Reconectare

Am cunoscut acum vreo doua luni o femeie care simte cum simt si eu. De fapt, care isi simte copiii. Ai ei inca nu si-au gasit timpul, drumul catre ea, dar ea ii stie ca sunt acolo. Ii cunoaste, ii vede cu ochii mintii, ii aude in sufletul ei. Stie cum or sa aiba chipul, le stie parul, ochii, vocea. Ii vede alergand prin capul cu maci asa cum am vazut-o si eu pe Matilda cu mult timp inainte de a ajunge la mine. Iar de cand am cunoscut-o nu ma mai simt singura in aceste trairi, nici ea nu se mai simte. E tare placut sa cunosti oameni care isi doresc atat de mult sa aiba copii incat ii simt nascuti in sufletul lor inainte de a-i aduce pe lume. Si ce a fost si mai placut este ca am cunoscut acest om exact cand aveam nevoie mai mare de a ma reconecta cu Matilda. Mi-a facut un dar pe care nici ea nu-l stie.

Pe Matilda am simtit-o mereu, am stiut ca o sa vina, am stiut ca e a mea. Cand s-a nascut nu am avut nevoie de timp de conectare, eram deja atat de "una" incat totul a fost o implinire fara margini. O liniste si un firesc cum nu credeam ca o sa simt. Eram completa. S-a nascut si tot ce mi-am dorit a fost sa o tin in brate, sa am grija de ea, sa o ajut sa creasca, sa o vad inflorind pe drumul ei. Primele luni din viata noastra impreuna au fost de o magie fara cuvinte, pace si liniste, si acum acele luni sunt locul meu de refugiu cand viata devine grea. Nu stiu daca e vorba de "instinct matern", nu cred in asta neaparat, dar cred in suflete pereche, in sufletele care vin impreuna pe lume. Cred ca totul a fost atat de usor si de normal pentru ca noi doua aveam o istorie impreuna. Cred ca a fost doar o revedere si ne-am reluat vietile de acolo de unde ne separasem intr-o alta. Am stiut-o dupa cum respira din prima clipa, ce nevoie are, daca e bine, daca nu. Cand ii e foame, cand ii e somn. O stiu si acum dintr-o privire ce simte si ce gandeste. Cand spun ca o simt suflet din sufletul meu nu sunt doar vorbe, este o confirmare pe care ea mi-o aduce zi de zi.

Nu am mai scris pe blog de vreo luna. Cam de cand am simtit ca ma pierd de ea. Ca toata oboseala, grijile, responsabilitatile duse de unul singur ma instraineaza de ea. Ca in loc sa mergem una langa alta ne inclestam tot mai des, ca ne lovim coarnele si ducem o lupta. S-au schimbat multe in viata noastra, in a ei. Tot ce mi-am dorit pentru ea in anii astia a fost stabilitatea. De asta am ales sa nu aiba un tata cu forta, un tata pasager, de asta mi-am asumat tot si m-am luptat singura. O vreau linistita, in pace, in previzibil. Asa se simte bine, nu-i plac schimbarile, se opune cu indarjire, are nevoie de foarte mult timp si reasigurari pentru a primi noul in viata ei. Noul pe care-l aduce viata, noul impus, nu noul pe care si-l doreste ea. Plecarea bonei a bulversat-o efectiv, ne-a bulversat. O auzeam vorbind singura cum isi dadea explicatii de ce a plecat acel om pe care ea il considera familie. Am realizat ca daca as duce-o atunci la gradinita va fi teribil. Asa ca am rugat-o pe mama sa vina sa stea o luna cu ea. S-a nimerit sa fie in preajma Pastelui, 1 Mai, mi-am luat si eu ce liber am putut si am reusit sa o tinem o luna acasa, sa se decupleze de pe modul de viata pe care l-a avut. In iunie am inceput gradininita. A fost... cum am mai povestit, frangator de suflet. Atat de mult s-a luptat cu acceptarea acelui loc... a rupt ceva si intre noi. Era locul unde eu am decis sa mearga deci toata furia ei era asupra mea. Si toata frustrarea si neputinta mea asupra ei. A fost pentru prima data cand am simtit ca legatura dintre noi se pierde, ca nu o mai "citesc" usor, ca ne instrainam. Concediul din iulie a fost "cireasa" pe acest tort al luptei dintre noi.

Am ales sa dispar, sa ma intorc la ea. Fiecare clipa libera, fiecare respiratie- pentru ea. Pentru noi. A trecut o luna. O luna de recunoastere si reconectare. De acordat timp si rabdare de a o redescoperi asa cum este acum. A trecut printr-o revolutie iar eu eram prea ocupata, obosita, satula de a face non-stop lucruri si nu am vazut-o. Rand pe rand mi-a oferit "daruri". Intr-o seara a decis ca va dormi in camera ei ca eu sa pot dormi "linistita". Apoi, pe parcursul ultimelor luni, s-a intarcat- singura. Apoi, cand am revenit in iulie la gradinita, a decis ca este pregatita sa ramana acolo, program intreg. Si pur si simplu, din prima zi a revenirii, a ramas la gradinita. Fara plans, fara greu vizibil. Si-a cerut jucariile de somn si a ramas acolo pana seara. Stiu ca nu i-a fost usor, nici acum nu-i este. O vad ca are zile cand trage de ea si are nevoie de reasigurari, are nevoie sa-i repet si sa-si repete ca vin sa o iau. Uneori are nevoie sa vin mai repede, si ma duc mai repede. In alte zile vrea sa mai stea si o astept si cu rabdare. Apoi, fiecare clipa pana la culcare ii apartine. O ascult, o respect, o inteleg.
 

Deci am vrut timp cu ea. Am vrut plimbari pe strazi in fiecare zi dupa gradinita. Am vrut iesiri din parc la 10 seara ca sa vedem luna. Am vrut iesiri de weekend departe de casa, in locuri noi. Am vrut mancat la restaurant chiar daca asta a insemnat numai paste si/sau inghetata. Am vrut, de fapt, ce isi doreste ea mereu. Ce imi cere mereu iar eu sunt prea praf de oboseala ca sa ii ofer. Sa hoinarim pe strada. Faceam asta cand era mica si prea cald sa stam in casa. Ieseam si ne plimbam asa la intamplare, ii aratam casele, oamenii, pisicile, gandaceii de pe jos, bruienile crescute din asfalt. Si se pare ca ii placea asta pentru ca si acum "excursiile" noastre urbane sunt sportul ei preferat. Acum, in fiecare zi dupa gradinita, pornim pe cate o straduta si vedem unde ne duc pasii. Suntem turisti in propriul nostru oras. Gradinita este in zona Parcului Carol, asa ca avem pe unde explora in cautare de "comori".

Am renuntat la mine, la urma de nevoi si timp pe care-l revendicam pentru mine. Dar am regasit-o pe ea. Relatia noastra s-a intors in punctul in care era inainte. Nu complet sau nu chiar la fel. Ea s-a schimbat si avea nevoie de spatiu pentru asta. Eu m-am schimbat si mi-am regandit pozitia fata de ea pentru a ii da acest spatiu. Experiente diferite, experiente doar ale ei, viata ei dincolo de casa si de familie. Spatiu pentru mai multe decizii si ganduri ale ei. Asa cum am incurajat-o mereu sa fie ea, acum am si lasat-o mai mult. Stie ca sunt acolo pentru ea, dar stie si ca este ok cand nu sunt. Cred ca aceasta ultima luna a fost cel mai util si intelept folosit timp de pana acum. Am luat o decizie de a renunta si mai mult la nevoile mele, contrar tuturor teoriilor, intr-un moment cand eram la capatul oricaror puteri psihice, dar de fapt am castigat timp si autonomie pentru amandoua. Am iesit din aceasta experienta ca doi oameni regasiti, ca un parinte si un copil in armonie, cum mai mult respect reciproc. A fost ceea ce aveam nevoie pentru a fi iar bine, sunt fericita ca am putut face asta pentru noi. Ca mi-am ascultat acea voce interioara care-mi spunea sa fug catre ea, nu departe de ea.

Scriu aceste randuri dintr-o camera de hotel din Constanta. Unde ma aflu singura. Ea este la casa de la tara a parintilor mei. Am fost cu ea acolo pentru a sarbatori Sfanta Marie, apoi am plecat. Doar eu. Si amandoua suntem bine. Ea este vesela si le pune creierii pe moate bunicilor, eu sunt bine si incerc sa ma reobisnuiesc cu mine si singura. In ultimii patru ani, exact acum patru ani am aflam ca o sa vina pe lume, am fost impreuna zi de zi, niciodata separate mai mult de 10 ore, niciodata nu am lipsit de langa ea la ora de culcare. A fost prima noastra noapte departe. Acum o luna noaptea asta ar fi fost imposibila, ar fi fost plans si neliniste, nefericire si anxietate. Acum este doar o experienta fireasca din viata noastra. Este ciudat sa fiu fara ea? Absolut! Ma bucur de timpul asta singura? Inca nu, nici nu cred ca as putea sa ma bucur cu adevarat de ceva ce nu impart si cu ea, dar este o pauza de care aveam nevoie. O noaptea de somn. O zi de stat la plaja. O zi despre mine. Este ceva nou. Dar este o evolutie. Un castig. Este incredere ca o sa fim amandoua bine.

 

 

In soarele dulce al toamnei

O astept sa adoarma. Mimez un somn profund. Ea face giumbuslucuri doar, doar misc o geana. Stie ca ma amuza cum numara si incepe sa numere stele imaginare- unga, goua, tiei, pacu... O simt cum ma observa pe furis, dorm. Nu merge cu cifrele, hai cu literele! Isi spune alfabetul. Se opreste unde nu poate pronunta litera si asteapta sa o spun eu. Cand nu primeste niciun raspuns isi spune singura "nu-i M" - era W. Stie ca si mica ei descoperire ma amuza, atunci cand nu poate pronunta o litera o spune pe cea care-i este cea mai apropiata grafic si spune ca nu-i aceea. Mi s-a parut foarte inteligent modul ei de a rezolva problema. A ispravit cu alafabetul. Se gandeste cu ce sa mai amane momentul de nani. Aha, sa spuna alfabetul pe litere mari si mici- alta gaselnita personala- A maie, a mic, B maie, b mic. S-a prins ca asa dureaza mai mult. Adoarme numarand litere...  Doarme. Deschid ochii incet. O raza de soare patrunde printre draperii si se joaca in parul ei. Un castaniu perfect. Ciocolatiu cu reflexe roscate, exact castanele coapte de toamna. Tot misca o manuta ca sa-si scuture soarele de pe chip. Nu ma mai satur sa o privesc. E frumoasa, speciala, e a mea. O privesc in lumina aceea blanda si ochii mi se umbresc de lacrimi. Am facut un lucru bun! Daca am facut in viata asta un lucru bun a fost acela de a o lasa sa vina. Doamne, am facut un lucru bun!

 

Am avut si indoieli? Oh, si cate... E prea adanca in noi poza perfecta de familie. Un tata, o mama, doi copii. Familia ideala, familia tablou. Fiecare cu rolul sau. Un tata chipes si descurcaret, usor autoritar, un tata care asigura echilibrul si bunastarea familiei. O mama blanda si gospodina, o mama care asigura iubirea si caminul frumos.  Un baietel mai mare, el isi va ocroti sora cand va creste. Si, desigur, o sa fetita mai mica. Esti crescut privind cu nasul lipit de o fereastra aburita prin care se vede "familia perfecta". Poate ai avut norocul si ai crescut intr-una. Asa cum am avut eu. Rolurile nu au fost tocmai clasice, dar poza era cea buna. Am avut ambele modele. Am crescut avand un tata asa. Iar ei m-au crescut sadind in mine asteptari. Trebuia sa duc mai departe imaginea familiei perfecte. Trebuia sa-mi gasesc un barbat bun si iubitor, un barbat care sa munceasca pentru familia lui, sa ne casatorim, sa avem copii. Dar nu m-au/m-am crescut sa fiu femeia aceea. Am crescut sa fiu o femei puternica si independenta. O femei care poate sa-si sustina si ea familia la fel de bine. Asa cum a facut-o si mama. Poate ca a fost modelul ei mai puternic, poate nu am avut de ales, poate ca pur si simplu asa m-am nascut eu. Cu toate ca de mica imi repeta:

 

"Cine crezi ca o sa te suporte asa?/ Nimeni nu o sa stea cu tine!"

 

Asa adica independenta, libera, descurcareata, prea capabila sa se descurce singura, prea putin dispusa la concesii si inchis ochii, prea dornica de sinceritate, prea putin toleranta in fata incalcarii unei promisiuni, prea putin supusa. Prea ca un barbat pentru a fi "suportata" ca femeie.

 

Apoi am inceput sa fac alegeri gresite, sa aleg partenerii gresiti. De cele mai multe ori ma alegeau ei, dar erau la fel de gresiti pentru ca eu atrageam tipul acela de barbat. E un model, sunt constienta de asta. Asa am ales si atunci cand a aparut tatal ei. (Intr-un fel gresit, dar si in cel mai corect pentru ca el este cealalta jumatate din ea.) Un model de barbat si un tipar de relatie in care m-am invartit de cand sunt femeie. Daca m-as mai gandi pret de o secunda as stii si de ce. Dar nu am vrut sa aloc secunda aceea, e prea dureros ce-i dincolo de ea. Inca mi-e bine asa, fara a scoate motivul la lumina. Mi-a luat un timp sa ajung si pana acolo, pana in pragul intelegerii. De la un an de cand am putut sa mananc singura a inceput sa se formeze aceasta persoana care sunt astazi. Sunt de prea mult timp asa pentru a putea fi altfel. Autonomia a fost cea mai importanta si nu am mai stiut niciodata sa cedez din spatiul meu pentru a pune si altul umarul. Eu stiu ca pot, chiar pot, sa fac totul singura. M-am descurcat mereu acolo unde nu se descurca o echipa intreaga. Nu spun ca-i un lucru bun, e bine sa te poti baza si pe altii, dar eu asa am crescut sa fiu. Si poate de aceea pentru mine a fi parinte unic este un lucru firesc, este o implinire si nu a fost nicio clipa un esec. Este cel mai asumat lucru pe care l-am facut pentru ca toata viata mea m-a pregatit pentru acest moment. Am stiut ca pot.

 

Am stiut ca pot fizic, am stiut ca pot material. Emotional? Nu din prima clipa. Mi-a fost atat de teama ca nu va fi iubita. Daca tatalui ei nu i-a trebuit, atunci cui o sa-i trebuiasca? Mi-a fost teama ca eu voi fi aceea care va pune acest stigmat asupra ei. Ca eu voi fi amintirea lipsei lui de asumare. Mi-a fost teama ca nu voi fi destul, ca nu o sa-i pot oferi destula iubire. Ca o sa fim mereu ca un caine cu 3 picioare. Functional dar niciodata capabil sa alerge. Ca o sa fie marginalizata, judecata, aratata cu degetul. Ca nu va primi tot ce merita de la viata pentru ca eu nu i-am oferit familia perfecta. Chiar am crezut ca Universul ii e dator pentru ca nu i-a lasat si un tata langa ea. Sau din contra... ca i-am gresit Universului cand am lasat-o sa vina pe lume doar pentru ca eu aveam drept de vetto. Multe, multe lucruri trec prin mintea unui parinte unic. Am avut norocul ca mintea mea sa se limpezeasca intr-o seara de februarie. Urma sa mergem la una dintre orele din cursul pentru viitori parinti.  Eram singura mama neinsotita de acolo. In ora aceea erau prezentate metodele pentru confortul in timpul travaliului. Metode care de obicei presupun prezenta unui partener. Ni s-a spus ca venim cu tatal copilului sau cu persoana noastra de incredere. Un prieten s-a oferit sa vina cu noi. Am acceptat. Oricat ma stiam de puternica imi era teama de momentul acela ciudat in care toti erau in pereche si eu as fi "dansat" singura. Eram la iesirea din bloc cand am inteles cel mai important lucru. Eu nu ma duceam acolo singura, ma duceam cu fetita mea. Noi doua eram cuplul de care era nevoie. Eu eram familia ei si ea era familia mea. Eu eram sprijin pentru ea si ea pentru mine. Nu aveam nevoie de un surogat pentru a fi bine. Nu aveam de ce sa ma simt rusinata. Eram perfecte asa, doar noi doua. I-am multumit prietenului si l-am trimis acasa. Din seara aceea nu m-am mai gandit niciodata ca nu sunt destul. Din contra, am crescut ca om dincolo de orice limita pe care mi-o pusesem singura. In seara aceea am inteles ca noi suntem la fel de familie si cu un singur parinte.

 

Sunt mama din poza perfecta. Sunt echilibrul si dragostea copilului meu, sunt siguranta si stabilitate. Si ma rog sa ma tina Dumnezeu intreaga la minte si la suflet si sa fiu toata viata mama de care Matilda are nevoie. Sunt "stalpul" casei. Sunt cea care asigura caminul, hrana, hainele, vacantele, jucariile si toata lumea materiala din jurul copilului meu. Sunt un parinte care si-a dorit pana in varful unghiilor acest copil. Sunt parintele care si-a asumat viata si cresterea acestui copil. Nu-i sunt si tata si nici nu-mi doresc asta. Ar fi ceva complet nenatural. Ar fi o greseala. O mama nu poate fi si tata, nici vice-versa. Fiecare trebuie sa fie cel mai bun parinte, dar pentru locul lui, sa incerci sa fii ambele ar fi un consum de energie si de sentimente inutil. Nu trebuie sa te cramponezi in completarea modelului, modelul tau are alt tipar. Avem propriul nostru tipar pe care-l construim zi de zi. Asta nu inseamna ca din copilul meu nu va aparea un adult minunat. Nu inseamna ca nu va avea "modele", ca nu va intelege ca exista si altfel, ca va deveni un handicapat emotional sau relational. Pentru ca de tot ce are nevoie un copil este de stabilitate, de un mediu armonios de iubire, de sinceritate si de intelegere. Iar toate astea i le poti oferi si singur daca le cresti in tine asa cum vrei sa fie crescute si in el. M-am educat, am scos din mine tiparele, am ridicat stigmatul. Am renuntat la ideea in sine- nu sunt un parinte singur- sunt in parinte unic. Am creat propria poza perfecta in jurul familiei noastre. Imi privesc copilul in soarele dulce al toamnei si stiu ca am facut un lucru bun. Suntem o familie monoparentala fericita si sunt mandra de asta!

 

 

Feed My Soul by Katie Berggren