nu era un copil frumos. Era un bebelus trecut printr-o nastere naturala, sifonat si strambat de proces, usor mazgos si suparat. Fericirea era cea mai mare simtita pana atunci, iubirea la fel, dar tot i-am vazut toate acele "defecte". Si mi-am amintit iar de parintii care isi vad copiii frumosi din prin clipa si ma gandeam oare ce este gresit cu mine de eu o vad asa.... ne-frumoasa.

 

Eu la 10 luni

 

 

Matilda a fost un bebelus foarte simpatic, haios. Era linistita si vesela, pozitiva. Facea niste moace de nu puteai sa nu razi in hohote. Dupa cateva saptamani a inceput sa se schimbe si a ajuns copilul frumos care este acum. Acum mi se pare real frumoasa, uneori ma uit la ea si ma intreb cum de s-au combinat genele si a iesit atat de frumoasa. Dar sunt momente si zile cand nu o vad chiar asa, ii vad defectele, o vad cu ochi critic. De simtit o simt asa cum este ea. E un copil minunat, are un temperament care ma face fericita, personalitatea ei a inceput sa isi ceara drepturile. Sunt putin spus mandra de ea. Este peste medie de desteapta, invata foarte repede, stie lucruri pe care nici nu visam sa le invete pana la doi ani. Iubesc fiecare particica din ea. Dar nu inseamna ca nu-i mai vad manutele ca-i sunt mai mari decat ar fi armonios. Ca o urechiusa e mai stramba putin pentru ca-i statea mereu indoita cand o alaptam. Ca sunt cam mari ele asa, urechile. Ca uneori ochii ii par prea apropiati. Si iar ma intreb oare ce-i cu mine de pot sa o vad si asa. Cand toti parintii de copii mult mai putini frumosi decat ea ii vad pe ai lor printi si printese. De ce strabate din mine critica fata de aspectul ei fizic?

 

Ea la 10 luni

 

 

Mie, cand eram mica, imi spuneau "uratanie". Se pare ca era o forma de alint... Ma uit la poze si chiar nu eram uratanie deloc. Pe langa faptul ca eram foarte dragalasa mai eram si blanda si afectuoasa. Ma lipteam de oricine. Iubeam de la frunza la gandacel, la om. Dar tatal meu s-a gandit sa ma alinte uratanie si dupa el altii. Cred ca mi-au spus de o mie de ori povestea scoaterii mele din maternitate. Plangeam, ca orice bebelus deranjat. Si probabil ca nu eram prea simpatica urland de ma facusem violet. Dar povestea lor este despre cat de urata eram si cum au glumit ei sa ma lase acolo. Si acum li se pare o poveste interesanta de spus. Amuzanta. Cum nici mai tarziu nu au avut nimic pozitiv de spus la adresa aspectului meu. Nu cred ca isi dau seama, nici macar acum, ce a insemnat pentru mine toata critica lor. Ce face dintr-un copil sau dintr-un adolescent privirea piezisa a mamei. Critica tatalui pentru orice gram pus, pentru orice suvita de par vopsita altfel. Cat de greu iti este sa te convingi ca merti si altceva. Ca meriti un compliment, ca poate altul chiar te vede frumos. Ca poate chiar esti, dar critica lor te-a facut mereu sa te vezi mai putin decat esti. Cat de greu este sa scapi de o eticheta pe care ti-au pus-o inca de cand te-ai nascut? Oare nu este datoria unui parinte sa isi vada copilul frumos? Mai frumos decat l-ar vedea oricine? Sa-l laude. Sa-l incurajeze. Sa nu-l faca un om atat de critic si de exigent incat sa-si critice si el, la randul lui, copilul?

Se pare ca daca ajungi adult, matur, profund ar trebui sa-ti schimbi perspectiva asupra frumusetii fizice a oamenilor. Rahat- ma scuzati. Istoria cu frumusetea interioara, cu inteligenta, cu farmecul si orice altceva sunt doar povesti de consolare. Singura perioada din viata mea cand m-am simtit frumoasa si m-am iubit fizic a fost perioada sarcinii. Si cam sase luni dupa ce am nascut. M-am simtit tanara, frumoasa, slaba. Nu mi s-a mai parut nici pielea urata, nici nasul mare, nici ca sunt un elefant, nici sanii mici, nici fundul mare. Apoi perioada aceea a trecut si am revenit la vechile ganduri despre mine. Sa te percepi drept frumos este foarte important. Sa fii perceput frumos fizic este foarte important. Frumusetea atrage bunavointa oamenilor. Ti se deschid mai usor usile. Treci mai usor prin viata. Este posibil ca din aceasta cauza sa pierzi din profunzime si din tenacitate? Cand nu trebuie sa lupti pentru fiecare lucru incepi sa crezi ca acel lucru ti se cuvine de drept? Poate, dar nu cred ca acesta este neaparat un lucru rau. Mi-am dorit ca Matilda sa fie frumoasa. Nu vreau sa cunoasca critica de sine, critica altora. Nu vreau sa fie jignita sau discriminata. Vreau sa aiba o viata usoara in care sa i se deschida usi si doar pentru ca are un zambet frumos. Nu vreau sa trebuiasca sa munceasca de zece ori mai mult. Vreau sa-i cada si din cer, si din nimic. Vreau sa nu se simta prea putin frumoasa pentru a fi mama unui copil frumos.


Si toate astea pentru ca o prietena mi-a trimis un clip. Merita trei minute din viata voastra. Multumesc, Cristina!

 

Cand uiti de tine

Daca acum o saptamana mi-ar fi zis cineva ca inca mai pot rezista 3 zile si cele 2 nopti dintre ele fara strop de somn i-as fi zis ca e dus cu mintea razna. Pentru ca literalmente sunt mereu atat de obosita incat simt ca o sa-mi stea inima. Dar uite ca nu mi-a stat. Pentru ca eu sunt egal cu zero atunci cand trebuie sa respir pentru ea. Si nu mai conteaza somn, nu mai conteaza oboseala, viata si nimic. Conteaza Ea- sufletul si viata din mine.

 

De sambata pana iar sambata am trait cea mai lunga saptamana din viata mea. A parut un secol, a fost ceva de nici nu-mi mai amintesc ce faceam inainte de prima sambata. Istoria a inceput pe 6 aprilie cand m-am trezit cu trei ochi in loc de doi. Am facut o infectie si cum nu am mai avut asa ceva a durat pana am luat masuri. Apoi, nu stiu cum, am vazut in parc ca nu mai avem un cercelus al Matildei. Cercelusii ei pe care i-am luat intr-un moment foarte greu al existentei mele. Cand mai aveam cateva zile pana sa o nasc, cand eram mai singura decat credeam sa fiu in viata asta. Cand reusisem sa trecem cu bine prin sarcina si eram la un ultim hop de a se termina totul. Mai aveam putin si eram doua si stiam ca totul va fi mult mai usor. Cand bani nu aveam, putere nu mai aveam, oameni nici, atunci i-am cumparat eu cercelusii astia. I-am cautat de am inebunit pentru ca vroiam sa fie perfecti. Si i-am gasit. Din aur alb cu pietricica transparenta, mici, finuti, perfecti. Iar ea i-a iubit. De fiecare daca cand ma vedea cu alta pereche de cercei imi arata ca ai ei sunt mai frumosi si le facea "mai- mai". Iar fix doi ani mai tarziu am pierdut unul. Ne-am intors repede din parc in speranta prosteasca ca poate.... Evident ca nu l-am gasit. Ne-am intors plangand si am plans amandoua jumatate de zi. S-a culcat si s-a trezit plangand si intreband unde sunt cerceii ei. I-am scos pe ai mei de cand eram mica si i-am pus in urechiuse. De ziua ei a primit altii de la nasa. Dar a ramas un gol. Stiu ca sunt "doar" niste cercei, dar pentru mine erau simbolul faptului ca am reusit si ca suntem bine. S-au dus. Mai avem unul. O sa-l pastrez asa si o sa i-l fac medalion.

 

Luni a fost liniste si frumos. A trebuit sa stau acasa pentru ca nu puteam sa ies Ciclop in lume. Oblojeam ochi, distram copil, lucram pentru campania Un pom pentru o casa!. Eram dupa o saptamana de munca si incepea sa ma cumprinda ingrijorarea. A mers extrem de greu, pentru fiecare 10 lei am vorbit o ora. Greu si ingrijorator pentru situatia financiara a tuturor, multi oameni au ajuns la fundul sacului si ti-e si jena sa mai ceri. Cand eram aproape sigura ca nu o sa reusim intru in cont, primesc cateva mesaje, un telefon.... Eram aproape cu toti banii stransi. Nu mi-a venit sa cred. L-am sunat pe Benone, tatal celor doi copii pe care mi-am propus sa-i ajut, fericire mare. Eram aproape gata. Era minunat! A doua zi nu era numai ziua de nastere a Matildei, era si ziua lui de nastere. Ne-am bucurat si emotionat pana la lacrimi. Luni, frumoasa zi.

 

A venit marti, 9 aprilie. Ziua in care s-a nascut Ea. Ziua in care eu am devenit mama. I-am promis ca o sa fiu mereu alaturi de ea in aceasta zi, atata timp cant isi va dori si ea. Mi-am luat concediu. Am stat cu ea. Am facut cumparaturi. Am cumparat si cadouri. Am pregatit petrecerea pentru sambata. Comandat tort, rezervat spatiu, facut meniul. Dar parca nu avea niciun farmec asa, ziua omului e in ziua in care s-a nascut nu in primul weekend disponibil. Asa ca dai repede cu tort de la cofetarie, pus chestii bune la cuptor, comandat pizza si invitat oamenii mei dragi (cei care erau sanatosi- bantuie o treaba nasoala prin Bucuresti). La 7 erau toti la noi sa-i cantam copilului minunat La multi ani!. La multi ani, iubita mea!

 

 

 

 

 

Miercuri a inceput iar groaza. Oribil la serviciu. Apoi lucruri din categoria "Cum nu te lasa Dumnezeu  sa faci o fapta buna". Cautare de alt loc pentru a planta pomisorii din campanie. Parintele de la centrul propus initial si-a amintit ca duminica nu se misca un pai si nu putem sa plantam (?!). Descoperit ca banca pune banii haotic prin toate conturile pe care le am si in contul pentru casa intra depunerile dupa 4 zile. Nu mai puteam sa tin nicio evidenta  cat de cat reala. Nervi peste nervi. Oboseala mare. Imi spun ca joi va fi mai bine, ca inca nu a venit ziua in care sa mi se inchida o usa si sa nu deschid eu trei geamuri. Stiam ca o sa gasesc o solutie de compromis buna pentru toti, daca exista un strop de bunavointa este imposibil sa nu rezolvi. Tineam foarte mult ca pomii sa fie plantati la acel centru. Am gasit intr-un final o solutie. Noaptea m-am simtit foarte rau, bila mea are obiceiul prost sa se supere cand sunt prea obosita. Reusesc sa dorm 3 ore.

 

 

Joi dimineata mi se pare ca Matilda e putin cam calda. Mama era la noi, venise si bona. Le intreb daca lor nu li se pare copilul cald si putin ciudat. Primesc vesnicul raspuns ca sunt eu nebuna. Le spun sa o supravegheze ca eu cred ca ceva nu e bine cu ea. Ma intorc de la munca si preiau copilul de la bona care trebuia sa ajunga la dentist. Iar mi se pare calda si cu o expresie care nu este a ei. O intreb daca s-a comportat Matilda ciudat. Imi spune ca nu, ca e calda ca-sa jucat fotbal. OK. Vine mama, plec si eu unde mai aveam treaba. Seara era evident ca are febra, nu mai sunt eu nebuna. Chiar avea, se ducea spre 38. Incepusese sa si tuseasca. Mama preocupata ca a mancat copilul peste si poate e un os. Ce os, era clar ca a racit. Incepe prima noapte de veghe. Eu nu-i dau "chestii" pana cand corpul nu incepe sa isi faca treaba. Daca febra nu trece de 38,5 nu-i dau nimic. O pazesc. Stau cu mana si termometrul de frunte din ora in ora. E ok, nu trece de 38,5. Dimineata avea o stare clar alterata. Vreau sa-i iau temperatura rectal. In clipa aceea, sub ochii mei, o vad cum se flambeaza. Termomentrul urca si urca... imi sta respiratia. 39,3. Panadol. Sosete ude. Jos haine. Deschid geamul. Ma uit in gatul ei: rosu. Antibiotic. Sun la linia de urgente pediatrice unde suntem noi abonate, imi spune sa-i dau doar antitermice si doar dupa 48 de ore daca nu scade sa incep antibioticul. Da, mersi. Peste tot in jur adulti si copii rapusi de porcaria asta cu febra si gatul infectat. Nu e (numai) virus. I-am dat antibiotic din prima zi. Eu stiu foarte bine ce inseamna amigdalita. Febra ii scade, se activeaza, mananca putin. Pare ok.

 

 

Plec la Ikea sa-i iau cadoul colectiv de ziua ei, bucataria de care este indragostita. Fac cumparaturi pentru a doua zi. Ma suna mama, era in panica absoluta, copilul nu e bine, vino urgent. Eram la coltul blocului, am sarit din masina si am zburat pana in casa. Matilda era cu febra mare, nu la fel ca de dimineata. Era rosie, dar parea stabila. Ii dau Nurofenul. Ne mai jucam. I se face somn. O culc si stau langa ea. Avea temperatura spre 38, era ok. Dau sa ies din camera cand o aud respirand ciudat. Ma intorc... era rosie si respira sacadat. Intr-o clipa eram cu ea in brate. O strig. O ridic. Nu se trezeste. Este fierbinte si abia mai respira. Si vine clipa aia in care iti sta mintea in loc. In care tu dispari. Nu mai existi. Te volatilizezi. Si intri in faza de robot automat in care executi toti ceea ce stii ca trebuie sa executi sa-l salvezi. Era deja sub antitermice. Trebuia sa o racesc altfel. Impachetari. Baie. Sa nu adoarma la loc. Sa-si revina. Capul ii cadea moale. Ochii nu se deschideau. Cand o strigam incerca sa-i deschida dar se duceau peste cap. Nu stiam unde sa o pun si sa sun la urgente. Am toate telefoanele salvate pentru ca in situatii limita nu stiu ce taste mai nimeresc. Prin abonamentul nostru de sanatate suntem abonati la ambulanta BGS, sunt la 2 strazi mai departe de noi. Stiam ca ajung in 5 minute. Au si ajuns. Intre timp Matilda se trezise si era lucida. Era inca neputincioasa si rosie. O consulta. Acelasi diagnostic si tratament pe care-l presupusesem si eu. Imi spun ca o tin cat pot de mult fara sa-i pun supozitor cu novocalmin, sa-l tin pentru noapte. Si ca spitalele sunt pline si la privat si la stat de copii cu viroze si e mai bine sa stam acasa daca ma descurc. Am ramas singure, deci trebuia sa ma descurc.

 

A fost a doua noapte fara somn. Febra mare venea in valuri. Pentru cateva clipe parea sa scada si sperai ca e bine, in clipa urmatoare ardea ca focul. Iar avea 40. Cu impachetari si nenumarate reprize de alaptat am reusit sa tinem febra sub control. Daca nu ar fi fost alaptata cu siguranta ajungeam la spital. Pentru 36 de ore nu a putut sa primeasca nimic altceva. Nu putea sa inghita nici apa. La 6 de dimineata iar un puseu foarte mare de febra. Apoi s-a linistit. Era mai bine. Dar era si sambata, ziua in care noi planuisem petrecerea ei. Locatia rezervata, mancarea facuta, tortul comandat si era gata, copiii toti stiau ca trebuie sa vina. Am decis sa mergem mai departe cu petrecerea. Oricum si cea de anul trecut si cea de anul acesta este mai mult pentru ceilalti copii. Imi place sa-i vad asa multi si fericiti, ca se distreaza si se simt bine. Pentru Matilda va conta, poate, atunci cand va fi mare si va vedea fotografiile de la primele ei petreceri. De la anul cu siguranta va fi distractie reala si pentru ea. Asa ca am stat pana la urmatoarea repriza de antitermic, febra era sub 38. Eu am plecat sa intampin musafirii, ea a ramas cu bunicii acasa si am decis ca daca este bine sa o aducem pentru o jumatate de ora cand taiem tortul si sa-i cantam La multi ani! I-a prins bine iesirea, am tinut-o jumatate de ora la soare. Pana seara era mult mai bine. A si mancat putin. Nu i-au placut baloanele, ceea ce stiam. Nici in starea ei normala nu-i plac. Cum nu-i plac nici sunetele puternice, tipetele. Nu a fost tocmai o petrecere pentru ea, dar ceilalti copii au fost super incantati si s-au distrat. Pentru asta am si mers mai departe cu petrecerea.

 

 

 

 



 

 

Sambata seara am prins prima ora de somn. Urma ziua in care trebuia sa mergem la Centrul din Giurgiu pentru a planta pomisorii din campanie, iar eu nu mai stiam nici cum ma cheama. Pana dimineata Matilda nu a mai facut febra peste 38. Avea 48 de ore de antibiotic si antitermice, trebuia sa inceapa sa fie bine. Cu sufletul strans si amortit am plecat catre Giurgiu. A stat de garda al doilea om in linie pentru ea- mamaie. A fost bine, peste zi nu a mai facut deloc febra. Sigura problema ramanea ca nu manca. Si acum suntem in proces de redescoperire a alimentelor. A slabit 1,5 kg.

Aud foarte des oameni care ma invidiaza pentru situatia mea. Adica aceea de parinte singur. Pe cat de absurd pare, pe atat sunt de multi. In principal sentimentul acesta vine din dorinta de independenta, si-ar dori ca deciziile celuilalt sa nu existe. Vine si din nefericirea alaturi de partener. Din credinta ca singuri si-ar creste mai bine copiii, ca ar lua decizii mai bune. Cred, probabil, ca si copiilor le-ar fi mai bine daca ar avea un singur parinte (pe ei). Posibil sa fie asa. Dar nimic din toate astea nu ar compensa si numai pentru  o singura clipa cand ai copilul lesinat in brate si nu stii unde sa-l pui ca sa chemi salvarea. Cand singurul creier care ia decizii este creierul tau nedormit de 3 zile si paralizat de grija. Cand urmatorul om in linie nu este cel in mainile caruia ti-ai lasa viata. Cand urmatorul om in linie nu este cealalta jumatate din copil. Celalalt om dupa voi (sau poate chiar inaintea voastra) care sa vrea tot binele din lume pentru acel copil. Nu aveti pentru ce sa invidiati parintii singuri, nimic nu atarna mai greu decat decizia luata de unul singur acolo unde ar trebui sa existe doi.

Doi ani mai tarziu, mai mult ca niciodata

Pe unele le-am uitat complet. Pe unele mi le aduc aminte ca ireale, ca si cum s-ar fi intamplat altui om, in alta viata. Insa, pe altele, mi le amintesc atat de clar, atat de intens de parca ar fi fost ieri. Ciudat ce a ales creierul obosit sa uite. Ciudat ce a ales sa pastreze. Daca ma intrebi ce am facut ieri toata ziua, nu as mai putea sa-ti spun. Daca ma intrebi ce am facut in ieri-ul de acum doi ani am toate amintirile intacte si vii. Sunt toate acolo, toate minutele dintre ora 2 din 08 aprilie pana la ora 4 din 09 aprilie 2011. Din prima clipa de travaliu pana cand am vazut-o privindu-ma peste cap cu ochii ei deja intelepti. Asa s-a nascut copilul meu: cu ochii deja intelegand lumea. Un bebelus cu ochii deschisi si curiosi, privitori in jurul ei. Poate pentru ca stia cata frica mi-a fost ca nu o sa-i aiba?! Nu stiu de ce, dar ea s-a nascut vie si cu viata in ea. Nu in sensul ca-i batea inima, ci pentru ca parea deja sa inteleaga. Si cat a inteles! Cat a ascultat! Cat de mult m-a ajutat sa-i fiu mama si sa-mi fie usor! Astazi este ziua ei. Ziua pe care a ales-o pentru a venit pe lume. Mi-o petrec alaturi de ea pentru ca asa simt, pentru ca asa i-am promis, sa fiu mereu acolo asa cum am fost in ziua in care s-a nascut si nu am mai fost doar una.

 

 

 

 

N-a trecut nici sentimentul coplesitor de indragosteala. Se pare ca ar trebui sa treaca, altfel iti sta inima. Pe a mea cred ca asta o tine batand. Sunt la fel de intens indragostita de ea. De fiecare degetel, fir de par, zambet caraghios, chiuit sau mormait de pofta. De fiecare clipa in care o pun la san. De fiecare "mama" preocupat ca m-a pierdut din minte pentru 3 secunde. O iubesc pana la lacrimi in fiecare moment, nici nu stiu cum ar putea fi altfel. Au trecut doi ani si cand se intampla sa am drum prin preajma maternitatii imi dau lacrimile si ma cuprinde un dor sfasietor de ea, de prima clipa cand ne-am vazut si de apropierea dintre noi. Faptul ca am fost doar noi ne-a unit altfel. Ma uimeste, ma cucereste, uneori ma sperie cu cat e de desteapta, de matura. Alteori ma copleseste cu cat este inca de copilas, de cum se suie la mine in brate si vrea sa o tin ca pe un bebelus. De cat poate sa fie de intelegatoare, dar si de infinit incapatanata. Ma face sa o accept asa cum este ea, reala, nu sa o vreau ca pe un vis de dinainte sa o am. O iubesc atat de mult incat sufletul meu a trebuit sa creasca, altfel nu era loc. A invatat sa iubeasca asa, caci nu stia.

 

 

Cat a crescut! Cat s-a schimbat! Am stiut mereu ca va fi speciala, dar nu atat. Mi-am dorit-o frumoasa, desteapta, intelegatoare, buna, darnica. Si a iesit. Nu cred ca-i meritul meu. Pur si simplu natura asa a dorit sa fie ea, a combinat acolo in chimia ei ce trebuia sa combine si a facut-o sa fie bine. Azi va primi cadouri. Ce si-a dorit ea. Adica litere si carticele. O tablita cu litere magnetice, sa poata "scrie" ea. Este pasiunea ei cea mare. Ai o clipa, vrei sa o faci fericita? Citeste-i! Intai pe litere,ca asa te poate urmari mai bine, apoi cuvantul intreg. Spune cu ea alfabetul. Altceva nu-i trebuie. Aseara, inainte sa se culce, si-a luat carticica cu alfabetul si s-a cocotat langa mine. Si a inceput sa imi arate literele si sa mi le spuna in ordine. Le stie. Nu le poate pronunta pe toate. Nu le poate scrie. Asta este supararea. Ar vrea sa scrie singura, pentru ca site sa-si scrie numele si mama, si apa, si alte cuvinte simple. Asa ca va primi literele ei sa le poata aseza in ordine. Sincer? Ma sperie. Nu ma asteptam la un copil ca ea. Va trebui sa fiu si eu mai buna, sa o ajut mai mult, sa sar si eu etape. Cel mai greu imi este sa sar etape. Inca tin cu dintii de fiecare clipa de copilarie. Noroc ca este inca si asa. Noroc ca intre momentele cand este prea desteapta pentru noi este si prea copil pentru noi. Este speciala si sper sa stiu sa o ajut sa fie cine trebuie ea sa fie in viata asta. Sa nu-i tai aripile, sa nu o fac mai putin, sa nu ma mai sperie ca este altfel, sa o iubesc mai mult pentru ca este asa. Au trecut doar doi ani si este mult mai mult decat mi-as fi imaginat eu sa fie.

 

Nu-mi pot imagina viata fara ea. Nu as mai sti cine sunt eu fara ea. Si ea m-a ajutat pe mine sa fiu cine trebuia sa fiu. M-a invatat sa iubesc profund, complet si cu adevarat. M-a invatat ca pot orice. Ca nu exista nu mai pot. Ca dincolo de ultima clipa de resurse, in care crezi ca o sa cazi lat undeva, exista multe alte clipe in care o sa poti si-n plus. M-a invatat ca as fi capabila sa-mi scot inima din mine pentru ea si ca as continua sa traiesc si fara, pentru ca ea are nevoie de mine. M-a invatat ca daca ai suficienta rabadare si acceptare totul o sa fie bine. M-a facut mai inteleapta si mai toleranta. M-a crescut ca om la fel de mult cat am crescut-o eu pe ea. Au trecut doi ani de incredibil si de minunat. Au trecut doi ani de cand ma plimbam singura pe un hol de spital si ma bucuram de ultimele clipe impreuna ca unul. Din primul moment cand am stiut ca o sa fie, ea a fost forta mea si suntem acum, doi ani mai tarziu, mai bine si mai frumos ca niciodata.

 

 

La multi ani, copilul meu! Multumesc ca m-ai ales pe mine!

Nevoile unei mame

O mama si un copil nascut natural, spontan, la termen, fara complicatii. O mama sanatoasa, neanesteziata. Un copil sanatos. Copil nascut intr-o maternitate de stat. Separat de mama lui la cateva minute dupa nastere. O mama innebunita de grija, dor, nevoia de a-si proteja puiul. O mama care a ajuns sa-si vada copilul la cinci ore dupa nastere parasind rezerva in care ar fi trebuit sa astepte cuminte. Cel mai natural, logic si pur sentiment anihilat. O mama si un copil separati de un sistem comod. Matilda si  mama ei. Responsabil pentru asta? Mama? Eu.

Adelina imi incuraja zilele trecute povestirea experientei din maternitate. Mi-a incalzit sufletul procuparea ei pentru a-si face meseria intr-un mod cat mai uman. Lucreaza intr-o maternitate si este acolo cand bebelusii vin pe lume, ei sunt “clientii” Adelinei. Dar pe ea o interesa sa stie si ce simte mama, ce nevoi are, chiar daca nu este in “fisa postului” sa o preocupe acest lucru. M-a facut sa zambesc, m-a bucurat. Dar m-a facut si sa-mi aduc aminte. A fost un lucru bun. Au trecut aproape doi ani si peste evenimentele de atunci s-a asternut putina intelepciune. Sunt inca foarte vii, prea vii ca sa fie romantate sau uitate. Dar sunt mai intelepte, mai in ordine gandurile.

 Am proaspata in minte si discutia de acum o saptamana cu o doamna  foarte speciala- Daniela Marincas- (Prim-vicepresedinte a Asociatiei Franco-Romane “BébéBienvenu”- Pentru o noua nastere).  Se intampla la Conferinta IBCLC. Dupa terminarea prezentarilor am ramas sa schimbam cateva idei si discutia a dus, in mod asteptat, catre  situatia din maternitatile romanesti. Imi exprimasem nemultumirea legat de tratamentul primit in maternitate, dar si increderea ca indiferent de ce i se intampla acolo, cuplul mama copil, are forta de a se reechilibra. Evident, atunci cand ambii scapa cu viata si integritatea fizica din aceasta experienta. Se discuta despre trauma separarii copilului de mama dupa nastere. Trauma mamei, care poate fi exprimata, si trauma bebelusului, doar resimtita si exprimata fara cuvinte. De ce nu li se acorda mamelor dreptul de a fi cu bebelusii lor dupa nastere? De ce se procedeaza cu aceasta separare rapida, brusca si sfasietoare? De ce nu se accepta ca macar pe perioada manevrelor postpartum bebelusul sa ramana acolo, la pieptul mamei? De ce nu este pus la san ca sa-si urmeze instinctul si drumul natural catre san? De ce nu se tine cont de toate beneficiile atestate stiintific, nu doar empiric, ale contactului piele-pe-piele dupa nastere? Multe alte astfel de “deceuri”.

Au fost argumente de ambele parti, dar a ramas cu mine ipoteza diferentei dintre parintii de acum 30-40 de ani si parintii de acum. Diferenta dintre parintii decreteilor si noi, parintii de copii facuti cu intentie. Din aceasta diferenta curgand si pretentiile, grija si solicitarile exagerate din partea parintelui actual. Copilul este extrem de dorit, uneori extrem de greu conceput, iar parintele este intr-o stare de alerta si de solicitare speciala. Parintele, din dragostea si teama de a pierde acest rod mult dorit, pune o presiune mare asupra medicului si personalului medical. Iar medicul, la randul sau, se simte coplesit de aceasta presiune si nu doreste sa iasa din protocolul care-l tine in siguranta in fata unui proces de malpraxis. Daca ceva nu merge bine? Daca atunci cand medicul iti accepta o exceptie de la protocol se intampla ceva? Atunci el va fi responsabil pentru acel ceva. De inteles, as zice. Un medic are zeci, sute de pacienti, pe unii ii vede atunci pentru prima data, fiecare cu nevoi, cerinte, detalii particulare. Un medic nu poate sa fie altul pentru fiecare pacient, un medic nu se poate implica in fiecare caz pana in intimitatea nevoilor sale. Deci el are un protocol pe care-l urmeaza. Scopul protocolului este de a-i face viata mai usoara, de a il pune la adapost in fata unor evenimente neprevazute. De a elimina erorile. Daca s-ar accepta exceptii cine ar fi responsabil pentru un posibil final nefericit? Medicul sau parintele care a solicitat altceva decat ceea ce se stabilise pentru el si copilul sau? Atat timp cat esti intr-un spital, cine este responsabil daca tu mori sau daca bebelusul moare? Concluzia a fost, in mod paradoxal, ca singurul responsabil pentru copil si pentru tot ceea ce i se intampla este mama. Am ramas pe ganduri. Sa fie oare asa? Si daca este asa, atunci de ce mai trebuie sa fie medicul pus la adapost prin protocol?

Mi-am luat gandurile si am plecat acasa. Am avut treaba si le-am lasat de-o parte. Duminica imi trimite nasa copilului meu niste fotografii din maternitate, singurele pe care le am cu Matilda in brate. Nu ajunsesera la mine fiind ratacite printr-un laptop. Avem doua fotografii impreuna imediat dupa nastere, eu coplesita de fericire, ea facuta sarma in trei paturi si pusa pe pieptul meu peste un camp steril. Mai aveam cateva fotografii facute cu telefonul cand ne-am intalnit prima data in salonul pentru bebelusi. Apoi a inceput cosmarul si nu mi-a mai ars de fotografii, are doar cateva cu ochii acoperiti, branule, pusa in incubator. Deci nicio fotografie de mama fericita cu bebelusul ei sanatos in brate. Le-am primit acum. M-au uimit! Cel mai mult m-a uimit cat de viu este inca sentimentul primei intalniri. Ce am simtit si ce am gandit cand i-am vazut pentru prima data fetisoara, manutele, piciorusele. Parca nu a trecut nici o zi!

10.04.2011

Acea mica fiinta pe care eu o facusem, o purtasem si nascusem, care a fost atat de a mea, dependenta complet de mine, acum era afara. Avea propria viata. Era ea si putea trai fara mine. O noua viata, un nou destin. Era acolo, pe masa din sala de nasteri, la distanta de mine, cordonul dintre noi nu mai era. Legatura fizica dintre noi fusese taiata. O priveam cum privesti un om al carui chip il vezi pentru prima data. Cu nesat, ca pe un strain pe care stii ca o sa-l iubesti indiferent de cine va fi. Era un strain, dar era a mea. Eu o facusem. Era un strain pe care-l cunosteam de o viata dar abia acum isi arata chipul. Au explodat mii de sentimente, distanta dintre noi disparea, iar in locul ei... un nou “cordon”. Fiecare farama de suflet se lega de ea, fiecare coltisor din mine era al ei. Ma faceam la loc una cu ea. Doream sa o ating, sa o simt, sa o miros, sa o tin in brate. Vroiam sa cunosc si corpul in care era acest suflet iubit. Sa-l protejez, pentru ca fara el, acum, nu ar mai fi putut sa fie nici ea. Vroiam sa ma ridic si sa o iau de pe masa, sa fug cu ea undeva, sa fim doar noi. Sa nu existe niciun pericol, sa nu o atinga nimeni, sa nu o mai faca sa planga, sa ia mainile de pe ea. Vroiam sa o tin lipita de mine, sa nu fie infasurata in niste carpe aspre si sterile. Sa fie inconjurata numai de dragoste. As fi vrut sa nu traga nimeni de parti din mine, sa taie, sa coasa. As fi vrut sa fiu singura cu ea. Am apucat sa o sarut, sa-i spun ca o iubesc, ca va fi bine si mi-au luat-o. Le-am spus ca vreau sa o mai lase cu mine. Nu se poate! Era a mea, eram mama ei,  dar mi-au luat-o. Am revazut-o dupa cinci ore lungi. Ore in care numai fericirea intalnirii mi-a tinut mintea intreaga. Nu stiam unde este si ce s-a intamplat cu ea. Nu stiam daca este bine, daca este vie. Ma gandeam oare ea ce simte. Ce-i in mintea ei de om aruncat in lume? Oare cat pustiu simte? Oare crede ca am parasit-o? Oare o doare ceva? Ii e frig, foame? Plange? Unde este protectia ei? Caldura? Unde este mirosul? Sunetul? Unde a disparut toata lumea ei? Oare ce a simtit cat a asteptat acolo parasita? Nu o sa stiu niciodata. Uitam.

Am fost eu responsabila pentru toate astea? Probabil. Atunci cand am ales sa nasc intr-o maternitate de stat. Probabil, nu sigur, daca as fi nascut intr-o maternitate particulara cineva m-ar fi auzit cand am spus ca-mi doresc puiul langa mine. Probabil daca as fi nascut acasa… atunci am fi avut absolut toate clipele impreuna. Dar trecusem prin prea greu, prin prea multe ca sa risc. Daca ceva nu mergea bine? Daca din dorinta de naste fara interventii as fi pierdut-o de tot? Asa ca am decis ca nu pot sa-mi asum asta, nu as mai fi meritat sa traiesc daca eu i-as fi pus viata in pericol. Am decis ca este mai bine sa nasc intr-un mediu in care poate primi ajutor in caz de urgenta. Nici asta nu era o garantie, dar era o sansa in plus. Eram eu vinovata pentru ca ma simtisem mai in siguranta sa nasc asistat? Daca mi-am dorit siguranta prezentei unui medic trebuia sa platesc cu separarea de copilul meu? Ea trebuia sa fie fara mine? Daca iti doresti beneficiile evolutiei societatii trebuie sa renunti la natura insasi? Sunt pretentii exagerate de parinte prea constient de viata lui si a puiului? Era o presiune pare mare pe cadrele medicale daca mi-ar fi ramas copilul langa mine? Eram eu un pericol pentru copilul meu? Cu ce-i era mai bine daca a stat urland la oxygen cateva ore? Cu ce i-a fost mai bine ca prima ei masa a fost glucoza? Apoi lapte praf? Cu ce i-a fost mai bine ca a fost vaccinata imediat? Infasata si pusa intr-un patut? Ca a stat impreuna cu alti 12 copii, singuri cu totii? Cum sunt toate astea mai bune pentru un copil? Dacat pielea mamei, sanul ei, laptele ei, caldura si protectia ei? Cum ii este mamei rupta de copilul ei o ora, doua, noua, o zi? Cum au reusit sa convinga atat de multe mame ca le este mai bine fara copil in camera, ca nu sunt capabile sa-l ingrijeasca dupa nastere, ca trebuie sa se odihneasca? A fost o cezariana? Si acolo sunt solutii!

Matilda nu este un copil programat, nici macar dorit de ambii parinti. Nu a fost dictata de un decret pentru cresterea natalitatii, dar a venit dintr-o intamplare. A fost extrem de dorita de parintele acesta, de mine. Eu mi-am asumat viata ei si viata mea de acum. Eu mi-am asumat toate riscurile si am crezut ca va fi bine. Daca nu ar fi fost, tot eu as fi fost responsabila pentru asta. Cu singuranta eu sunt responsabila pentru ca am ales sa pastez sarcina in ciuda recomandarilor. De ales ca parinte m-a ales ea, Matilda, de daruit sunt sigura ca mi-a daruit-o cineva de sus. Pentru restul, da, eu am fost. Am facut tot felul de alte alegeri pe parcursul sarcinii. Am ales sa mananc sanatos, sa fac sport, sa am ganduri bune. Am ales sa-i vorbesc si sa o mangai cu toate gandurile mele. Sa ma vindec de suferinte si trecut inainte ca sa vina. Am ales sa-mi fie bine si atunci cand imi era cumplit de rau. Am ales si sa muncesc aproape pana la sfarsit. Tot eu am ales sa o nasc natural. Eu am ales sa o las sa vina pe lume atunci cand era ea pregatita. Sa stau acasa aproape tot travaliul. Eu am ales sa nu ma cert cu moasele cand mi-au pus perfuzie cu “ceva”. Poate ca puteam sa fiu mai convingatoare, sa le flutur fisa de internare cu refuzul interventiilor. Am analizat si am ales sa cooperez. Eu am ales sa nasc fara epidurala pentru ca stiam ca pot si ca asa este cel mai bine, am putut si a fost cel mai bine. Stiam ca noi doua stim sa si sa ne nastem. Deci daca pe tot drumul acesta s-ar fi intamplat ceva rau, stiu ca eu eram responsabila. Dar… tot eu am fost responsabila pentru ca intr-o maternitate de stat esti doar statistica? Ca au o mie de argumente legate riscuri, igiena, ingrijire? Sau ca, de fapt, nu au personal suficient? Sau… ce nu au? Deschidere? Respect? Cunostinte? Interes? Umanitate?

Nevoile unei mame? Nevoile mele? Sa fi fost cu ea, clipa de clipa. Singura nevoie. Nimic altceva.

Brain Error

Dormim. Matilda incepe sa se foiasca, o aud ca-si cauta suzeta. Oare se trezeste sa-i dau san, cat o fi ceasul? Hai adormi la loc, mi-e tare somn. Se linisteste, ce bine! Simt o manuta ca ma ia in brate peste talie. Ce dragut! Ma ia Mati in brate. Totusi... copilul nu are mainile atat de mari, de lungi, ca sa ma poata imbratisa. Ridic patura... sunt mainile unei femei care ma iau in brate si ma strang, par mainile maica-mi. Ma strang foarte tare. Ma lupt sa ma eliberez din stransoare. Nu poate fi Mati. Ma intorc, in spatele meu este copilul... cu un rictus sinistru, dintii mari si ascutiti. Ma lupt cu ea, este mai puternica. Incerc sa o strangulez ca sa scap. Ne luptam. Imi dau seama ca este un vis urat si ma trezesc. Sunt speriata, am visat.

Ma uit la Matilda. Doarme linistit langa mine. Doamne, ce vis urat! Dar doarme? Parca nu doarme? Rade! Are dintii ascutiti. O gura mare cu dinti ascutiti si rari. Ma cupriunde iar cu mainile mult prea mari pentru a fi de copil. Nu pot sa scap de ea, ma lupt. Incerc sa o sugrum, capul i se misca haotic. E ca o papusa. Oare am omorat-o? Are ochii inchisi. Visez? Trebuie ca visez. Nu m-am trezit? Am omorat-o? Ma trezesc cu inima batand puternic. Ma scutur, ma trec fiori. Ce vis tampit! Unde este copilul? Ma uit la ea. Doarme linistit. Ce vis tampit! Dar de data asta m-am trezit? M-am trezit.

Cat o fi ceasul, sa ma uit la ceas. Daca vad cat este ceasul inseamna ca m-am trezit. Imi iau telefonul de pe noptiera. Niste cifre... nu le pot deslusi. Am iar gatul copilului in maini, o strang puternic. E totusi o papusa. Rade cu dintii mari. Nu moare. Ii simt gatul cum se rupe. Capul i se clatina. Oare mai visez? M-am trezit? Daca nu visez? Daca e Matilda si eu o strang de gat? Trebuie sa ma trezesc, trebuie! Acum! Tresar puternic, ma smulg din somn. M-am trezit? Matilda doarme linistit langa mine....

Sa spun Tatal nostru! Cum era? Nu-mi amintesc nimic, nu reusesc sa trec de primul cuvant. Sunt treaza? Copilul doarme cu spatele la mine. E noapte, trece putina lumina de afara. Sunt in pat. Totul pare foarte real. Cred ca m-am trezit. Cine sunt? Ea e Matilda, eu cine sunt? Sa spun Tatal nostru. Nu-l mai stiu. Incerc sa adorm la loc. Nu pot. Cine sunt? Ma ridic din pat. Dincolo doarme mama, ma duc sa o trezesc. O misc. Femeia se sperie. Incerc sa-i spun ca am visat urat si nu ma puteam trezi. Nu-mi amintesc cuvintele. Imi zice sa aprindem televizorul, sa imi distraga atentia. Ma uit sa vad cat este ceasul. Nu recunosc cifrele. Nu sunt sigura ca m-am trezit. O intreb. Ma asigura ca sunt treaza. Nu ma simt bine. Imi vine sa vars.

Stau in baie si incerc sa imi amintesc. Am visat urat. Ok. Nu ma puteam trezi. Mai visez lucruri similare, vis in vis, foarte reale. Visez ca o mana ma strange de gat. Se intampla in perioadele cand sunt foarte stresata. Acum chiar nu am fost. Ultima data am visat asa in toamna, visam ca ma sugruma cineva cu piciorul. Imi apasa un picior pe gat. Stiam ca este matusa mea, muribunda in acea perioada. Ea nu mai avea picioare. Era cumva explicabil, o tragedie pe care incercam sa o neg. Dar acum? Si ce legatura avea cu Matilda?! Cat de real parea totul. Sa spun Tatal nostru. Tot nu-l stiu. Incep sa-mi amintesc numerele, numar pana la 10. Si alfabetul. Citesc pe un tub de crema. Este ok, pot sa citesc. Ce cosmar! Inseamna ca m-am trezit. Este 4 si 40. Mai stau de vorba cu mama. Face o cafea. Ma doare foarte rau capul. Mi-e teama sa ma culc.

Ce face copilul? De ce este asa liniste, pana la ora asta se trezea sa suga? Daca nu m-am trezit? Daca i-am facut ceva? Fug la ea. Doarme. Oare nu s-a trezit sa suga? Cat este ceasul? Biberonul cu apa este plin, suzi la locul ei. Inseamna ca nu s-a trezit deloc. Am dormit vreo 5 ore. Nu mai stiu sa dorm? De asta am visat asa de urat? Am dormit mai mult... Doamne, ce vis urat! Tot incerc sa-mi adun creierii de prin toate colturile. Nu-mi regasesc toate amintirile. Cat de ciudat. Ma culc la loc. Aud telefonul bazaind. Este 7 fara un sfert. Ma doare capul foarte tare. Mai dorm.

Inca sunt cu mintea vraiste. Ma doare capul. M-am trezit in mijlocul visului si creierul a dat o eroare. Ma speriasem foarte tare ca i-as fi putut face ceva Matildei. In mod normal in timpul somnului de tip REM, cel in care visam, creierul paralizeaza corpul. Nu ne miscam. Este un mecanism inteligent de protectie, altfel cine stie pe unde am umbla si ce am face. Asta li se intampla somnambulilor. O eroare in sistem. Eu nu ma miscasem, eram in aceeasi pozitie in care m-am culcat. Durerile de spate nici nu ma lasa sa ma intorc fara sa ma trezesc. Dar totul parea atat de real. Eram in patul meu, lenjeria de pat era cea reala, tricoul, telefonul, noptiera, senzatiile, doar Matilda nu era ea. Pe Matilda am visat-o cu chipul ei doar inainte sa o am. Era perfect ea, cea de acum, cam pe la varsta asta. A fost visul care mi-a dat increderea ca va fi sanatoasa. Dupa ce am nascut-o nu am mai visat-o nicioadata si cu fetisoara. Am avut, tot asa, un vis cu ea mare. Sunt tare curioasa daca va corespunde.

Vise recurente am de cand ma stiu, de cand aveam doar cativa ani. Am patru cosmaruri care se repeta. Unul in care cad de pe balcoul camerei unde am copilarit, ma chinui sa ma tin de prag, dar balconul se tot inclina pana cad. In altul intra un strain in casa, chiar daca usa este incuiata, si o omoara pe maica-mea. Eu ma chinui sa aprind lumina si nu reusesc. Apas pe intrerupator, dar lumina nu se aprinde. Al treilea este cu un cutremur, un vis asociat mereu cu un eveniment real, visul precede evenimentul. Stiu, ciudat, dar are o precizie incredibila. Al patrulea este acesta cand cineva/ceva ma sugruma, este vis in vis, se repta de cateva ori pana cand reusesc sa ma trezesc real. Dar nu vad niciodata chipuri, sunt maini care ma strang de gat, am un fel de sentiment ca stiu cine este persoana. Mereu tot ceea ce este in jur este perfect identic cu realitatea, totul pare real. Asta face visul sa fie si mai infricosator si trezirile fictive atat de credibile. Cel de noaptea trecuta le-a depasit pe toate. Exista un al cincilea vis a carui solutie am gasit-o si nu s-a mai repetat. Eram intr-o cladire de tipul unei uzine cu schele si tot urcam pe ele fara sa gasesc iesirea, nu se terminau niciodata. I-am gasit logica si a disparut. Restul tot apar, in special cand sunt foarte stresata. Mi s-a sugerat sa duc putin aceste vise la un psiholog. Eu nu cred ca trebuie eliminate, crierul are o logica pentru care le produce. Ramane sa alfu si eu care este aceasta logica. Bine ca sunt doar vise!

Stau

Stau. Trebuie sa stau o saptamana in pat. O saptamana negociata de la doua saptamani, minim. Mi-e imposibil sa stau. Incep sa am un soi de admiratie pentru oamenii care pot sa stea asa... sa nu faca nimic. Stau de vreo zi si jumatate si deja am sentimentul ca as escalada ceva pereti. Nu stiu sa stau, mi-e clar. Si ca mi-e firea asa si ca e obisnuinta. Cam de 20 de ani ma trezesc zilc pe la un 6 si de atunci, pana cand ma culc, sunt in priza. Cel putin in ultimii doi ani nu am mai avut o clipa de ragaz, cum zice o reclama enervanta. Sa stai asa... cand ai atatea de facut.

 

 Am semi-stat in ultimele doua saptamani de sarcina. Nu ma mai tinea corpul. Eu as fi facut treburi, am si facut, dar cele cinci minute necesare dintre momentul ridicarii pana in momentul deplasarii imi spuneau "Da' mai gata, mai stai si tu!". Deci sa zicem ca am stat in alea doua saptamani cand burta imi ajunsese pe genunchi si nu parea sa vrea sa se opreasca acolo, cand ma dureau atat de multe incat nici nu mai stiam ce ma doare. Mergeam doar sa ma plimb in parc, faceam ordine, am spalat si geamurile, cred ca mai mult cu burta decat cu mainile. M-am uitat la niste seriale, am citit. Stiam ca vine nasterea si apoi niste luni de nou si posibil foarte greu, asa ca am semi-stat vreo doua saptamani. Dar acum... acum am lucruri multe de facut. Iar eu nu stiu sa stau.

 

Cel mai greu imi este cu Matilda. Pentru ca nu am marete palate cu vaste apartamente, am niste amarate de doua camere. Deci suntem cu totii undeva in 50 de metri patrati. Copilul stie ca sunt acasa, se mai joaca si dintr-o data stirga MAMA si se napusteste pe usa dormitorului. Mai trist este ca eu stiu  ca dincolo de usa se afla ea, iar eu... stau. Mi-am dorit enorm niste zile libere in care sa fiu cu ea. In ultimele staptamani daca am avut doua ore pe zi impreuna a fost minune. Imi doream niste zile in care sa stau cu ea si sa vad ce mai face, cum mai simte, cum mai gandeste. Am sentimentul ca ma pierd de ea si nu mi-e bine deloc. Intr-un fel mi s-a indeplinit dorinta, sunt acasa. Dar mi s-a indeplinit intr-un mod sadic. Sunt acasa, dar nu pot sa fiu cu ea. Nu pot sa ma joc, nu pot sa o tin in brate, sa-i dau sa manance, sa o spal, sa am grija de ea. Seara ma ia de mana sa mergem sa-i fac baie si eu nu pot. In prima seara cu probleme eram singure acasa si nu am putut sa o spal. Se uita cu o jale in ochi, a inceput sa planga, credea ca nu o inteleg ca vrea la baita. Ea nu vorbeste, comunica prin semne si mimica, iar cand nu o intelegi devine frustrata, se chinuie sa-ti spuna ce vrea... O intelegeam foarte bine, dar nu puteam. Am un sentiment de inutilitate groaznic. Ce ma sperie si mai tare este ca nu vad nicio ameliorare a starii mele. Nu rezist cinci minute in picioare. Nu pot sa ridic o sticla cu apa. Incepe sa ma ingrijoreze serios situatia asta.

 

Am o deplasare a vertebrelor. Astazi ma duc la al treilea medic. Nu cred ca va spune altceva. Se vede negru pe alb, mai bine zis alb pe negru, pe RMN. Vertebra prima sacrala- S1- a alunecat de la locul ei sub ultima lombara- L5. Cea lombara s-a fisurat in urma alunecarii, apasa intr-un mod gresit si din cauza presiunii ma doare pana in creier. Deplasarea este cam de un centimetru si a ingustat canalul prin care trece maduva. Durerea este suportabila, m-am obisnuit, afectarea functiilor motorii ma omoara. Abia merg, aplecat, cocosat, cu pasi mici de ici pana colea.  Trebuie sa stau astfel incat sa nu mai existe presiune pe vertebra afectata. Adica in pat. Nici semiridicata, nici in fund si, mai ales, nu in picioare. Deci, stau.

 

 

Ce-i frumos? Ca trebuie sa fie si ceva bun. Pai, ca am parte de asa ceva cand ma trezesc:

 

 

Inghesuita langa mine doarme Matilda. Cu fetisoara ei perfecta si linistita. Ma intreb ce viseaza. Ce o face sa zambeasca, sa se incrunte, sa fie trista? Acum doarme senina, nu cred ca viseaza.

 

 

 

Despre Eva

Mi-as fi dorit sa ma cheme Eva, simplu si frumos. Mi-am dorit ca pe fetita mea sa o cheme Eva, simplu. N-am simtit ca o sa fie simpla, dar nici complicata. Am simtit sa o cheme Matilda.  Astazi mi-a cazut privirea pe un blog unde am gasit femeia iubind vazuta prin ochii barbatului din sufletul unei femei.

 " .......

Ele sunt cele care te fac să te întrebi pe tine însuţi “Ce dracu’ a văzut la mine? Ce am făcut ca să merit o aşa femeie?”, sunt cele care te fac să te gândeşti la viitor şi lângă care te simţi împlinit, sunt femeile lângă care nu ţi-e frică să fii slab, să plângi, să urli, pentru că ştii că sunt acolo şi că o să înţeleagă. Nu sunt nici ca femeile trofeu, care aşteaptă de la tine să fii puternic şi vor pleca la primul semn de slăbiciune, dar nici ca visătoarele, care se scufundă în propria sensibilitate şi te vor îneca şi pe tine odată cu ele. Ele sunt femeile lângă care poţi să fii tu însuţi, timid, tupeist, imatur, excitat, copil, mofturos, morocanos, nesigur, pentru că ştii că n-o să râdă de slăbiciunile tale, ci sunt îndrăgostite de ele… Excepţiile sunt femeile pentru care vei deveni tu însuţi visător şi îţi vei dori o iubire desprinsă din paginile unui roman de dragoste, te vei găsi fermecat de mintea lor, de felul în care zâmbesc ştrengar, de râsul copilăresc şi de micile capricii pe care le vei îndeplini din dragoste. Excepţiile sunt femeile care stârnesc pasiuni nebuneşti si te vor ţine treaz noaptea chiar şi când nu se vor afla lângă tine… Vei vrea să le pui lumea la picioare, fericirea lor va fi fericirea ta şi, curios precum un copil, vei dori să le pătrunzi sufletul şi mintea şi să le descoperi dincolo de fermitatea feselor, gustul buzelor, mirosul pielii şi textura părului.

.........."

restul il gasiti aici Prin ochii unui barbat II.

Mi-ar placea sa stiu ce simt si ce gandesc barbatii care intra pe blogul meu, sigur, daca ei exista. Dar voi, doamnele mele? Voi cum vedeti femeia?



Interviu de voluntar

Am primit cu mare emotie invitatia Cristinei de a raspunde unui interviu pentru blogunteer.ro. Mi s-a parut foarte faina gaselnita asta cu "blog" si "volunteer" din denumirea blogului. Caci despre asta este vorba: despre voluntariat. Blogunteer.ro a pornit ca o initiativa a Asociatiei Young Initiative si este un blog colectiv scris pentru voluntarii din Romania. Ei isi propun sa promoveze voluntariatul in randul tinerilor si sa formeze o comunitate in jurul spiritului de voluntar. M-am simtit onorata sa fiu in compania virtuala a unor oameni care si-au dedicat viata voluntariatului si in acelasi timp motivata sa merg mai departe si sa fac mai mult.

Multumesc Cristina Chelaru pentru ca mi-ai oferit ocazia de a vorbi despre Grupul nostru de pe Facebook si de a aduce multumiri celor care s-au implicat in actiunile propuse. Va multumesc si sper sa facem fapte bune si pe mai departe.

"Există oameni pe care abia ce-i întâlneşti, şi ai impresia că-i cunoşti de-o viaţă… Pe Miruna am întâlnit-o în preajma Crăciunului de anul trecut – ni s-au intersectat drumurile în timp ce încercam să contribui şi eu cât de puţin la campania umanitară pusă la cale de ea şi ceilalţi sufletişti dintr-un grup organizat pe  Facebook.

Am început printr-o mică donaţie, i-am cerut ajutorul pentru o altă campanie (şi a spus “Da” imediat), am devenit cititoare a  blogului ei (easiea.blogspot.ro/), iar mai nou, suntem colege de asociaţie.

Aşa am devenit şi eu parte din acea ”mână de oameni” care ar vrea să dea o mână de ajutor. Pentru că, asemenea Mirunei , şi eu cred la fel: ”Poţi să faci mai mult”…

Mai departe, o las chiar pe ea să se prezinte:

Cine este omul şi voluntarul Miruna Mărgărit?

În primul rând, sunt mamă. Nu spun asta în sensul că am adus pe lume un copil pe care îl cresc, spun că sunt mamă adică sunt tot cortegiul acela de sentimente şi trăiri care te fac mai uman, care te fac mai frumos cu sufletul. Starea de a fi mamă m-a întors către omul sensibil şi empatic dinainte de a mi se întâmpla viaţa de adult. Trec peste noi anii aceştia moderni foarte aglomeraţi în care nu mai avem timp să simţim nici pentru noi, darămite pentru alţii.

Trebuie să te intorci la starea ta iniţială pentru a putea simţi lângă un om care este în nevoie, trebuie să poţi fi sincer şi inocent pentru a ajuta simplu şi din suflet. Această stare a adus-o în viaţa mea copilul. De când este alături de mine simt că pot să ajut aşa cum ajutam atunci când eram copii, la primul impuls şi fără tăgadă. Doar că acum avem alte mijloace, avem informaţii, relaţii, bază materială, acum putem face ceva care să conteze.

Când eram copil ajutam cărăbuşii să treacă strada, acum pot ajuta un om să treacă o iarnă, o boală, poate chiar o viaţă.

În al doilea rând sunt om de resurse umane, conduc Departamentul de resurse umane dintr-o companie românească, neaoşă. Este o satisfacţie că am reuşit să am o carieră într-un domeniu pe care-l iubesc, este mare lucru să ştii că munca ta are un sens dincolo de a produce ceva material.

La aproape 33 de ani pot spune că am atins un echilibru care să-mi permită să-i pot ajuta pe ceilalţi fără a mă pierde pe mine. În acţiunile de voluntariat este foarte important să simţi acest echilibru. Fără el poţi face mai mult rău decât bine......"

continuarea interviului o puteti citi aici: http://blogunteer.ro/2013/01/miruna-margarit-te-simti-salvat-atunci-cand-vezi-ca-mai-exista-oameni-buni-si-frumosi/

The First Day of The Next 22 Months

A venit si 1 decembrie. Nu stiu cand. Serios ca nu stiu. Bine, am o senzatie teribila ca timpul  tot accelereaza. Unde s-a si dus 2012? Voi nu aveti sentimentul asta ca azi e luni si cat ai clipi e iar luni si iar, si iar. In fine. A venit si 1 decembrie. Unii poate ati fost sa vedeti parada militara de Ziua Nationala, altii poate ca ati fost ca mine la Talciocul Urban pentru Matei sau poate ca ati dormitat pe acasa. Dar pentru mine 1 decembrie 2012 a fost o noua zi dintr-o noua viata. S-a terminat o etapa, am intors o pagina. Acum se pune problema daca am ajuns in punctul de evolutie optim pentru aceasta noua etapa.

Eu am mari probleme de incredere, trust issues- cum ar zice americanul. Mari probleme. Ar fi multe de spus aici, de unde si cum si de ce. Unele de cand eram copil, altele mai proaspete. Experiente variate care m-au invatat ca e bine sa ai rezerve, sa dai mai putin credit si sa-i lasi pe ce-i din jur sa-ti ofere mai putine suprize. Exista si reversul, daca nu ai dat credit nu te poti bucura pe deplin de surprizele placute. Dar atunci cand nu te astepti la nimic nici nu poti fi dezamagit. E un mod de a te pune la adapost. Paradoxal, insa, sunt genul de om caruia ii poti lasa visteria pe mana, copilul in grija, sufletul in paza, le gasesti asa cum le-ai lasat, ba chiar mai ingrijite si mai frumoase. Cu reciproca am eu o problema. Mi-e cumplit de greu sa las mintea sau inima mea pe mana cuiva. Si uite-ma in ziua de 1 decembrie cand trebuie sa las pe mana cuiva ceva mai important decat mintea sau sufletul meu, sa las totul pe mana unui strain. Sa o las pe Matilda. Am angajat o bona. Si ma sfasie.

Pana acum a stat mama cu ea, nu suntem deloc prietene, dar pentru copil am ales asa. Am zis ca pot, nu mai pot. Daca dupa intoarcerea la serviciu mi-am pastrat farama de liniste si echilibru a fost pentru ca stiam ca Matilda e cu urmatorul om in linie. Nu are tata, ne are pe mine si pe mama, deci urmatorul ei om e mama mea. Am ales ce era mai bine pentru copil. Am crezut sa pot sa ma ridic deasupra altor probleme, ca amandoua o sa ne ridicam, n-a mers. Cand m-am intors la serviciu copil era pregatit de cresa: dormea si adormea singura, era mai autonoma, inca nu se dezmeticise foarte tare acasa. Acum... acum e 8 luni mai tarziu, iar la varsta asta 8 luni inseamna enorm, castigurile si evolutia emotionala din aceasta perioada e cat cea din 20 de ani de adult. Acum e alt copil, alte nevoi, imposibil de dus la cresa fara sa o traumatizez. Am avut de ales intre a-mi lua concediu fara plata pana cand implinea 2 ani, cu riscul de a nu mai avea jobul la intoarcere, sau de a angaja pe cineva sa aiba grija de ea. Cum sunt unic provaider in casa riscarea postului nu este de luat in calcul. Am angajat o boana. Si ma sfasie.

Am un sentiment ca nu am facut tot ce se putea, ca nu am facut ce era mai bine. Mi-e groaza, efectiv groaza ca i-ar putea face ceva rau. Ma ia cu fiori la gandul ca un om cu alta pregatire, alte lecturi, alte idei si experiente o sa-mi ingrijeasca/creasca/educe mie copilul 10 ore pe zi. E o straina, cu referinte ce-i adevarat, cu vibratii bune si cu dorinta de bine, dar e o straina. Pentru  moment vine in paralel cu mama, pana cand o sa invete copilul si o sa-i inteleaga limbajul, dar foarte curand o sa fie doar ea, ea si puiul meu. Iar mie mi-e groaza. Copilul meu singur cu un strain, viata ei in mainile unui strain. Am angajat o bona. Si...

Si nu vreau sa fiu genul ala de mama care pune camere si microfoane. Nu vreau ca jumatate din timpul de la munca sa-l petrec verificand copilul. Sunt amagiri, mari. Vreau sa am incredere in ea. Trebuie sa am incredere, altfel nu se poate, altfel e nebunie. Cum fac sa imi infrang demonii si sa am incredere in ea? Sau e nebunie sa ai incredere intr-un strain? Fiecare particica din mine urla ca da, ca e nebunie. E contra tuturor lucrurilor pe care le invatam de mici. Nu? Nu vorbiti cu straini, nu deschideti usa strainilor, nu lasati straini in casa, nu plecati cu straini din fata blocului. Straini nu, nu bun. Si acum? Acum sa zic ca-i bun, ca e minunat ca pot sa-mi permit o bona, ca e fata buna, ca are referinte, ca a mai lucrat cu din astia mici, ca cei de unde a plecat plang dupa ea, ca si iar ca. Dar pentru mine e o straina care o sa se ocupe de ce am mai scump pe lume timp de 10 ore pe zi... Eu ma ocup restul de 2-3...  Sa ma lege cineva la ochi si sa ma plimbe pe marginea unei prapastii si tot nu mi-ar fi atat de frica. Deci cum fac? Cum fac? Am angajat o bona.

(ca sa mai si radem)

Dilema de weekend

Now what? Copilul s-a culcat, o sa doarma cam o ora jumatate, ce sa fac eu acuuuum? Este singurul me time din toata saptamana. Zilele de luni pana vineri se termina pe la ora 23 dupa ce fac de mancare, strang, pun, frec, spal, calc, cad lata. Dar in weekend am aceste doua mici pauze. Ce de timp!!! Ce sa fac, ce sa fac?

 

Top 10 prioritati :))

a) sa ma culc si eu?
b) sa mananc?
c) sa ma rasfat cu o baie?
d) sa scriu ceva util pe blog (nu de alta, dar am ramas in urma cu materialele "despre")?
e) sa termin de citit cartea despre inteligenta copiilor?
f) sa mananc chestiile pacatoase pe care nu pot sa le mananc de fata cu ea?
g) sa ma uit la Grey's Anatomy, ieri a aparut episodul 6 din sezonul 9?
h) sa fac ordine?
i) sa fac niste exercitii pentru coloana mea amarata?
j) sa montez dulapurile de la Ikea?

(mancare avem)

Dileme, dileme... f&g?

 

 

Voi ce faceti cand va dorm copiii? Si sa nu ziceti sex, ca-i post!

Despre un personaj fictiv: parintele perfect

N-ai somn, stai intins in pat, te gandesti la... lucruri. Esti parinte obosit, deci nu te gandesti la acele lucruri, ci doar la din astea parintesti. De fapt ai si somn, dar copilul horcaie, tuseste, se tot ineaca, nu poti sa adormi ca ti-e teama ca se sufoca, asa ca-l veghezi. (Nu ne-a trecut raceala sau ne-a trecut pentru 3 zile, m-am intors la job unde toti erau infectiosi, am luat-o de la capat). La ce ma gandesc zilele astea (pe langa faptul ca le urez de bine celor care vin bolnavi morti la munca)? Eu cum am fost astazi? Dar Matilda? Am apucat sa ma bucur de ea, sa-i sorb zambetele, sa-i mangai lacrimile sau i-am dat doar de mancare (ce trebuia, evident), am ingrijit-o, spalat-o, culcat-o? Ce am fost eu azi? Am fost mama ei sau doar un parinte? Ma gandesc la bucuria pe care am simt-o sau nu astazi. Ma gandesc la incrancenare. La incrancenarea parintilor in a fi perfecti si in a creste copii perfecti. Nu-i zi de sus sa nu se iste cel putin o discutie halucinanta despre cine-i mai bun, mai atasat, mai alaptator, mai purtator. Toate istoriile astea sunt ascunse sub ideea de a avea copii fericiti si parinti asisderea, oare sa fie asa? Mie imi miroase mult mai tare a orgolii si a competitie decat a fericire.

Noi locuim langa un parc. Mare bucuruie, bucuria e proportionala cu dimensiunea parcului, parcul e mare- bucuria si mai si. Eu nu sunt genul de mama-sociabila, ma irita grupurile de mame care stau si filosofeaza la o tigara sau punga de seminte despre teoria biberonului, schimbatul rahatului, rasul marului, adormitul copilului, etc. Cu cat pot sa le evit mai mult, cu atat mai bine. Pe cat imi plac mie oamenii, pe atat imi displac grupurile astea de "socializare". Tot anul trecut ne-am plimbat cu orele pe cealalta parte a lacului. Pe acolo se aventureaza foarte putini, parinti si mai putini, ne intalnim, ne zambim, ne intelegem, si ei sunt la fel ca mine. Dar Matilda a crescut si a trebuit sa ne mutam ambasadele in parculetele cu tot felul de agregate, vrea la leagane, vrea la copii, asa ca executam leagane. Ehh si oricat as aplica eu strategia cainelui turbat - fara contact vizual direct - tot ma trezesc abordata de cate un parinte. Discutiile sunt invariabil aceleasi: da cati ani are? a, da? pare mai mare! si lapte praf mananca? nu? cum adica o alaptati? da mancare, mancare mai mananca? da, de toate? cum nu mananca pufuleti/biscuiti/stiksuri? Hmmm, dar nici paine, nici o prajiturica facuta in casa? (si se uita asa cu o moaca de vai, saracu copil). Aceleasi discutii, mereu. Acum ca Matilda e mai copacel asa intrebarile incep sa-i fie adresate si ei: Cati ani ai, cum te cheama, vrei un pufulete? Nu, nu vrea si nici nu vorbeste, evident.  Daca avem noroc nu ne abordeaza nimeni, daca avem ghinion stam si ascultam pareri despre ce ar trebui sa fac eu pentru copilul meu, cand ar fi trebuit sa manance, ce sa manance, cand sa-i rasara dintii, cum sa doarma, cum sa se joace, ect. Si ma intreb si eu (ca porstu) oare toata existenta unui copil se reduce doar la asta, chiar e asa de important cati dinti are la x luni? Si daca are mai putini inseaman ca ce? Chiar este asa de socant cand o mama iti raspunde despre copilul sau cu "e fericit"? Chiar nu mai avem ce face ca parinti decat sa ne uitam un curtea vecinului? Sa-i analizam copilul, sa-i comparam copilul, sa-i criticam copilul, sa credem ca daca al lui e altfel decat al nostru inseamna ca al lui nu e "normal"? Poate ca al nostru e altfel si ceilalti sunt "cum trebuie". E normal sa vedem si in jurul nostru, e normal si sa avem pareri, dar nu s-ar putea, totusi, sa avem mai putine si mai putin agresive? N-am putea mai bine sa vedem ca odrasla noastra tocmai ce a cazut cu nasul de pamant in timp ce noi nu aveam loc de nasul copilului de langa? As putea sa le spun si eu lucruri? As putea, dar nu (mai) simt nevoia. Le mai spun prietenelor si cunostintelor atunci cand ma intreaba, dar si asta foarte rar.

 De parca nu erau suficienti cei cu plozi, acum au intervenit in discutie si cei fara. Sunt femei care stiu ce vor face cand vor avea copii, au multe pareri, au pareri liber exprimate. Faptul ca o femeie nu are copii inseamna ca nu are dreptul la o parere? Parere despre ce? Pai despre cum se fac/ nasc/ cresc ei, copiii astia, despre ce fac bun parintii din jur, despre ce fac rau, despre cum o enerveaza un copil care urla si sa tavaleste pe jos intr-un hipermarket. Eu cred ca are dreptul la o parere, are dreptul si sa viseze la cum va face ea cand va avea copii, va fi (evident) genial de ponderata, nu va umbla prin extremele parentingului, nu va alapta excesiv, nu va purta excesiv sau deloc, nu va alinta, nu va si mai ales NU va. Mai mult, eu cred ca are dreptul si sa judece, toti judecam, nu cred ca suntem Maica Tereza reincarnata, toti comparam si judecam, astea vin la pachet. Chiar daca nu o faci cu rautate, in clipa in care ti-a iesit pe gura porumbelul care incepe cu " eu am facut/ eu cred/ eu zic" atunci a iesit si judecata ta. Deci oricine are dreptul si la parere, si la vis, si la judecata, dar tare as vrea ca atunci cand acel copil personal va aparea pe lume, persoana, perfecta ea asa in teorie, sa ia totul cu liniuta de la capat si sa-si nege sau confirme (Doamne ajuta) parerile de acum. Poti sa crezi si sa spui lucruri despre tine, dar nu poti sa stii ce e mai bine pentru altul, nu stii cine-i copilulul lui si ce-i trebuie. De fapt nici despre tine nu stii mare lucru pana cand nu o sa ajungi in pantofii tai de parinte. Cele mai mari razgandiri de strategie le-am vazut in cazul mamelor zmeu, cele cu eu nu o sa fac si nu o sa dreg si mama Doamne ce de mai fac acum.

Eu aveam pareri inainte sa am copilul? Evident. Aroganta cum ma stiti aveam chiar multe. Le si expirmam? Uneori. Jigneam prin exprimarea lor? Poate. Ai dreptul sa-i spui unui parinte ca tu crezi ca-si creste copilul gresit? Habar nu am, dar multi o faceam mai mult sau mai putin direct. Are un alt om dreptul sa-mi spuna mie ca-mi cresc prost copilul? As vrea sa aud si argumentele. Imi cresc bine copilul? Sper, fac tot ce e omeneste posibil ca sa-i fie bine. As putea face mai mult? Cred ca da, de exemplu as putea fi mai rabdatoare si in zilele in care-mi explodeaza capul de nervi. Tot ceea ce fac eu pentru copilul meu ma face un parinte mai bun? Alaptatul, alimentatia, dormitul cu ea, alinatul, lipsa constrangerilor, toata informatia pe care am adunat-o, toate astea ma fac un parinte mai bun? Eu cred ca da, ma fac mai buna decat as fi fost fara sa fac si fara sa stiu toate lucrurile de mai sus. Sunt mai buna decat alti parinti? Sunt cat pot eu sa fiu de buna pentru copilul meu, pentru un alt copil... nu cred. Ar fi o alta persoana un parinte mai bun pentru copilul meu? Posibil si asta, dar nu l-ar iubi si pretui asa cum o fac eu. Oricat ar fi o alta femeie de pregatita, de desteapta, de rabdatoare, inteleapta, experimentata, oricat de oricat, nu-ti va iubi copilul asa cum o faci tu, nu se va bucura de zambetul lui mai mult decat o faci tu, nu o va durea sufletul mai tare pentru o lacrima de tristete a copilului tau.

Am pareri si astazi? Evident. Poate ca sunt mai aroganta decat eram (asa am auzit eu ca ma alinta lumea, cica-s aroganta pentru ca am tupeul sa fiu parintele copilului meu). Imi mai spun parerile? Poate mai mult ca niciodata, mi le spun  aici. Le mai spun si "pe viu"? Mult mai putin, doar daca sunt intrebata si nici atunci pe deplin. De ce? Pentru ca acum, avand si experienta propriului copil, tin si mai mult la parerile mele. Am citit, am simtit, am facut, fac, imi cresc copilul exact asa cum credeam ca o sa-l cresc, asa cum simteam eu ca trebuie crescut un copil. Am facut mai putin decat credeam ca o sa fac? Pana acum nu. Am facut mai mult? Da, am facut lucruri la care nici nu visam. Copilul m-a inavatat nevoile lui si eu le-am urmat. Multe lucruri pur si simplu ni s-au intamplat, ne-am trezit 18 luni mai tarziu tot dormind impreuna, tot alaptand, tot atasate.  Asta face din Matilda o rasfatata? Nu cred, face din ea doar un copil ascultat, respectat si fericit. Are si ea capricii? Sigur ca da, e om, e a mea, e ca mine. Are incapatanari si capricii, nu i le temperez, mi le-am asumat. Se tavaleste pe jos in magazine? Inca nu, nici nu cred ca o va face. Intre un copil capricios si unul militarizat educat l-as alege oricand pe primul.
 

Copilul din teorie e rodul imaginatiei noastre, e perfect, nu face crize, nu miroase, nu vrea in brate. Orice femeie care isi doreste un copil isi face si proiectii legate de acest copil. Viseaza ca va avea albastrul ochilor de la bunica, zulufii parului verisoarei de a 5 a speta, dar ce conteaza, ea ii avea frumosi, sa fie inalt, sa fie suplu, inteligent nu mai spun. Apoi copilul personal va veni cu temperamentul perfect: suficient de linistit cat sa nu ne puna nervii pe moate, dar suficient de activ si de simpatic pentru a nu parea un pampalau. Pe langa acest copil ne visam pe noi, mamele ideale, calme, frumoase, parfumate, nedormite de 2 ani dar fara cearcane pana la buric, perfecte si noi. Copilul din teorie va fi perfect si va avea un parinte perfect, lucrurile vor fi teoretic de minunate. Dar copilul din teorie nu va fi niciodata iubit si nu te va iubi, el traieste doar in mintea ta.
 

Cred in echilibru? As crede daca ar exista sau daca ar exista doar un singur echilibru. Dar pentru asta ar insemna sa existe un singur parinte si un singur copil, iar existenta lor sa fie intr-o lume perfecta. Cred in echilibrul nostru, dar echilibrul nu e format dintr-o linie drepata, ci e format din stanga si din dreapta. Echilibrul nostru este greseala de azi, lucrul facut bine maine, lucrul facut mai putin bine peste o saptamana, cel minunat facut doua zile mai tarziu.  Facem tot ce putem, asa cum au facut si parintii nostri pentru noi. Au facut asa cum au crezut ei atunci. Au crezut ca o sa ne fie mai bine la bunici, ne-au dus acolo, au crezut ca o sa ne fie mai bine mai putin cocolositi, nu ne-au alinat dupa fiecare sughit, au crezut ca e mai bine ca un copil sa fie "ïndependent" de mic, ne-au culcat singuri si nu au raspuns la primul scancet. Asta stiau acum 30-40 de ani, asta au facut. Ne-au dat mar ras cu biscuite, ne-au dat suc de morcov, ne-au dat supa de legume din biberon. De  cele mai multe ori nici nu aveau de ales, nu aveau informatie, nu aveau timp, nu aveau nici 10% din ceea ce avem noi acum. Dar sunt sigura ca erau la fel de convinsi ca si noi astazi ca fac ceea ce era mai bine. Nu cred ca felul de a ne creste face diferenta intre ei si noi. Nu cred ca suntem atat de traumatizati pe cat ar zice teoriile de astazi. Cum am mai fi noi asa de destepte si de atasate iesite din niste mame atat de nepricepute si de defecte?! Da, au fost si lucruri care puteau fi altfel, au fost si traume, sigur ca au fost, eu le am pe ale mele si zic ca in mare parte le-am depasit (mai ales de cand sunt si eu parinte). Dar siti ce aveau ei si nu avem noi? Intre scutece de panza, tetine de cauciuc, morcovi storsi in tifon, biscuti sfaramati, stiti ce aveau ei? Aveau bucurie, aveau libertate, aveau inocenta, aveau fericirea de a fi parinti. Am sentimentul ca asta se pierde de la zi la zi. Cu fiecare carte in plus, cu fiecare teorie lansata, cu fiecare tehnologie, se pierde din fericirea de a fi parinte. Ne pierdem in atata incrancenare de a fi perfecti. Vestea proasta este ca oricum nu o sa fim. Deci n-am fi cu totii mai castigati daca seara ne-am numara in minte de cate ori a ras copilul nostru azi decat gramele de gluten pe care le-a mancat. Copilul este despre el si despre fericirea lui.

Cand a ras copilul tau pentru prima data? Cand a chiuit de fericirea unei noi descoperiri? Cand ti-a cuprins obrajii in maini si te-a pupat cu dinti si balute? Cand ti-a zis pentru prima data stangaci si timid "mama"? Cand a descoperit iarba, cerul, fluturii? Cand  a vazut marea si nisipul?  Cand s-a mozolit pana la urechi intr-o felie de pepene? Cand a fost fericit?