Prima ei serbare

Calendarul nostru ia astazi o pauza pentru ca am avut serbaaaare! Prima ei serbare de la gradinita, de fapt prima ei serbarea in general. Daca nu sunteti chiar noi pe aici stiti deja ca mie mi-a placut la scoala. Si la gradinita. Mi-a placut sa invat, mi-a placut interactiunea cu ceilalti copii si mi-au placut serbarile. Da- nu mi-a placut mediul impus si mancatul cu forta- dar asta este alta poveste. Insa stiu ca acum este un trend asa sa dam cu pietre si cu strambat din nas dupa serbarile/concursurile/testarile scolare. Ca sunt moartea, ca streseaza copiii, ca ii fac sa fie competitivi si sa invete sistemul de comportament-recompensa. Nu zic, poate sa fie si asa, dar de multe ori mediul propice este facut tocmai de parinti. Insa poate sa fie si nostim, cu relaxare, fara plansete si stres. Si asa a fost astazi la ei, o serbare linistita si copilasi fericiti!

 

Am avut emotii astazi! Mi-e greu cand trece pentru prima data prin situatii in care au nu am avut probleme. Tocmai pentru ca suntem doua firi foarte diferite si nu stiu mereu sa-i anticipez starile. Eu la prima serbare de la gradinita m-am certat cu invatatoarea pentru ca ea ma punea cu fata spre tabloul "conducatorului iubit", eu ma intorceam cu fata spre copii. Si dupa ce s-a intamplat scena asta de cateva ori si toti radeau pe infundate, m-au lasat sa spun poezia cu fata spre copii. Dar eu nu eram nici timida, nu aveam nici soiul ei de incapatanare, nu aveam genul ei de blocaj cand se simte "incoltita". Iar Mati e copilul caruia daca-i spui ca nu-ti mai aduce Mosul cadou daca nu x sau y, iti spune ca ea are oricum destule jucarii si ca nu mai are nevoie de altele. Deci nu stiam in ce dispozitie se va afla expusa, acolo, in fata parintilor. Nu stiam ce o sa faca. Poezia a memorata-o dupa trei citiri, dar zicea ca nu vrea sa o spuna, ca nu-I place. Nu stiam daca se va pune presiune pe ei, nu stiam daca se va intimida, daca va plange, daca se va bloca si va auzi reactii ciudate din partea celorlalti. M-am plasat strategic in campul ei vizual sa o pot salva in caz de panica. Dar n-a fost nevoie. Chiar m-a surpins cu starea ei de bine si de relaxare. Nici nu stiam ca au pregatit si 3-4 cantecele- pe care le-a cantat cap coada. Copilul meu creste si are nevoie din ce in ce mai putin sa fie salvat!

 

Prima poezie de la gradinita:

Scrisoare (Otilia Cazimir)

Mos Craciune, toti imi spun
Ca esti darnic si esti bun
 Eu iti spun mai-nainte
Ca sunt fetita cuminte,

Si-ti mai spun, asa, sa stii,
Ca eu nu-ti cer jucarii,
Cum ti-ar cere alti copii
Insa nu m-as supara
Daca tot mi-ai da ceva!

 

Si cadoul inspirat care a trebuit montat cum am ajuns acasa si pusa in scena una bucata piesa de teatru :)

Multumim oamenilor draguti de la Gradinita Elite - Emilia, Ioana, Celina- care au organizat serbarea asta cu minim de stres pentru copii!













Asa aratau gandurile mele aseara, inainte sa lesin de somn si inainte sa se imbolnaveasca iar pisoiul! Timp sa ma plictisesc: zero!

Serbari frumoase si linistite sa aveti! 

 

Advent day 6- Zi de tinut in brate

Este sambata seara, afara-i frig, in casa bine. Am in brate un copil iubit si in bratele de copil am o pisica torcacioasa. Sunt amandoi calzi si moi si stau cuibariti ca sa primeasca dragoste. Inchid amandoi ochii si parca o aud si pe ea torcand usor a bine. Avem burtile pline de ciocolata- pana si pisoiul a primit niste gustarele speciale- nu cred sa ni se mai intample azi vreo mancare sanatoasa. Dar e bine. Sunt cu ea. Suntem bine. Ne avem si ne iubim. Este putinul ala care face cat Tot.

 

 

 

 

Mi-am dorit sa am o zi in care sa o tin in brate, in care sa ne uitam pe pozele din anii trecuti, in care sa nu facem nimic impus. Sa stam si sa ne oferim iubire.

 

Sarbatoare de Sfantul Nicolae minunata sper ca ati avut!

 

 

Back from The Black Hole

Nu stiu daca ati trait sentimentul de viata paralela, de viata care nu va mai apartine si traiti ca un simplu chirias al vietii in care respirati. Ca tot ce se intampla in jurul vostru este ca o piesa de teatru, in regia altuia, si tot ce poti sa faci este sa fii spectator sau sa incerci macar sa mergi si tu cu piesa. Lipsa de control, lipsa de decize, jocul altora nu al tau. O stare din care nu poti iesi, care te duce cu ea si care nu te lasa sa respiri. O neputinta care iti ajunge pana in maduva oaselor si care te face sa nu mai vrei sa decizi nimic, sa mai faci ceva, sa nimic. In urma cu mai bine de o luna m-am surprins in starea asta. De viata straina, de om strain de mine, de spectator. Atat de mult m-am luptat si atat de rau am oboist incat m-am desprins, am plutit. Am trait pentru Ea si nimic mai mult. O persoana straina de mine si de vointa mea. Apoi am simtit ca incep sa ma pierd si de Ea, iar asta a fost momentul in care m-am trezit. Ea avea nevoie sa o apar si era timpul sa ma intorc la noi.

Totul incepuse acum vreo sase luni si cu timpul pusese stapanire pe fiecare coltisor. Pe nesimtite, incet, fara sa-mi dau seama. Treptat motorul meu interior se racea, si vointa sa-l repornesc disparea. Am cedat teren, si cedat, si cedat pana cand pentru mine nu mai ramasese nicio farama pe care sa stau. M-am inchis. M-am adormit. O oboseala incredibila. O lipsa de energie cum nu am mai simtit. Un efort teribil de a functiona in fiecare zi. O copleseala de mult prea mult. De mult prea greu. Am preferat sa nu mai simt si sa nu mai lupt. Sa las totul sa curga, sa faca altii, eu sa execut. A fost o lupta sa ies de acolo, sa ma intorc din universul paralel in care ma exilasem. A trebuit sa ies, sa revin.

Totul a inceput cu plecarea ei. A persoanei pe care fara sa vreau o investisem cu o mare putere asupra vietii noastre. Plecarea bonei. Am realizat abia mai tarziu cat de mult ajunsesem sa depindem de acest strain. Un om pe care-l plateam sa fie parte din familia noastra. Un om care substituia lipsa celuilalt om care ar fi trebuit sa fie acolo. Sau, de fapt, lipsa mea. Lipsa mea pentru ca eu trebuia sa fiu si celalalt om. Un om strain caruia i-am dat puterea sa ne bulverseze complet prin simpla plecare. Plecare intr-un moment foarte prost, sau orice moment ar fi fost la fel de prost. Insa atunci nu aveam plan de acoperire. Aveam unul, dar pentru mult mai tarziu. Si, asa, de pe o zi pe alta echilibrul nostru s-a dus, complet. Si a trebuit sa dansam mai departe pe sarma subtire fara sa avem timp sa ne revenim din ameteala. Iar eu am cazut.

Pentru prima data in cei 3 ani de parinte singur, ba chiar in cei 4 ani de cand copilul acesta fusese conceput, a fost peste puterile mele de om. Viata asta a fost prea mult. Si am trecut prin mult greu, insa niciodata n-a fost mai multa decat as fi putut duce. Mi-am asumat tot, am dus tot, am invins tot. N-am fost niciodata o neputincioasa si nici nu credeam sa devin. Pana cand m-am lasat invinsa. M-am lasat coplesita si am insistat intr-o alegere pe care o vedeam de neschimbat. Nu ma mai vedeam sa o iau de la capat, nu mai puteam sa o vad iar suferind atat, nu mai puteam sa o supun iar la atata chin.

Si nu vorbesc despre nu stiu ce boli apocaliptice, despre nu stiu ce catastrofe. Ci vorbesc despre gradinita. Pe mine m-a infrant gradinita! Suferinta copilului meu in adaptarea in acea gradinita pe care eu am ales-o. Transformarea prin care trecea. Pierderea veseliei, a bucuriei din ochii ei minunati. Cearcanele care-i cresteau de la o zi la alta. Parul pe care-l adunam de prin casa si-l vedeam tot mai rar pe capul ei. Prostia in care am insistat ca-i va fi totusi bine acolo, ca mai avem nevoie de timp. Prostia in care m-am lasat convinsa ca de fapt copilul este problema, nu gradinita care o anula pe zi ce trecea. Prostia in a recunoaste ca am gresit si ca orice moment este cel mai bun sa spunem stop. Prostia in a crede ca daca insist ceva se va schimba si ca se vor lua masurile ca acea persoana gresita va fi inlaturata de acolo. Caci, da, nu copilul era problema, nu era ea, iar asta as fi trebuit sa stiu din prima clipa cand a inceput sa fie speriata, sa se fereasca, sa planga, sa faca pipi pe ea, sa suga degetul, sa nu mai doarma si sa nu mai manance. Toate astea nu se intamplau pentru ca era ea un copil neadaptat. Pentru ca nu era ea un copil bun. Toate se intampalu pentru ca mediul era cel gresit. Iar eu nu am vrut sa accept asta. Nu am acceptat pentru ca eram prea obosita sa o mai luam de la capat. Sa mai caut iar, sa mai stau iar, sa mai vad o adaptare, sa mai aud copii plangand, sa mai vad copii suferind.

A fost nevoie sa vad cu ochii mei cum educatoarea imi pedepsea copilul. Sa vad cum o smucea. Cum o trantea pe scaun. Cum o frustra si stresa permanent. Cum o scotea pe hol sa planga. Sa vad cum atunci cand a fost confruntata nu i-a tresarit un muschi pe fata, ba chiar sa spuna extrem de senina ca ea nu a facut si nu mi-a spus niciodata lucrurile aduse in discutie. Am avut nevoie de trei discutii cu conducerea acelei gradinite ca sa iau decizia. Mult prea tarziu, dar totusi la timp. Am ales cu sufletul greu sa imi retrag copilul dintr-o gradinita care in teorie parea perfecta. O gradinita care avea atat de multe lucruri bune incat refuzai sa le vezi pe cele rele. Dintr-o gradinita asupra careia se mai lamurisera si altii si imi spusesera cu mare tristete sa nu-mi duc copilul acolo. Dintr-o gradinita unde au ramas multi copii dragi noua de care Matilda inca vorbeste zilnic. A trebuit sa accept ca am ales foarte prost pentru ea. Ca cea mai mare greseala a fost sa inscriu copilul intr-o gradinita fara sa stiu cine va fi omul care se va ocupa de copilul meu. Nu o sa mi-o iert niciodata. Am supus-o pe Matilda unui greu pe care nu pot sa mi-l iert!

Aceasta alergere proasta m-a costat parte din sufletul meu. A trebuit sa ma anulez pe mine ca sa nu mai vad suferinta evidenta prin care Matilda trecea. M-am lasat convinsa ca pur si simplu are ea un inceput mai greu, o adaptare mai grea, ca e ea obisnuita cu relatii mult mai blande si mai negociate. Ca eu am gresit crescand un copil obisnuit sa aiba o parere si ca acea parere sa fie respectata. Ca am gresit crescand un copil liber si capabil sa aiba propriile "chefuri" si nevoi. Ca am gresit in tot ce am facut eu ca parinte. Aceasta alegere gresita m-a costat prima despartire prelungita de Matilda in acesti 3 ani jumate. A trebuit sa o duc la bunici la tara pentru doua saptamani. Nu am avut alta solutie. Am luat decizia sa o scot complet din mediu, sa se detaseze. Sa o ajut sa isi revina din isteria in care intrase. Din plansul necontrolat, din crizele teribile pe care le facea atunci cand gresea si cel mai mic lucru. A fost nevoie sa planga sufocat 30 de minute pentru ca nu se asezase "corect" la masa pentu a-mi spune ca destul e destul si gata. A fost, de altfel, si ultima zi de gradinita de cosmar. Am linistit-o, am luat-o in barate si am vorbit cu ea asa cum uitasem sa fac in ultimele luni. Si am ascultat-o pentru prima data cu adevarat. Iar m-a rugat si mi-a spus ca nu mai vrea acolo. Am asigurat-o ca nu o sa mai mearga. M-a luat in brate si mi-a spus ca ma iubeste! Pentru prima data in toata viata ei a spus asta simtind asta ca un om mare! Se intampla acum sapte saptamani si inca mi se strange stomacul de greul care i-a fost.

Maine se fac patru saptamani de cand este la noua gradinita. Gradinita unde adaptarea a durat… trei minute! Nu trei saptamani cu mine prezenta cat a durat dincolo. Nu a trebuit sa fac de garda pe holul gradinitei, sa o incurajez, sa nimic. Pur si simplu am mers, a intrat in sala si atat. Ne pregatisem pentru alte saptamani de cosmar, pentru plans si lupte. Dar n-a fost nevoie de nimic din toate astea. In prima zi a stat cateva ore, in a doua jumatate de zi iar din a treia a stat la program intreg de opt ore. Dupa prima zi ne-a spus in soapta si cu teama: "Mami, aici avem voie sa cantam!" "Mamaie, aici avem voie sa dansam!". Da, i-a fost greu cu noii oameni, cu noii copii, cu noile reguli. Dar a avut parte de intelegere, atentie, dragoste, blandete. Au reusit chiar sa o linisteasca si sa o ajute sa doarma la pranz. De o luna nu mai dormea la pranz pentru ca, nu se stie cum, la fosta gradinita a fost despartita de jucaria ei de somn. Ei afirma ca ea nu ar mai fi vrut-o, eu nu o sa cred asta in vecii vecilor. Chiar in clipa aceasta isi are jucaria si doarme cu ea. Pentru ca jucaria aceea este propteaua si companionul ei de cand s-a nascut. Nu ar fi renuntat la ea fara sa fie fortata, plangea noaptea si o cauta de teama ca i-a fost luata. Acum copilul doarme- mai greu, dar doarme-, mananca, se joaca, invata, evolueaza, isi face prieteni. Copilului ii este bine! Iar eu simt ca respir pentru prima data in sapte luni!

In tot timpul asta n-am putut sa scriu. Orice subiect, orice idée as fi avut era coplesita de toate grijile si gandurile legate de gradinita. De tot ce se intampla acolo, de tot ce as fi vrut sa scriu legat de asta si nu scriam tot sperand ca se va termina si lucrurile se vor schimba in bine. M-am blocat, m-am inchis. Am cenzurat tot ce simteam si orice impuls de a publica Jurnalul de gradinita. Atat de mult am strans din dinti si am plecat capul incat am ajuns sa nu mai traiesc viu. Inca nu-mi gasesc toate vorbele, inca nu ma simt in firea mea, inca astept sa "cada si celalalt pantof", inca numi vine sa zic "hop". Insa avem déjà o saptamana in care dimineata nu a mai spus ca nu vrea sa mearga, in care a inceput iar sa se imbrace singura, in care am plecat razand din casa. Dupa atatea luni de plans si groaza, de lupte pentru a o imbraca, de chin… inca nu-mi vine sa cred ca mi-am recuperat copilul, ca vine iar sa o tin in brate, ca rade si se joaca. O sa revin cu multe dintre gandurile adunate in acest timp. Poate ca experienta noastra ar putea ajuta pe cineva in a lua decizia mai repede, in a nu mai astepta, asa cum am facut eu, sa pice o minune din cer.

N-am avut primavara, n-am avut vara, n-am avut toamna! Dar imi doresc sa avem o iarna cum n-a mai fost! Cea mai frumoasa iarna in care sa ne regasim sufletele! Cel mai frumos Craciun dintre Craciunuri! Sa facem lucruri minunate pentru noi si pentru ceilalti!

Aceste luni...

... se rezuma la atat:

Ea: - Te iubeeeesc!
Eu: - Si eu te iubesc!
Ea:- Eu te iubesc mai muuuult!
Eu: - Baaa euuuuu!
Ea:- Baaa euuuu! Cel mai mult!
Eu: - Si tu pe mine, si eu pe tine!
Ea: - Daaaaa!


Ea a avut cea mai mare nevoie de mine. Eu am avut cea mai mare implinire sa fiu acolo pentru ea. Dar suntem bine, ne intoarcem. Ne intoarcem catre lume. Bine v-am regasit!

Cand nu poti sa fii parintele copilului tau

Eu nu cred in "nu se poate". Cum nu cred in "nu pot". La orice timp si persoana ar fi asta. Nu cred! Atata timp cat mai ai o respiratie in tine si doua unghii in care sa te tarasti: poti! Ca nu vrei, ca nu ai vrut destul, ca e greu, ca pare imposibil, asta da, asta pot sa cred. Dar sa nu-mi spui ca nu se poate sau ca nu pot. Poate de asta o doamna simpatica mie imi spune Miruna-muta-muntii. Poate si pentru ca eu cred cu fiecare farama din mine ca pot orice. Nu mi-am propus sa zobr pe luna, dar cine stie.

 

Iar asta nu este o aroganta. Este viata mea. Nu pot sa nu pot. Daca ma pun in fund pe bordura si imi permit sa nu pot... pai atunci as putea sa inchid taraba definitiv. Nu ar mai avea sens nimic. Asa am fost mereu. Asa am crezut mereu. Poate si pentru ca sunt genul de om caruia nu-i pica nimic din cer si pentru orice lucru a trebuit sa muncesc de 10 ori mai mult decat ar fi fost normal necesar. Si cu cat mi-am dorit ceva mai mult, cu atat a fost mai multa munca sa ajung acolo. Dar dintr-un punct a existat un soi de resemnare. M-am intarit. M-am organizat mai bine. Si am tras si tras, si tras. Trag de mine si noaptea in somn cand am ceva de rezolvat. Da, e nevoie sa fiu la turatie maxima pentru asta. Nu am pauze, nu am clipe, zile cand imi pun picioarele pe pereti si stau sa contemplu lavabila. Si am stiut mereu ca exista un sens pentru toate. Iar sensul a aparut odata cu Matilda. Pentru ca sa fii parinte singur este fix asa: turatie maxima 24 din 24.

 

Sa fii parinte singur inseamna sa poti face tu ceea ce in majoritatea familiilor fac cel putin doi. De la omleta de dimineata, la intins rufele la 12 noaptea. De la muncit si asigurat traiul, la iesit la o topaiala in ploaie pentru ca-I place copilului. De la dus si luat de la gradinita, la cumparaturi, facturi, reparat, montat, umflat rotile la bicicleta. De la iubit si bucurat, la plans si necajit, pe toate le faci singur. Si ca sa le poti face trebuie sa fii genul de om care muta muntii. Si daca nu esti, te faci! Te educi, te motivezi, tragi de tine, iti dai singur suturi in fund si palme in oglinda, strangi din dinti, tragi aer in piept, numeri pana la 100 si inapoi, le faci pe toate pentru a le face pe toate. Pentru ca nu e nimeni si daca nu le faci tu... nu le face nimeni. Eu am un sistem, o organizare. Cel putin de cand cu gradinita trebuie sa fiu ceas elvetian pentru ca programul gradinitelor are prostul obicei sa fie fix cat programul de lucru. Nu-i facut pentru parinti singuri. Deci a trebuit sa devin un adevarat magician ca sa stau si la job cat trebuie si sa fiu si la timp sa duc si sa iau copilul. Insa, cumva, jonglez cu toate si ma descurc. Ca asa sunt eu, descurcareata. Trebuie sa fiu!

 

Deci lumea mea are o ordine, un echilibru. Are nevoie sa fie asa, altfel lumea mea se scufunda. Orice variabila intra in ordinea asta are potentialul unui dezastru. Si nu-i de control freak, este pentru ca nu-mi permit sa pierd nici timpul cu ea, nici timpul la serviciu. Deci nu am nevoie de "nu". Nu am nevoie sa mi se spuna ca nu pot face ceva din ceea ce tine acest echilibru in functiune. Dar de patru zile aud numai "nu", "nu ai voie", "nu poti". Si mai ales nu am voie sa fiu eu, mama ei, sa fiu omul care o salta in taxi, sa fiu omul care o ajuta sa faca pipi, sa fiu omul care o ajuta la baie. Sa fiu omul care o strange in brate si o ridica in aer. Omul care se ridica din pat si se duce sa-i dea ouale sa-si "faca" omleta. Omul care danseaza cu ea. Omul care o asteapta cu limonada la iesirea de la gradinita. Omul ei care am fost mereu. Omul care a purtat-o, nascut-o, tinut-o la piept si adus-o pana aici. De patru zile sunt doar o spaima pentru ea.

 

Sambata dimineata a fost pentru prima data cand nu am putut. Nu am putut sa ma dau jos din pat. Coloana mea a mai facut un trosc si cam asta a fost. N-am putut sa ma misc, sa ma dau jos, sa merg. Si daca as fi clipit  mai vartos ma durea atat de rau incat imi venea sa urlu. Iar copilul meu era acolo. Doar noi doua. Iar ea se trezise si o vroia pe mami. Vroia mancare. Vroia la baie. Vroia sa ma ridic. Insa eu nu am putut. Iar ea a plans si a tipat. A plans doua ore cu spaime si tipete. A incercat sa isi ia de mancare. A incercat sa se duca la baie. Si-a facut de joaca. Mi-a adus telefonul si a stat langa mine sa se uite "la maimute". Apoi bateria telefonului s-a terminat. Si iar a plans pana nu mai avea aer. Si iar a fugit in casa cautand ceva, ceva sa ma dea jos din pat. A stat la usa si m-a privit speriata dupa colt si m-a tot intrebat daca acum pot sa ma dau jos. Si iar a plans. Si tipat. Doua ore. Pentru ca atat a durat ca ai mei sa auda telefonul si sa vina la noi. Noroc ca erau in Bucuresti. Noroc ca aveau cheia. Altfel... Altfel nu stiu. Au ajuns si ne-au gasit pe jos in baie plangand amandoua isteric. Reusisem sa ma tarasc pana acolo si sa o ajut sa faca pipi... Eu plangeam de durere si de neputinta. Ea plangea de frica si de plansul meu.

 

Au luat-o si eu am ramas acolo sa plang. N-am mai plans asa in viata mea. Sau poate atunci, cand era in burta, atunci cand mi-au zis ca nu-i pot fi parinte pentru ca ea nu trebuie sa fie, ca n-o sa fie. Am plans asa atunci. Si atunci cand in maternitate m-au speriat ca nu mai e, ca a murit, si nu o sa-i pot fi mama. Asa am plans acum, asa am simtit: ca nu-i pot fi parinte, ca nu mai pot. Am stat si am plans tot plansul neplans in toti anii astia de strans din dinti. Am plans alea doua ore in care ea si-a plans ochii de disperare langa mine. Am plans tot ce nu am putut si nu pot sa mai fac pentru ea.

 

Astazi mi s-a spus iar ca orice efort, orice ridicare de greutati inseamna interventia chirugicala. Ca orice efort poate sa produca pagube de nereparat. Ca nu am voie sa o mai iau in brate, sa o ridic, sa o ajut, sa ma aplec, sa sar, sa alerg, sa dansez cu ea. Iar eu nu pot sa accept asta. Ii cred. O simt si eu. Atat de grav nu a fost niciodata in toti astia 20 de ani de probleme lombare. Dar nu pot sa nu mai pot! Or sa-mi creasca aripi si tot o sa pot!

 

Ieri a fost onomastica ei, Maritza mea. Mi-a luat o ora, dar am ajuns pana la colt si i-am luat un cadou si un buchet de flori. Pentru ca nu pot sa nu mai pot...

 

 

 

 

 

Jap, jap! Ce mare chestie?!

Traim intr-o tara in care corectia fizica asupra copiilor- sau asupra oricarei persoane considerate inferioare: sotie, frate/sora mai mici, batran- este considerata drept cultural/social accetabila. E ok sa-ti lovesti copilul daca tu, stapan de drept, consideri ca trebuie corectat/educat/pedepsit. Daca tu esti nervos si-ti crapa capul de probleme, te-ai impiedicat de ala micu, deci e ok sa-i cari vreo doua pe spinare. Sau ca i s-a urcat la cap prea multa afectiune sau prea mult rasfat si tre exorcizat rasfatul din el. Oriunde intorci privirea intr-un parc/mall/supermarket/loc de plimbare/plaja vezi cel putin un copil agresat fizic de catre insotitorii sai. De agresiunea verbala/amenintarea din priviri/terorizarea din gesturi nici nu mai spun.

 

Insa mult prea des ni se intampla sa auzim cate un jap, jap pe pielea moale si sensibila a copilasului pe langa care tocmai ce am trecut. Si ce ma revolta cel mai mult este ca ni s-a pus de atatea ori ca nu este treaba noastra, ca e copilul lor, ca nu ai de ce sa te bagi, ca trebuie sa-ti vezi de treaba ta incat am si ajuns sa credem porcaria asta! De atatea ori am auzit ca stie parintele ce face, ca uite a fost obraznic ala micu, ca a facut o prostie, ca MERITA sa fie lovit. Ca doua la fund nu au omorat pe nimeni, ca toti am fost crescuti asa si uite ce bine am ajuns. Ca daca ai un copil care nu te stie de FRICA, acela este un copil prost-crescut, un copil care-si oboseste parintii, un copil care nu are ce cauta in public. Si vesnicele comparatii dintre copiii militaritati care stau smirna la cea mai mica miscare de sprancea a parintelui si copiii care indraznesc sa se dea jos de pe scaun la restaurant. Vesnica (auto)ridicare in slavi a parintilor care isi lovesc copiii pentru cat sunt ei de minunati si uite ce rezultate extraordinare au obtinut. Cum au ei niste copii ca niste "bibelouri". Ba unii nici nu considera lovitul ca fiind bataie, bataia e aia cand il asculti cu urechea daca mai respira.

 

Ieri ma plimbam cu mama si Matilda prin Microrezervatia naturala din Constanta, un loc frecventat in principal de familii cu copii. Am fost si anul trecut, Matilda a fost incantata sa vada toate animalele de acolo, abia astepta sa mergem si anul asta. Asa ca am mers ieri pe seara. Era aproape ora 20, destul de liber, cateva familii. Nici nu am intrat bine si pe langa noi trece o familie: ea, el, fetita de 1-2 ani. Copilul destul de micut ca sa manifeste interes proportional cu dorinta parintilor pentru cele din jur. Pe fetita o atrageau cu totul alte lucruri, tragea in directia opusa decat isi stabilisera parintii traseul. In timp ce ei admirau iepurasii, fetita da sa fuga catre lac. Lacul nu are o ingradire, insa destul de departe pentru ca un copil atat de mic sa nu ajunga intr-o secunda acolo. Mama se sperie si tipa la fetita sa nu fuga spre lac. Ii inteleg reactia, mie imi este teama de inaltimi, am o fobie greu de controlat daca nu chiar imposibil, de fiecare data cand Matilda se apropie de o margine la inaltime care-mi pare prost asigurata pe mine ma ia cu lesin, la propriu. Si am reactii care vazute din exterior par cu mult disproportionate- dar asta inseamna sa ai o fobie. Asa cum mi-e greu sa inteleg o fobie de fluturi, de exemplu, si chiar ma amuza, pot sa respect ca omul ala vede cel mai mare monstru intr-un fluture. Deci pot sa rezonez cu reactia mamei care a tipat la copil, nu si-a putut controla teama. A luat fetita de mana si s-a indepartat de lac. Si atunci a urmat momentul!

 

Momentul in care masculul familie a simtit nevoia sa-si arate muschii. Intai catre mama pe care a jignit-o pentru reactie- ne, te vede lumea ca urlii ca o nebuna! Apoi a insfacat copilasul ala deja speriat de brat si a rganit la el: "Daca plangi, te bat!". Si nu a asteptat sa vada daca fetita se opreste din scancit sau nu ca i-a si altoit una la fund. Copilul evident ca a inceput sa suspine ceea ce a trezit si mai tare furia parintelui care nu-si simtea demonstratia de autoritate statisfacuta. Exact atunci noi i-am depasit cat sa-mi rasune in urechi Jap, jap! Cu sunet de lovitura de palma pe piele, nu pe haine. Ma intorc din reflex si vad copilul inhaimurat cu pantaloni, bluza, hanorac, caciulita. Nici o urma de piele la vedere decat fata. Copilul incepe sa planga. Mi se pune valul negru pe creier.

 

Ma intorc catre parinte si ii spun calm ca nu este admisibil sa-si lovesca copilul si daca nu-si poate controla nervii sa paraseasca zona. Evident ca-mi raspunde amenintator ca daca nu-mi convine sa plec eu, ca eu sunt problema. Ii explic ferm ca educatia nu se face cu palma si ca il inteleg daca el nu a avut alt model de comportament, dar nu asa ajuti un copil sa inteleaga cand face ceva gresit. La fel de evident ochii incep sa-i iasa din orbite si imi spune sa sun la Protectia copilului si la Polite, sa vedem, cine are dreptate. Ii raspund ca poate aceasta ar fi solutia daca nu stie sa fie parinte, sa nu mai fie unul. Cum era de asteptat incepe sa ridice violent tonul si sa ma ameninte. Aleg sa ma indepartez pentru ca eram cu familia mea si nu o pot expune pe Matilda unor asemenea violente de limbaj. Ea pleaca mai departe cu mama mea, eu raman incercand sa stabilesc un contact vizual cu mama acestui copil lovit sub ochii ei si ea ramanand fara reactie. Tot asa a ramas si la vorbele mele, doar privea in gol, cumva impacata, cumva fericita ca cineva a interrupt corectia fizica. Corectie care sunt sigura ca nu s-ar fi oprit acolo, tatal fiind foarte nervos si pornit.

 

In jur foarte putini oameni. Mama mea deja incepea sa se sperie, ii era teama ca individul m-ar putea lovi si pe mine. Daca avea vreo dorinta de moarte putea sa incerce sa o faca. O alta familie cu un copil in jur de 9-10 ani putin in spatele nostru, asistand la toata scena. Cand personajul nu a mai avut argument si a inceput sa tipe si la mine, domnul tata din cealalta familie a simtit nevoia sa intervina. Nu sa apere copilul de 1-2 ani, nu sa ceara respectul injuriosului, nu. Ci sa ma admonesteze pe mine! Ca ce treaba am eu ca-si bate el copilul, sa-mi vad de copilul meu. Ca eu ce educatie ii dau copilului meu? Pai, aceasta educatie, de a nu trece impasibil pe langa o nedreptate, pe langa un copil lovit, ca nimeni in niciun context nu trebuie sa loveasca o fiinta lipsita de aparare. L-a durut fix in... Mai tarziu i-am vazut ca erau impreuna. In ambele dialoguri cu cei doi reprezentanti ai sexului "tare", femeile nu au ridicat ochii din pamant. Ne-am mai intersectat pe parcursul plimbarii de vreo 10 ori, de fiecare data ele au lasat ochii in jos, iar ei m-au privit sfidator. Copilul nu au mai fost lovit niciodata pana la parasirea parcului. Ba chiar a intrat in grija exclusiva a memei care incerca sa compenseze momentul.

 

Stiu toate argumetele pentru "noninterventie" in astfel de situatii, insa nu le consider argumente. Le consider lasitate, lipsa de spirit civic, lipsa de atitudine in fata nedreptatii, complicitate la abuzul fata de acel copil, comoditate, cutume, etc. Iar eu pur si simplu nu pot sa trec mai departe si sa cred ca nu era treaba mea. Pentru ca este. A mea, a ta, a tuturor. Acel copil abuzat azi va fi poate sotul de maine al fetitei tale sau mama nepotilor tai, sau colegul de gradinita al copilului tau, sau seful lui, sau colegul de birou, sau educatorul copilului tau, sau pur si simplu un om pe care nu o sa-l cunosti niciodata, dar care va avea o rana in suflet. Nu poti sa treci mai departe fara sa incerci sa-i spui apartinatorului agresiv ca violenta nu inseamna educatie, ca va avea efecte pe termen lung asupra copilului, ca il va face un spirit temator care va alege violenta pentru rezolvarea aricarei situatii sau care va considera ca orice nedreptate sau agresiune la adresa lui este meritata. Fara sa incerci sa-l opresti, fara sa-i spui ca el este cel care face ceva gresit! Incepe sa crezi ca este si treaba ta!

 

 

 

P.S. in tot acest epsisod singura reactie surprinzatoare pentru mine a fost cea a mamei mele, a fost una dintre putinele ocazii cand mi-a dat dreptate.

Reconectare

Am cunoscut acum vreo doua luni o femeie care simte cum simt si eu. De fapt, care isi simte copiii. Ai ei inca nu si-au gasit timpul, drumul catre ea, dar ea ii stie ca sunt acolo. Ii cunoaste, ii vede cu ochii mintii, ii aude in sufletul ei. Stie cum or sa aiba chipul, le stie parul, ochii, vocea. Ii vede alergand prin capul cu maci asa cum am vazut-o si eu pe Matilda cu mult timp inainte de a ajunge la mine. Iar de cand am cunoscut-o nu ma mai simt singura in aceste trairi, nici ea nu se mai simte. E tare placut sa cunosti oameni care isi doresc atat de mult sa aiba copii incat ii simt nascuti in sufletul lor inainte de a-i aduce pe lume. Si ce a fost si mai placut este ca am cunoscut acest om exact cand aveam nevoie mai mare de a ma reconecta cu Matilda. Mi-a facut un dar pe care nici ea nu-l stie.

Pe Matilda am simtit-o mereu, am stiut ca o sa vina, am stiut ca e a mea. Cand s-a nascut nu am avut nevoie de timp de conectare, eram deja atat de "una" incat totul a fost o implinire fara margini. O liniste si un firesc cum nu credeam ca o sa simt. Eram completa. S-a nascut si tot ce mi-am dorit a fost sa o tin in brate, sa am grija de ea, sa o ajut sa creasca, sa o vad inflorind pe drumul ei. Primele luni din viata noastra impreuna au fost de o magie fara cuvinte, pace si liniste, si acum acele luni sunt locul meu de refugiu cand viata devine grea. Nu stiu daca e vorba de "instinct matern", nu cred in asta neaparat, dar cred in suflete pereche, in sufletele care vin impreuna pe lume. Cred ca totul a fost atat de usor si de normal pentru ca noi doua aveam o istorie impreuna. Cred ca a fost doar o revedere si ne-am reluat vietile de acolo de unde ne separasem intr-o alta. Am stiut-o dupa cum respira din prima clipa, ce nevoie are, daca e bine, daca nu. Cand ii e foame, cand ii e somn. O stiu si acum dintr-o privire ce simte si ce gandeste. Cand spun ca o simt suflet din sufletul meu nu sunt doar vorbe, este o confirmare pe care ea mi-o aduce zi de zi.

Nu am mai scris pe blog de vreo luna. Cam de cand am simtit ca ma pierd de ea. Ca toata oboseala, grijile, responsabilitatile duse de unul singur ma instraineaza de ea. Ca in loc sa mergem una langa alta ne inclestam tot mai des, ca ne lovim coarnele si ducem o lupta. S-au schimbat multe in viata noastra, in a ei. Tot ce mi-am dorit pentru ea in anii astia a fost stabilitatea. De asta am ales sa nu aiba un tata cu forta, un tata pasager, de asta mi-am asumat tot si m-am luptat singura. O vreau linistita, in pace, in previzibil. Asa se simte bine, nu-i plac schimbarile, se opune cu indarjire, are nevoie de foarte mult timp si reasigurari pentru a primi noul in viata ei. Noul pe care-l aduce viata, noul impus, nu noul pe care si-l doreste ea. Plecarea bonei a bulversat-o efectiv, ne-a bulversat. O auzeam vorbind singura cum isi dadea explicatii de ce a plecat acel om pe care ea il considera familie. Am realizat ca daca as duce-o atunci la gradinita va fi teribil. Asa ca am rugat-o pe mama sa vina sa stea o luna cu ea. S-a nimerit sa fie in preajma Pastelui, 1 Mai, mi-am luat si eu ce liber am putut si am reusit sa o tinem o luna acasa, sa se decupleze de pe modul de viata pe care l-a avut. In iunie am inceput gradininita. A fost... cum am mai povestit, frangator de suflet. Atat de mult s-a luptat cu acceptarea acelui loc... a rupt ceva si intre noi. Era locul unde eu am decis sa mearga deci toata furia ei era asupra mea. Si toata frustrarea si neputinta mea asupra ei. A fost pentru prima data cand am simtit ca legatura dintre noi se pierde, ca nu o mai "citesc" usor, ca ne instrainam. Concediul din iulie a fost "cireasa" pe acest tort al luptei dintre noi.

Am ales sa dispar, sa ma intorc la ea. Fiecare clipa libera, fiecare respiratie- pentru ea. Pentru noi. A trecut o luna. O luna de recunoastere si reconectare. De acordat timp si rabdare de a o redescoperi asa cum este acum. A trecut printr-o revolutie iar eu eram prea ocupata, obosita, satula de a face non-stop lucruri si nu am vazut-o. Rand pe rand mi-a oferit "daruri". Intr-o seara a decis ca va dormi in camera ei ca eu sa pot dormi "linistita". Apoi, pe parcursul ultimelor luni, s-a intarcat- singura. Apoi, cand am revenit in iulie la gradinita, a decis ca este pregatita sa ramana acolo, program intreg. Si pur si simplu, din prima zi a revenirii, a ramas la gradinita. Fara plans, fara greu vizibil. Si-a cerut jucariile de somn si a ramas acolo pana seara. Stiu ca nu i-a fost usor, nici acum nu-i este. O vad ca are zile cand trage de ea si are nevoie de reasigurari, are nevoie sa-i repet si sa-si repete ca vin sa o iau. Uneori are nevoie sa vin mai repede, si ma duc mai repede. In alte zile vrea sa mai stea si o astept si cu rabdare. Apoi, fiecare clipa pana la culcare ii apartine. O ascult, o respect, o inteleg.
 

Deci am vrut timp cu ea. Am vrut plimbari pe strazi in fiecare zi dupa gradinita. Am vrut iesiri din parc la 10 seara ca sa vedem luna. Am vrut iesiri de weekend departe de casa, in locuri noi. Am vrut mancat la restaurant chiar daca asta a insemnat numai paste si/sau inghetata. Am vrut, de fapt, ce isi doreste ea mereu. Ce imi cere mereu iar eu sunt prea praf de oboseala ca sa ii ofer. Sa hoinarim pe strada. Faceam asta cand era mica si prea cald sa stam in casa. Ieseam si ne plimbam asa la intamplare, ii aratam casele, oamenii, pisicile, gandaceii de pe jos, bruienile crescute din asfalt. Si se pare ca ii placea asta pentru ca si acum "excursiile" noastre urbane sunt sportul ei preferat. Acum, in fiecare zi dupa gradinita, pornim pe cate o straduta si vedem unde ne duc pasii. Suntem turisti in propriul nostru oras. Gradinita este in zona Parcului Carol, asa ca avem pe unde explora in cautare de "comori".

Am renuntat la mine, la urma de nevoi si timp pe care-l revendicam pentru mine. Dar am regasit-o pe ea. Relatia noastra s-a intors in punctul in care era inainte. Nu complet sau nu chiar la fel. Ea s-a schimbat si avea nevoie de spatiu pentru asta. Eu m-am schimbat si mi-am regandit pozitia fata de ea pentru a ii da acest spatiu. Experiente diferite, experiente doar ale ei, viata ei dincolo de casa si de familie. Spatiu pentru mai multe decizii si ganduri ale ei. Asa cum am incurajat-o mereu sa fie ea, acum am si lasat-o mai mult. Stie ca sunt acolo pentru ea, dar stie si ca este ok cand nu sunt. Cred ca aceasta ultima luna a fost cel mai util si intelept folosit timp de pana acum. Am luat o decizie de a renunta si mai mult la nevoile mele, contrar tuturor teoriilor, intr-un moment cand eram la capatul oricaror puteri psihice, dar de fapt am castigat timp si autonomie pentru amandoua. Am iesit din aceasta experienta ca doi oameni regasiti, ca un parinte si un copil in armonie, cum mai mult respect reciproc. A fost ceea ce aveam nevoie pentru a fi iar bine, sunt fericita ca am putut face asta pentru noi. Ca mi-am ascultat acea voce interioara care-mi spunea sa fug catre ea, nu departe de ea.

Scriu aceste randuri dintr-o camera de hotel din Constanta. Unde ma aflu singura. Ea este la casa de la tara a parintilor mei. Am fost cu ea acolo pentru a sarbatori Sfanta Marie, apoi am plecat. Doar eu. Si amandoua suntem bine. Ea este vesela si le pune creierii pe moate bunicilor, eu sunt bine si incerc sa ma reobisnuiesc cu mine si singura. In ultimii patru ani, exact acum patru ani am aflam ca o sa vina pe lume, am fost impreuna zi de zi, niciodata separate mai mult de 10 ore, niciodata nu am lipsit de langa ea la ora de culcare. A fost prima noastra noapte departe. Acum o luna noaptea asta ar fi fost imposibila, ar fi fost plans si neliniste, nefericire si anxietate. Acum este doar o experienta fireasca din viata noastra. Este ciudat sa fiu fara ea? Absolut! Ma bucur de timpul asta singura? Inca nu, nici nu cred ca as putea sa ma bucur cu adevarat de ceva ce nu impart si cu ea, dar este o pauza de care aveam nevoie. O noaptea de somn. O zi de stat la plaja. O zi despre mine. Este ceva nou. Dar este o evolutie. Un castig. Este incredere ca o sa fim amandoua bine.

 

 

De ce-i cerul mai albastru si rapita mai galbena?

Ma simt de parca n-as mai fi privit cerul niciodata. Oare chiar nu mai aveam timp sa ma uit la cer? Sau ca plecam cu noaptea in cap la munca si ma intorceam cand era deja seara? Sau ca ultimul an atat m-a apasat pe umeri incat ma doare cand ridic privirea? Ori chiar a devenit cerul mai albastru?

 

In primavara asta mi s-a tot intamplat sa ma mir de cat de frumos este cerul. Cat de albastru. Si norii. Sa-i arat Matildei ce frumos plutesc norii, sa-i povestesc despre ei, despre soare, despre luna si stele. Ii mai povestisem pentru ca ea a fost fascinata de luna de cand era bebelus. Acum stie fazele lunii, o urmareste, o cauta. Cand era mica ii spunea "unga". O astepta in fiecare seara sa apara si apoi ne culcam. Din apartamentul cel nou nu mai vedem luna. Cand am realizat mi-a venit sa nu-l mai cumpar. Luna este prietena ei, o face fericita. Asa ca acum iesim seara la plimbare sa vedem luna si stelele. Cand ne imbracam sa iesim se intreaba daca este cerul innorat si nu gasim luna dupa nori. Stie cuvantul asta... nu stiam ca-l stie: innorat. Parca si stele sunt mai multe. Din oras nu se vedeau atatea.

 

 

De Paste am fost la tara si am fost sa ne plimbam pe camp. Galben. Am mai vazut rapita, la noi la tara se cultiva curent. Dar parca niciodata n-a fost atat de multa si atat de galbena. Iar ei ii place cum suna cuvantul si ma intreaba mereu cum se numesc floricelele astea galbene. Apoi repeta dupa mine: iapica. Peste doua minute ma intreaba iar. Si cum se numeste campul, si graul, si porumbul abia rasarit, si orzul care are spic. Si-I spun iar. Si ea repta iar. Apoi ii spune varului ei ca si cum el nu ar sti si nu ar ma fi auzit:

 

- Cugor, aca ie iapica!

 

Si peste doua minute iar. Si privesc cerul impreuna si se rafuiesc cine a vazut o nava intr-un nor si cine nu. Sau ca Matildei i se par norii simpatici iar lui nu. Iar ei ii place cuvantul asta mult si-l repeta, si-l repeta. Simpatic si haios, sunt descoperiri noi si este atat de incantata de ele incat totul este simpatic sau haios. Apoi iar ma intreaba cum se numesc "foicelele acea gabene". Si-i spun iar ca-i rapita. Si ea e fericita si repeta si-i spune iar si lui Tudor ca asta e rapita. Iar mie nu mi s-a mai parut niciodata rapita atat de galbena.

 

 

 

O vad galbena cu vocea ei. Vocea ei care acum cateva saptamani spunea "pem" in loc de galben. Si "bacan" in loc de albastru. Vocea ei care inca este nehotarata intre trei forme ale lui "r". Si care inca spune "c" in locul lui "t" si "g" in loc de "d". Iar fiecare "da" al ei pare un fel de "nga" de nu stii niciodata daca vrea sau nu ceva. Vad totul prin ochii ei care ma intreaba de 100 de ori intr-o plimbare cum se numesc floricelele alea galbene. Si cerul cu nori in forma de "simpatici", si luna care sta dupa nori, si stelele care nu-s mereu stele. Si stalpii de inalta tensiune de la iesirea spre Glina. Ii stiti? Ea acum i-a descoperit si ma intreaba ce sunt si ce fac pentru ca-i place sa-i explic despre cum vine electricitatea la priza si face sa functioneze aspiratorul, si televizorul, si fierul de calcat. Pentru ca ea acum le vede pentru prima data si ma face sa le vad si eu impreuna cu ea. Iar asta imi da impresia ca cerul este mai albastru si rapita mai galbena. Traiesc o viata noua prin ochii de copil.

 

 

Si totul e culoare!

Cu sufletul topit!

Ne pregatim pentru gradinita (o sa va povestec si despre ea, dar nu tin pasul cu viteza derularii episoadelor din sezonul asta nou de viata). Deci, ne pregatim. Amandoua. Pentru ca e un pas mare si pentru parinte si pentru copil. Pentru ca eu am fost mega rupta de raceala, asa viroza mai rar, si am zacut pe picioare 10 zile, nu am mai ajuns sa vedem gradinitele din plan. Dar lucram cu finete la pregatirea emotionala pentru ce va urma. Cu tact si subtil pentru ca niciodata nu poti fi destul de precaut cu ceea ce se poate dezvolta in mintea copilului dintr-o simpla idee. Iar eu imi doresc sa nu-i influentez perceptia despre locul respectiv. Lucram doar sa rezolvam, pe cat se poate, teama ca o sa o las acolo. Dupa plecarea bonei s-au reactivat crizele de anxietate de separare.... Dupa extrem de multa munca sa le facem trecute... Ne-am intors la square one. Minunat!

 

Matilda este un copil care intelege. I-am intuit asta de foarte mica si am urmarit sa ii cultiv aceasta trasatura. In educatia ei toate "interdictiile" au fost spuse o data. Si atat. I-am zis o data ca nu punem mana pe prize, ca nu trantim sertarele/usile, ca nu ne suim pe masa, etc. I-am prins momentul optim, i-am spus, i-am explicat consecintele in mod simplu si pe intelesul ei. Apoi, cand a avut capacitatea sa faca aceste actiuni cu control i-am aratat cum sa le faca in siguranta. Iar ea a inteles mereu. Deci la noi totul functioneaza pe baza de explicatii. Uneori mai putine sau aproape deloc necesare, in alte ocazii cu deliberari si insistat. Asta a aratat ca are nevoie, asta i-am oferit si asa am ajuns intr-un punct in care daca ii explici si ii arati ea asculta si poate face singura lucruri pe care nici nu le-as fi visat sa le faca la 3 ani. Asa ca am aplicat metoda explicatiilor blande si in ceea ce priveste gradinita. Se pare ca functioneaza.

 

Totul se intampla firesc, nu-i tin predici, nu-i spun ca "vai, ce frumos e si ce o sa te mai joci". Pentru ca este posibil sa nu fie asa. Si cum eu nu o mint si nici nu-i pun in cap idei prefabricate doar ii spun lucruri simple. Despre cum sunt jucariile. Despre unele lucruri pe care o sa le invete. Despre cum decurge o zi la gradinita in linii mari. Despre cum or sa fie diminetile noastre cand o sa ne pregatim sa plecam. Despre hainute si imbracat cand trebuie sa plecam la o anumita ora. Matilda este un copil crescut extrem de liber si in ritmul propriu. Programul pe care il are, il are intamplator pentru ca ea a fost un copil cu un ritm regulat. Si-a stabilit singura programul de somn si de masa de cand avea doar o saptamana, si asa face si in ziua de azi. Avem noroc, sa spunem, ca programul ei este destul de apropiat ca ore de cel dintr-o gradinita. Dar o pregatesc pentru schimbarile de ritm. Mai ales pentru "grabit". Sa ne pregatim si sa fim gata de plecare intr-un anumit timp.

 

In dimineata asta o pregateam sa iasa afara. I-am pus hainele necesare pe pat si am chemat-o sa o ajut. Acum se semi-imbraca singura. Cu nasturii de la pantaloni inca nu nimereste, dar e mai mult decat sufficient. Si in timp ce o asistam i-am mai povestit despre gradinita. M-a intrebat (iar) daca eu o sa stau cu ea. I-am spus (iar) ca la inceput, pana cand o sa cunoasca bine locul si copiii, o sa stau si eu cu ea. Apoi a completat ea ca dupa aceea eu o sa ma duc la serviciu si o sa vin sa o iau cand termin. A stat putin si m-a intrebat (iar) daca vin sa o iau. Am asigurat-o ca vin- ori eu ori mamaie o sa venim sa o luam mereu de la gradinita. Ca intai o sa stea pana mananca de pranz si dupa, cand o sa se intoarca mami de tot la serviciu (planuiesc o luna de program cu 4 ore ca sa o pot acomoda la gradinita), o sa ramana sa si doarma acolo, iar dupa somn se mai joaca putin, mananca o gustare si dupa vin sa o iau. I-am vazut teama in priviri si am reasigurat-o ca eu o iubesc foarte mult si ca niciodata nu as lasa-o undeva, ca mereu vin sa o iau. I-am spus ca toate mamele isi iubesc copiii si ca nu-i parasesc nici la gradinita nici in alta parte. M-a privit intens si mi-a sarit de gat spunand:

 

- Cu eci cea mai fumoaca iubicoa(r)e mami!

 

Nod in gat si lacrimi in ochi. M-a surprins sincer, nici nu stiam ca are conceptul de "iubitor", iar ei nu-i spune nimeni ca e ma-sa frumoasa. A fost din capsorul ei. Mi-a cerut sa o mai tin strans in brate. Am tinut-o si am stiut (iar) ca suntem pe un drum bun. Ca, probabil, ma va surprinde asa cum a facut-o de atatea dati. Ca trebuie sa am incredere in ea, asa cum am avut mereu, din prima clipa cand am stiut ca o sa fie. Stiu ca nu o sa fie usor, ca or sa fie pasi inainte si pasi inapoi, dar stiu ca daca am incredere in ea si in ritmul ei o sa parcurgem si etapa asta cu bine. Nu a fost ce am planuit, nu era momentul, dar stiu ca echipa noastra a trecut prin multe si ca impreuna o sa fim mereu bine. Iubitoare :). 

 

 

 

Acel sentiment numit...

O stare de suspensie. Nu stii ce sa spui. Daca sa spui. Daca mai are sens sa spui ca oricum toate vorbele spuse sunt prea tarziu spuse. Iti ard tamplele. Un elefant s-a asezat pe pieptul tau si sta acolo sa-si faca siesta. Genunchii iti sunt moi. Parca nici spatele nu mai sta la fel de drept. Capul ti-a cazut intr-o parte a tristete. Ochii stau singuri deschisi parca ar incerca sa inteleaga ei ceea ce creierul nu mai poate. O clipa cat un an. Imagini derulate, scenarii, neputinta. Stai... stai spectator in fata vietii tale. Pierzi controlul. Vezi, auzi, omul din fata ta vorbeste, dar tu plutesti intr-un ireal. O stare de suspensie. Dezamagire.

 

 

Iesi in aerul rece de afara si te loveste. Incepi sa auzi vorbele care ti-au fost spuse in ultimele minute. Parca si zambea, poate de la lucrurile vesele pe care le-ai spus tu inainte. Spuneai ceva de ziua copilului. Dar, totusi, cum de mai zambea? Ce ti-a spus? Da... spunea ceva... ca de maine nu mai vine. Daca te-ai fi intalnit cu Dumnezeu la pacanele si nu erai in asa soc. A zis ca nu mai vine. Nu stiu ce aiureala ca si-a gasit un loc de munca infect la stat. Oricum nu crezi o iota. Dar de maine?! Cum de maine?! Pai si copilul? COPILUL! Nu-i o haina veche pe care o arunci in fundul dulapului! E COPILUL! Copilul meu, icoana mea! Ca iti bati joc de mine e una, dar copilul?! Ce fac cu el? Cum ii explici? Si mai ales: ce fac cu el? Ca eu sunt om mare care si-a luat niste tepe colosale de la "prieteni buni", tepe emotionale de nu cred sa-mi mai revin in viata asta, na, eu sunt antrenata la magarii. Dar copilul? Copilul care nu stie ca oamenii nu au cuvant, ca azi sunt si maine nu? Ca promit lucruri si nu se tin de ele? Ca omul care s-a bagat la o treaba pentru niste ani, om pe care ea il valorizeaza urmatorul dupa ma-sa, ca omul asta de maine dispare? Ce sa inteleaga? Si, mai ales, ce se intampla de maine? Cine sta cu ea, unde merge, ce se intampla? Ce simte? Ce va crede?

 

Luni, bona Matildei, mi-a spus ca de a doua zi nu mai vine. Punct. Soc si groaza. Vineri a zis ca s-au deblocat niste posturi la spital si ca ar incerca sa-si depuna si ea cererea. Deja intrasem in alerta. Dar intre depus o cerere, acceptat si mers efectiv, mai ales la stat cu pile concursuri si proceduri e cale lunga. Apoi mi se parea incredibil ca pleaca de la super caldurica de la noi si copilul asta care si mie mi se pare ireal de bun (nu stiu cum o fi iesit asa din doi ca noi) si sa te duci femeie de serviciu intr-un spital- intr-un spital?! Lucrez in resurse umane, deci inteleg mai bine ca oricine cum sta treaba cu asigurarile, dar... stiu la fel de bine ca daca se asigura individual si platea din banii de la mine asigurarile la stat, ramanea cu mai multi bani decat o sa ia de acolo si ce comparam pana la urma? Sa stai intr-o casa noua si frumoasa cu un copil extrem de "comod" pe care dimineata il gasesti deja rezolvat si care de la 2,30 doarme pana vine ma-sa? De luni pana vineri si vinerea aia cel mai adesea scurta? Pe program de spital in ture 7 din 7 zile si cu munca aia? Adica, really? Dap, really. Luni vine la 11 si imi spune ca ea trebuie sa inceapa de a doua zi.

 

Am plecat la serviciu lasand-o pe Matilda intr-una dintre cele mai cumplite crize de dimineata din toata istoria. Probabil ca a auzit discutia. Nu stiu. Dar asa urlat dupa mine.... ajunsesem in fata blocului si inca o auzeam urland. Asta e copil de  gradinita?! Ca, evident, dupa socul asta la care nu te asteptai intr-o mie de ani, zici gata cu bonele! De unde alta? Si de unde alta MAINE? Si cand sa cauti, cand sa prelucrezi, cand sa acomodezi, cand sa verifici? Cand? Ca doar de aia aveai si bona, nu ca esti printesa *&^% si vrei sa stai sa-ti faci unghiile toata ziua, ai bona pentru ca nu ai cum sa stai tu cu puiu iubit! Si oricum te porti cu bona aia de parca e din portelan fin, ca daca se supara cu ceva, daca nu mai are grija de copil, daca PLEACA? Cei care au bona la copil, si stiu ca de obicei cei care au bona nu ai nici alta solutie pentru ingrijirea copilului, cunosc foooarte bine teroarea asta care te trezeste si in miezul noptii cu fiori reci. Am prietene care au copii de 4-5 ani si inca le tremura sufletul "ce se faca daca maine dispare bona?!".  Teroarea bonelor- cred ca va fi curand un diagnostic. In fine... deci pleaca! Si, ce faci acum? Eu nu am solutie pentru Matilda. Efectiv nu am! Mama nu poate veni sa stea cu ea, nici nu mai poate, nici nu vrea. Sau nu mai poate. Oricum e o solutie pentru 2-3 zile in urgente. Dar dupa? Plus ca acum nu poate ca deja are alte angajamente de Sarbatori. Gradinita?

 

Te apuci buimac sa cauti gradinite. Iti dai singur palme si te injuri. Bai, fiinta, cum dracu de te-ai relaxat asa? Ai crezut-o ca sta pana la 4 ani jumate, asa cum ati vorbit? Bai, dar tu nu ai invatat nimic de la viata asta?! Sa crezi in oameni? Mai ales in din astia straini? Dar si familie/prieteni? Ce dracu, mai Miruno? Cum sa nu ai tu plan de backup? Cum? Tu? N-ai avut... si nici nu ti-ai fi imaginat intr-o mie de ani... la modul cel mai sincer. Na! Ce ziceai? Gradinita? Ce gradinita, frate, ca doar iti cunosti copilul! Ti-a fost si foarte greu sa accepti si sa intelegi ca ea e EA si e cu totul altfel decat esti TU. Ca tu ai fost un copil foarte tzapan ca atitudine, sociabila, deloc timida, mult mai putin sensibila, mult mai putin tematoare. Apoi, tu nici nu ai avut de ales si nici nu ti-a suflat nimeni aer cu paiul. Poate ca ai fi avut nevoie sau poate ca nu. Dar tu esti tu, un om cu totul altfel. Alt temperament, alte experiente, alta personalitate. Altele conditiile. Tu cand nu ti s-a dat, ai luat. Ti-ai facut partea, dreptatea singura. Tu ai ripostat. Dar ea? Ea este altfel...

 

Ea este sensibila, da, mai mult decat mi-as fi dorit. Dar sunt convinsa ca sensibilitatea ei vine la pachet cu marea ei capacitate de a intelege. Cu marea ei capacitate de a empatiza. Cu felul in care simte tot. Vede tot. Cu faptul ca este cu mult mai inteligenta decat am fost eu (sau taica-su). Un copil cu mintea ei nu are cum sa nu fie sensibil. Apoi... ea e timida. Asta alt lucru greu de digerat de un om ca mine- deloc timid. Dar l-am inteles, l-am documentat, l-am respectat asa cum este. Mi se spune adesea ca asa o vad eu, ca toti ii vedem speciali. Evident ca ea e speciala pentru mine, dar ultimele lucruri din lume pe care eram pregatita sa le vad drept speciale erau sensibilitatea exagerata si timiditatea. Cine ma cunoaste, stie. Dar a trebuit sa o vad asa cum e ea, nu cum o vroiam eu. Sa o inteleg. Sa incep sa invat cum se creste un copil ca ea. Sa nu o vatamez, stirbesc, accentuez in trasaturile astea. Iar pentru un copil ca ea fortatul este egal cu dezastrul. De accea a trebui sa lupt cu oroarea de bone, cu frica de a lasa copilul mic cu un om strain. Sa inving imaginile pe care le aveam in minte din parc- cu bone complet neglijente, prost crescute, violente, etc. Sa accept ca nu eu o sa-mi cresc copilul. Pentru ca nu aveam alta solutie, sunt unic sustinator, trebuia sa muncesc ca din aer nu creste nimeni. Mi-am calcat pe suflet, mi-am muscat buzele de mii de ori, am tacut, am luptat cu instinctul care iti urla in creieri ca e absolut nefiresc sa-ti lasi copilul cu un strain si am facut-o. Acum un an jumate, cand dupa 6 luni in care a stat mama mea cu Matilda, am adus o bona. Am avut super-mega-ulta noroc cu felul in care s-a purtat cu Matilda. Pentru ea a fost omul ideal care sa ma inlocuiasa cele 10 ore pe zi. Si in ultimele 15 luni de infern care s-au dovedit a fi viata mea recenta, faptul ca Matilda era bine acasa, ca era in siguranta, iubita, pretuita si inteleasa... a fost singura mea bucurie. Era singurul lucru stabil, in echilibru. Pana luni...

 

Deci... gradinite. Sunt. Nenumarate. Ca de aia am si dat 20 de mii de euro in plus pe apartamentul asta. Stam intr-o zona foarte buna pentru copii. Intr-o raza de 1 km in jur numar asa cu ochii mintii vreo 20 de gradinite particulare si vreo 5 de stat. Gradinite sunt. Toate promit marea cu sarea. Dar daca eu nu-mi doresc deloc marea cu sarea lor? Daca noua nu ni se potriveste deloc? Daca eu nu vreau ca fi-mea sa fie "conforma"? Nu vreau sa "fie cuminte", nu vreau sa stea la ordin, nu vreau sa faca lucruri la comanda, nu vreau sa o "invete" ei? Nu vreau sa fie inglobata fortat, "socializata"? Si, si mai important, daca ea nu vrea nimic din toate astea? Daca ea imi spune cu toate vorbele ca ea vrea la ea acasa? Matilda are un ritm, ca orice copil. Nici macar nu stie ca altcineva ii poate altera acest ritm al ei. A fost crescuta liber, natural. Nu dupa un program fortat, nu cu "trebuie". Matilda a fost ghidata si insotita, nu constransa. Apoi, are cu totul alt ritm pentru invatare, mult peste varsta ei. Dar are si cu totul alt ritm pentru integrare in "sistem". Nu stiu daca sub varsta sau peste, sau.... Pentru ca treburile astea emotionale sunt greu de cuantificat. Dar mie, si oricui o cunoaste si nu-i plin de prejudecati, imi este absolut evident ca pentru ea gradinita in momentul asta ar fi o mare trauma. Nici nu mai ajung la capitolul alimentatie, program si educatie- ca oricum noi suntem din alta poveste cu totul. Dar pana la episodul ala, trebuie sa-l depasim pe cel in care copilul asta va plange pana la lesin niste .... de-nenumarat-saptamani. (Da, stiu, foarte multi plang, dar unii plang incompatibil cu lasatul lor acolo).

 

Si... ce o sa faci? Totusi? Alta bona, nu. Gradinita, nu. Iti dai demisia? Traiti din dude? O iei cu tine la munca? Cele de mai sus si cauti alta sursa de finantare? Faci gradinita acasa? Castigi la loto si iti permiti sa stai acasa ca sa-ti cresti copilul? Maine e tragere la Loto, poate se intampla asta. In clipa de imposibil in care suntem acum, varianta cu Loto pare cea mai realizabila :)). Sa mai spun ca toata istoria asta s-a intamplat cu doua zile intainte de ziua de nastere a Matildei? Nu mai zic... Ce sa mai zic?... Despre cum a fost prima noastra vizita la gradinita, fix in dimineata zilei ei de nastere, o sa va povestesc separat. Intre timp cautam si alta bona. Le incerc pe toate... merg in paralel. Nu stiu cum o sa reusim... pentru ca nu stiu. Cred ca este pentru prima data in viata asta cand nu stiu.... Eu nu pot lipsi de la munca... am lipsit acum 2 zile si... deci nu pot. Pentru gradinita/bona e nevoie de timp. Pentru gasit, pentru stat impreuna, pentru transferul lent. Pentru... Iar un copil de 3 ani nu e un bebelus sa-i "aduci" tu o persoana care ti se pare potrivita. Copilul de 3 ani are pareri, preferinte, dorinte. Copilul de 3 ani o iubeste pe femeia alturi de care a crescut timp de un an jumate... si intreaba de ea. Intr-o zi o sa o uite. Dar acea zi nu va fi maine. Momentan la noi se boleste, ca de ce sa fim sanatosi cand putem sa fim bolnavi? Nu? Maine avem petrecerea de ziua ei...

 

 

 

 

O concluzie? O morala? Chiar nu stiu... Cautam bona? Ar fi o concluzie.

 

 

O pereche... de maini

Plecarea fara preaviz a bonei ne-a dat vietile peste cap. Inca nu pot gandi mai departe de maine. Nu stiu ce vom face. La modul cel mai sincer. Situatia este la limita imposibilului. Am un gol in suflet cat China. Chiar mai mare. Nimic nu ma secatuieste de forta interioara mai tare pe lumea asta decat lipsa de cuvant a oamenilor, neonorarea promisiunilor, incalcarea increderii. Mintea mea nu se pune in line cu genul asta de comportamente, nu poate. Ma tulbura poate mai mult decat ar trebui. Si stiu ca senzatia asta o sa ramana cu mine mult timp de acum in colo. Am mai trecut prin asta cu oameni foarte apropiati, teoretic, dar nu puteam sa spun ca-mi era dor, abia depasisem momente care-mi atarnau ca un bolovan de gat. Momente urate cu oameni pe care-i consideram frumosi. Asa ca nu simteam deloc nevoia sa mi se arate iar ca oamenii sunt de doi lei si cuvantul dat nu inseamna nimic. Mai ales acum. Mai ales in felul asta. Mai ales cand sunt in joc sentimentele si binele Matildei. Chiar nu stiu ce o sa facem. Dar azi e azi, maine e ziua cea mare, asa ca o sa ma gandesc dupa. O sa vedem. Insa astazi a trebuit sa-mi iau concediu fortat. Si daca tot mi-am luat... de ce sa nu-i facem in ciuda vietii asteia cu fundul in sus si sa avem o zi minunanta. O zi in trei! Iar cand se aduna un Taur, un Berbec si un Capricorn...

 

Ma suna aseara si ma intreaba daca nu vreau sa petrecem ziua de astazi impreuna. Stie ca eu evit socializarile prea dese cu Matilda, stia si ca sunt trista pana in maduva oaselor. Ca sunt obosita si satula de nasoale pana la lacrimi. Asa ca a insistat. Trebuia sa ne vedem la 10. In stilul lui specific a ajuns la 12. Numarat pana la 10  100, trecut peste. Luat troti si iesit in parc. Frumos tare azi. Chiar prea soare pentru albinosii mei. Am iesit fara planuri. Ne-am plimbat pe unde ne-a dus copilul. Si copilul de obicei ne duce pe unde e iarba mai mare si aleargaaaa. Si cadeee! Da ce mai aleargaaaa!

 

 

Apoi am facut un binemeritat popas la Terasa Cafeneaua Actorilor- locul nostru de liniste. Am stat la soare. Am privit ratele. Am hranit pestii. Am ras. La sfarsit Matilda a "spalat" farfuria.

 

 

 Iar altii mai slab dotati capilar au uitat sa-si ia sapca de acasa (de fapt, stie ca nu-mi place mie, saracul!). Am improvizat din darnicia Matildei.

 

Acum Ea doarme. El a promis ca diseara face clatite. Eu scriu ca sa-mi imbuteliez starea de bine de astazi, o sa am sigur nevoie de ea.

Si... ce a fost cel mai frumos... am putut sa facem "Zboaraaa, cioaaara, zboooara!". Jocul acela (nesanatos, stiu) cand adultii alearga si iau copilul pe sus. Pentru asta ai nevoie de inca o pereche de maini... astazi le-am avut.

 

O marti altfel. Altfel de frumoasa!

 

Scrisoare deschisa catre Adrian Tiglea

Acest articol este scris prin prisma experientelor mele ca parinte unic, nu este universal valabil. Sunt opiniile si sentimentele mele in fata celor scrise, intr-un moment de delir "filosofic", de acest personaj nefericit- asa cum se autodeclara chiar el.

 

 

 

Adrian Tiglea,

 

Ti-as spune "stimabile" sau "domnule", dar cred ca am produce o mare confunzie inca din debut. Asa ca o sa ne rezumam la Tiglea.

 

Tiglea, noi suntem Miruna si Matilda Margarit iar impreuna formam o familie monoparentala. Astazi as fi vrut sa scriu despre ziua de nastere a familiei noastre, ciudat cum m-am impiedicat de articolul tau tocmai in apropierea acestei zile binecuvantate. Dar m-am oprit din exaltarea sentimentului de parinte pentru a imi intrista sufletul cu opiniile vomitate de tine in acest articol- Monoparentalitate ca o ratacire de fiinta.

 

In opinia ta "a creste intr-o familie monoparentala este ca si cum ai fi bolnav de lecucemie." "Un atac la demnitatea umană, o desconsiderare a bobului de dumnezeire din individ, o violare a intimităţii de a fi fericit, o stare perpetuă de oboseală metafizică, o insomnie a optimismului, o sucombare a bucuriei de a respira. În majoritatea cazurilor, familia monoparentală nu este apanajul destinului funebru, al unui Dumnezeu mâniat pe creatură ori a unui virus cosmologic." Probabil ca am putea inchide "cazul" aici. Dar din mizeria morala in care ma balacesc ca parinte unic o sa-mi rup cinci minute incercand sa ma ridic la nivelul tau. Ceva imi spune ca nu esti parinte. Sau daca esti, esti o versiune tare nefericita. Tot din curentul ala existentialist al filosofie catre care spui ca te indrepti, ceva imi spunea ca ai fost si un copil la fel de nefercit. Nu stiu de ce, dar astazi ma simt generoasa, asa ca o sa-ti impartasesc niste clipe din viata de parinte. Si o  sa o fac cu rabdare si calm, rabdarea pe care ti-o dau trei ani de crescut singur un copil. Din clipa in care s-a nascut si in fiecare clipa de atunci.

 

Pe noua aprilie se implinesc trei ani de cand s-a nascut Matilda si vreo 24 de ani de cand sunt parinte. A fi parinte nu incepe cu acea clipa in care un copil se naste. Ci incepe din clipa in care ti-ai dorit pentru prima data sa fii unul. Cu acea clipa in care te-a strabatut fiorul iubirii pentru acela care intr-o zi iti va fi copil. Cu acea clipa in care ai simtit ca pe undeva pe langa tine pluteste un suflet care te-a ales, un suflet care intr-o zi o sa coboare aici si iti va fi copil. De cand iti deschizi sufletul catre aceasta iubire. Incepe din clipa in care pui prima "caramida" a vietii tale de adult.  De cand incepi sa te construiesti  constient ca om bun si frumos, ca om demn de a fi parinte. De cand incepi sa construiesti ceea ce va fi casa sufletului acelui copil. Ceea ce va fi casa lui aici, pe pamant. De cand deschizi prima carte despre psihologia copilului. De cand iti iei primul job si incepi sa construiesti un viitor confortabil pentru tine si pentru puiul tau. Incepe dinainte de a-l cunoaste pe cel care va fi cealalta jumatate. Esti parinte cu mult inainte de a naste acel copil. Cel putin asa a fost pentru mine. Si pentru multi altii. De aceea iti spun, nu ai habar ce inseamna sa fii parinte. Evit sa spun ca nu stii ce inseaman sa fii mama, evident ca nu stii, dar nu vreau sa separ dragostea si responsabilitatea de parinte intre a fi tata sau a fi mama. Dar nu ai putea debita asemenea ineptii daca nu ai fi decat "copilul" unor concepte depasite si golite de continut, metaforizate pe un ton demn de un personaj cu mustata mica si freza intr-o parte.

 

Vrei sa stii cum se intampla? Se intampla ca inainte sa concepi un copil sa te cunosti foarte bine, chiar foarte. Sa stii cine esti, ce poti si ce nu, ce simti si pana unde simti, sa stii ce vrei, sa stii cum ajungi acolo, sa stii cum iti va fi cand ajungi acolo. Se intampla sa ai studii psiho-sociale, sa fii pasionat de psihologie, sa o simti si sa o gandesti inca dinainte sa deschizi prima carte de specialitate, se intampla sa citesti mult in general si despre psihologia copilului in special. Se intampla sa fii foarte impacat cu tine si cu ceea ce a fost copilaria ta. Sa o intelegi. Sa stii ca un prunc nu creste oricum, ca nu-i floare sa o pui la soare si sa-i torni apa la radacina. Sa stii si cum se zamisleste un prunc si ca nu-i vorba doar de trup si de dorinta a trupului. Se intampla sa fii foarte pregatit. Sa fii calificat in cel mai propriu sens pentru a deveni parinte. Se intampla si sa-ti doresti acest lucru cu fiecare celula de suflet si particica de minte. Sa fii foarte constient de ceea ce-ti doresti. Atat de constient incat sa-ti poti vedea copilul nenascut aievea. Deci se poate intampla sa le ai pe toate cele de mai sus dar sa ajungi dintr-un "accident de samanta" sa fii parinte intr-o familie monoparentala. Asta te face un criminal al destinului acelui copil? Un criminal al oranduirii destinului dintr-o minte ingusta si meschina?  Te face un iresponsabil? Un aducator de apocalipsa sociala? Un cancer? Sau faptul ca ipotezele tale sunt fundamental false te conduce catre concluzii fundamental gresite?

 

Sa fii parinte intr-o familie monoparentala inseamna mai mult decat orice sa-ti asumi rolul. Sa lasi in urma ceea ce ai fost- individul unic de pana atunci- si sa-ti asumi rolul de parinte. De ce mai mult decat in cazul unei familii cu doi parinti? Simplu! Pentru ca esti singur, pentru ca esti doar tu, pentru ca nu-ti poti gasi scuze si lipsa de asumare, pentru ca nu poti lua pauza, pentru ca acel copil te are doar pe tine. Pentru ca nu poti fi altfel decat un parinte constient. Pentru ca nu poti obtine asta decat prin anulare de sine "individ" si imbratisare completa de sine "impreuna". Al vietii de familie. Paradoxal teoriei tale, printii unici sunt printre cei mai dedicati, instruiti, avizati, implicati parinti din cati cunosc. Tocmai pentru ca stiu ca responsabilitatea lor este dubla. Tocmai pentru ca sunt mult mai constienti de ce inseamna sacrificiul de sine. Tocmai pentru ca nu mai exista strop de egoism. Tocmai pentru ca stiu ca nu-si permit nici sa moara. Tu poti intelege asta. Ma indoiesc ca ai putea cuprinde sentimentul unui parinte singur caruia nici moartea nu-i este permisa. Pentru ca este doar el si fara el e golul infinit. Nu mai e nimeni. Deci trebuie sa fie!

 

"De multe ori, părinţii, mai cu seamă atunci când copiii le sunt mici, uită de prezenţa, alături de cuplul lor, a unui suflet distinct, înzestrat cu potenţialităţile proprii unui om matur, a cărui bună sau rea aşezare în fiinţă, de mai târziu, depinde în mod substanţial de atmosfera familială, de tălăzuirea ori de temperarea dezacordurilor inerente vieţii de cuplu."

 

Aici pari sa-mi dai si tu dreptate... Parintele unic vede si simte mai adanc statutul sau de parinte. Poate pentru ca singura lui preocupare este copilul? Poate pentru ca isi pune mai multe intrebari, poate pentru ca are mai multe indoieli? Parintele unic tinde sa-si vada mai repede copilul ca pe o fiinta unica. Nu-l confunda cu el, nu si-l asimileaza, nu il priveste ca pe o anexa a cuplului. Pentru ca, exact, cuplul nu exista! Deci copilul unui parinte unic nu va fi niciodata a 3 a roata. Va fi valorizat pentru ceea ce este el, nu pentru ca este un "produs" al partenerilor. Va fi respectat ca individ. Inca din pantec, inca din prima clipa. Copilul unui parinte unic este un copil asumat constient, nu este o intamplare, nu este un dar pentru cineva, nu este un egoism sau un "trebuie" dintr-o ordine vietii. Copilul unei familii monoparentale traieste in liniste, in armonie, in echilibru. Pentru ca sunt deja doi- parintele si puiul sau- iar pentru echilibru de asta aveam nevoie. Deci, o data in plus, esti intr-o trista eroare. Parintele contemporan, fie el singur sau in cuplu, este un parinte din ce in ce mai constient. Din ce in ce mai informat. Mult mai dispus si mai orientat catre pretuirea copilului ca individ, ca entitate separata. Ba chiar as spune ca se tinde spre cealalta extrema: de cult al copilului. Deschide ochii in jur si vezi pe ce lume traiesti! Lasa lecturile depasite si observa ce se intampla in jurul tau. Lasa handicapul emotional in urma si incearca sa evoluezi! Lumea din jurul tau a facut-o!

 

Monoparentalitatea este un păcat ontologic nu numai din raţiuni economice. Sociologii au demonstrat că o familie cu un singur părinte – copiii fiind crescuţi, în majoritatea cazurilor, de o mamă singură – se află la limita de jos a sărăciei, fapt care antrenează numeroase ambiguităţi de natură organică.

Cum iti sugeram si mai sus, scoate capul din nisip! Majoritatea familiilor despre care vorbesti, familiile monoparentale materne, este tot mai des formata din femeie independente social si material. Femei care isi permit mai mult decat isi permit foarte multe cupluri. Femei culte, educate, implinite profesional. Femei care frustreaza barbatii mici (ca tine). Tot mai des din lipsa de asumare a partenerului de sex masculin iau nastere aceste familii pe care le hulesti. Tot mai des lipsa de adaptare in fata schimbarii rolurilor sociale clasice este cauza parasarii cuplului si a responsabilitatilor de parinte. Si tot mai des parintele unic isi poate asuma cu succes rolul de furnizor al bunastarii materiale a acelui copil. Este si cazul nostru, pentru ca dincolo de a fi parinte singur, am fost intai un om intreg, un om care si-a construit o viata, un om care si-a asumat aducerea unei alte vieti pe lume. Aici nu stii tu unde sa te pozitionezi, din pacate. Te trag in jos teoriile de acum 150 de ani cand femeia era doar un accesoriu, teoriile celor care o considerau putin mai mult decat un animal.

 

Dar, adevărata fractură vizează sufletul copilului, implicit pe cel al viitorului adult. În primul rând, vorbim despre disconfortul afectiv creat copilului care, comparându-se cu colegii săi, descoperă disidenţa ontologică în care a fost aruncat fără voia sa. În al doilea rând, a trăi cu un singur părinte este sinonim cu a te ruga unei jumătăţi de zeu. Cum fiecare părinte joacă un rol precis în dezvoltarea psihologică a copilului, absenţa mamei ori a tatălui handicapează copilul, pentru toată viaţa, de acel surplus de fiinţă, necesar reuşitei existenţiale. Pentru că, şi asta se uită adesea, oamenii care izbândesc cu firea în viaţă – şi care reuşesc această performanţă cu cât mai puţine sacrificii de ordin emoţional – sunt aceia care nu poartă în ei rănile deschise ale separării părinţilor. De cele mai multe ori, în loc de a se concentra asupra dezvoltării proprii şi a se bucura de sinele lor, aceşti tineri sunt măcinaţi de dureri nevindecabile, cauzate de handicapul emoţional dobândit ca urmare a absenţei unuia dintre părinţi. Este ca şi cum ai trăi cu o fereastră spartă în suflet: adeseori te trage răceala, iar depresiile nepoftite se strecoară cu uşurinţă printre cioburile împlântate în fiinţa ta. Şi, în loc de a se izbăvi existenţial prin construirea unor familii proprii, fericite şi sănătoase din punct de vedere emoţional, adeseori aceşti oameni abuzaţi sufleteşte de drama monoparentalităţii ajung să îşi şchiopăteze propria familie sau aleg să nu se căsătorească niciodată. Trecutul, în loc să fie o proptea, a devenit o încremenire în durerea de suflet. Viaţa lor semănând astfel unui mormânt care îşi aşteaptă în fiecare clipă ţărâna umană. Şi nu este doar o metaforă canceroasă, este reflexul hiperbolizat al unui adevăr existenţial. Aveţi, grijă, deci.

Abia aici, pe final, ai inceput sa capeti putina substanta. Hiperbolizata si ea, dar este. Insa, fii pe pace! Nimic nu preocupa pe lumea asta mai mult un parinte singur decat intrebarea "ce sa fac sa fiu destul?". Nu exista parinte care sa nu se gandeasca la asta. Chiar daca are un partener. Parintele constient este acela care nu se culca pe aura autosuficientei. Parintele constient este mereu in evolutie, in autodepasire. El invata zi de zi, creste zi de zi. Iar asta nu tine de a fi singur sau impreuna. Tine de un statut asumat. Iar pentru parintii singuri nicio lupta nu este mai mare decat cea cu tiparul manipulativ tatuat in sufletele noastre, tiparul familiei fericite. Iar in acest tipar socialul ne-a plantat doi parinti. Nu pentru ca altfel nu se poate, nu pentru ca doi parinti aduc automat fericirea, ci pentru ca asa "trebuie". Si nimeni nu sta sa analizeze acest trebuie, nimeni nu se lupta sa rupa tiparul care nici macar nu-i apartine. Este socialul, norma, comoditatea, confortul, impartirea obligatiilor, asumarea comuna a bucuriilor. Aici ai putea avea putin dreptate daca nu ai fi atat de inversunat si nu ai pleca iar de la ipoteze false. 1. Ca o familie cu doi parinti este apriori una fericita si aducatoare de echilibru sufletesc si suces in viata. 2. Ca o familie monoparentala este cauza gaunoasa a raului din sufeltul omului in devenire, ca nu poate exista echilibru, ca nu poate fi generatoare de fericire. Daca discursul tau ar fi fost despre armonie si fericire in familie, despre intelegere si maturitate emotionala, daca ar fi fost pro educatie empatica, pro formare adult echilibrat poate ca te-as si iertat pentru mojiciile de mai sus. Dar nu! Articolul tau nu este in sprijnul cuplului, nu este contra divortului. Nu! El este o insiruire agresiva de vorbe inflorite impotriva parintilor unici. A mea si a celor asemenea! Fie ei asumati sau deventi.

Tiglea, copilul meu nu va creste in a fi un monstru emotional, un handicapat social, un om incapabil de a atinge succesul in viata pentru ca este crescut de un singur parinte! Dar cu singuranta va simti mila sau compasiune atunci cand va intalni personaje ca tine! Copilul meu este crescut catre empatie, intelegere, diversitate. Copilul meu stie ca s-a nascut pentru el, pentru viata, pentru ca era dreptul lui de a se naste. Nu pentru ma-sa sau pentru ta-su. Stie ca a fost adus pe lume cu dragoste. Stie ca este iubit si inteles. Stie ca este liber sa simta si sa gandeasca. Sa fie asa cum isi doreste sa fie. Stie ca exista diversitate. Stie ca exista familii in care sunt doi parinti, fie de sexe diferite, fie de acelasi sex. Stie ca exista familii in care exista o mama sau un tata. Doua mame, doi tati, doua mame si un tata. Tot familii sunt! Numarul protagonistilor nu granteaza fericirea sau armonia. Ci calitatea lor! Calitatea de parinte! Asa ca fii linistit, nu-mi purta mie de grija si nici copilului meu. Nu ai fost tu acolo cand imi caram singura sacosele de la piata, nu ai fost acolo cand mi-am nascut copilul, nici cand i-am pazit incubatorul, nici cand nu am dormit cu saptamanile, nici cand nu am liniste pentru ca trebuie sa fiu mereu cu un pas inainte si sa anticipez urmatoarea mutare a vietii, nici cand o sa ma intrebe explicit de ce altii da si ea nu. Cum nu ai fost acolo la niciun zambet, niciun pas, nicio imbratisare, niciun sfat, niciun cuvant. Tu esti in carti si in teorii depasite, nu esti in viata in care noi traim si crestem oameni frumosi si fericiti. Chiar si asa, monoparentali!

Tot ce iti pot ura, Tiglea, este sa evoluezi in a fi parinte, sau macar om. Sa simti fericirea, sa simti binecuvantarea, sa simti responsabilitatea, sa simti greul, sa simti frumosul, sa vezi cat esti de mic, cat esti de mare. Sa-ti tii copilul in brate in prima clipa de viata si sa intelegi ca pentru tot restul respiratiilor tale nu o sa mai ai alta grija in lume decat sa faci acel copil un om fericit si intreg. Ca nu o sa-ti iasa niciodata tot aerul din plamani pana in clipa in care ai sa mori, si poate nici atunci, pentru ca ai devenit parinte. Pentru ca viata ta e acum a lui. Pentru ca o sa-i porti mereu grija si dorinta de bine. Pentru ca ca o sa te trezesti, o sa mananci si o sa dormi doar pentru a fi acolo, langa el. Pentru ca din clipa aia nu o sa te mai cheme Tiglea, o sa fii rebotezat, o sa te cheme Parinte. Altfel, ai grija, o sa cresti inca unul la fel ca tine!

 

 

 

De ce nu mai scrii?

De ce nu mai scrii? M-au intrebat prietenii, cunoscutii, necunoscutii. M-ati intrebat voi, cei care citi de drag. Am primit o avalansa de cereri pe Facebook, credeati ca am patit ceva. Pot doar sa va multumesc. Este placut sentimentul ca oamenilor le pasa. Nu am patit nimic. Matilda este bine, recupereaza greutatea pierduta. A inceput sa doarma noptile, nu mai plange in somn, nu mai tresare, nu mai transpira. Inca doarme cu mana in parul meu, nu cumva sa plec. Se pare ca a depasit momentul bolii si al spitalizarii. Este bine. Asteapta cu emotie petrecea pentru ziua ei. Este inca indecisa ce fel de tort vrea, sa fie cu Docoitza Pusica sau cu Pintzenga Ofia. Dileme de 3 ani fara doua saptamani :).

 

 

In rest... In rest eu trec printr-o perioada in ceata. Asa ma simt. Bajbai. Totul e bine, dar ceva nu e. Nu-mi gasesc locul, energia, sensul. Stau cu orele si ma uit la pozele ei de cand era mica. Parca am nevoie sa-mi (re)confirm ca noi suntem alea. Ca eu am adus-o, crescut-o. Ca eu o iubesc. Ca eu sunt mama. Spaima spitalizarii m-a afectat mai mult decat ma asteptam. Cele cinci zile de ganduri nefericite, de pazit copilul care nu mai stia cine sunt. Habar nu am... daca e asta sau altceva. Daca e un soi de soc postraumatic sau un soi de depresie. Sau astenia asta supralicitata. Habar nu am! Nu gasesc un gand sa ma agat de el si sa fiu productiva. Functionez si atat. A trecut o luna. Iar eu doar functionez. Asa, la relanti. Ma conserv de parca altceva nasol  va urma sa vina.

 

Si sunt obosita. Dincolo de limitele bunului simt de obosita. Vin de la munca deja secatuita. Intr-o ora sunt inumana. Si ma mai asteapta minim doua pana cand vrea la culcare. Iar eu nu mai pot. Imi vine sa ma intind pe jos si sa dorm. Ea are insa cu toootul alte planuri. Pe alea in care mami trebuie sa faca. Si numai mami. Iar eu nu mai pot. Cand am ajuns in punctul in care simteam ca-mi crapa capul de somn si de nervi ca nu pot sa dorm am chemat-o pe mama. Este la noi de cateva zile si am putut sa iau o pauza. Nu mi-e nici mai bine, nici mai rau. Dar nici nu imi mai vine sa dau cu mine sau cu ea de pereti, cu ea, cu fi-mea. Pentru ca ala a fost momentul in care am zis stop, am ceva, ceva nu e bine. Eu mi-am jurat cand am facut copilul asta ca daca nu am mintea in cap incat sa nu fiu violenta cu ea, mai bine o dau altuia care merita mai mult sa fie parinte. Iar eu incepeam sa am sentimentul ca nu o mai merit. Asa ca pauza.

 

Duminica am incercat niste "me time". Am iesit. M-am intalnit cu oameni. M-am plimbat. Apoi am fost in parc. Am mancat o pizza. Am stat la soare si am citit. Mi-am dat seama ca am uitat cum e sa fii singur. Cum e sa ai timp pentru tine. Nu mi-am gasit locul. Dupa cateva ore m-am dus acasa. Matilda dormea. Imi era dor de ea. N-am nevoie de timp departe de ea. Eu sunt problema. Am nevoie de timp departe de mine. De mine cea din ultimul timp. Trebuie sa o privesc de la distanta si sa inteleg de ce e nemultumita aceasta persoana care aparent are totul.

 

 

Poate e doar oboseala. Poate primavara. Poate chiar nu sunt fericita. Sau trista. Si nu-mi place sa scriu trist.

 

P.S. vinul a fost prost, nu l-am baut!