Matilda, always amazing!

- Mami, tu poti sa te duci sa te culci linistita in camera ta, eu dorm in camera mea singurica!

 

Si cam asta a fost. Atat de simplu. Trei ani mai tarziu s-a desprins de mine si s-a dus in camera ei. La doua luni de viata o mutam in patul meu. Eu epuizata de zecile de curse intre patul meu si al ei, ea prea lunga pentru a mai putea dormi pe lateralul patutului, asa cum ii placea. Am luat-o langa mine, luptandu-ma cu toooate teoriile tampite despre dependenta si alte "pericole", si mi-a luat foarte mult timp sa ma obisnuiesc sa dorm cu ea. Unu- pentru ca am un somn foarte usor si ma trezeste orice miscare, respiratie, sughit, partz, orice. Doi- pentru ca eram intr-o cumplita criza de anxietate ca va muri si eu nu o sa fiu treaza in clipa aia sa o salvez. Nu am dormit decat pe atipite luni intregi. A fost epuizant, dar am fost acolo cand a facut 42 temperatura in somn si a devenit inconstienta. In liniste, din senin, fara niciun semn. Am simtit-o ca dogorea si auzeam sa respira putin altfel. Am fost langa ea sa o salvez, avea doi ani. Sunt convinsa ca daca atunci ar fi fost in patutul ei sau in alta camera, acum nu as mai fi avut un copil intreg.

 

Deci am impartit acelasi pat timp de trei ani. Mai mult, nu am lipsit niciodata de langa ea. In toti astia trei ani au fost trei ocazii cand am plecat inainte sa adoarma, dar  am fost acolo cand s-a trezit. In toti anii astia a fost alaptata seara de seara, ba chiar noapte de noapte pana acum 2-3 luni cand a renuntat treptat la suptul de noapte. Si, da, este un copil crescut doar de un parinte si foarte atasat de aceast parinte. Insa, orice copil se desprinde cand este pregatit. Ca nu ma asteptam deloc, deloc, deloc ca aceasta desprindere sa se intample acum? Chiar nu! Nu dupa saptamana asta la gradinita, nu dupa tot ce am indurat in ultimele 5 zile. De cand ne-am mutat i-am spus ca poate dormi oricand in camera ei. Atunci cand va vrea. Si daca vrea. Iar daca apoi ii e teama sau vrea inapoi cu mine, poate veni oricand. Toate usile noastre sunt mereu deschise. De fapt, noi de asta ne-am si mutat, pentru camera ei. Un timp dupa mutare a dormit la pranz acolo, dar cu bona. Apoi, a fost spitalizarea din februarie care i-a rupt ritmul si a slabit-o mult, s-a intors in patul meu si dormea cu un tricou purtat de mine in brate. Noptile le-a dormit mereu cu mine. Asa ca surpriza de aseara a fost... Am stat in pat si am privit tavanul, o tot asteptam sa o aud lipa-lipa pe hol. Dar ea deja dormea dusa, iar eu nu stiam ce sa fac singura in tot patul. A fost...

 

De fapt, a fost asa cum este ea. Un copil mereu uimitor. Si cred ca a vrut sa-mi aminteasca asta. Si sa-mi aminteasca despre cum a facut tot ce a facut pana acum. Intr-o zi s-a hotarat brusc ca ea merge, chiar daca inainte abia statea in fund si nu se mai ridicase niciodata in picioare. Cum intr-o zi a decis ca vorbeste, si a vorbit chiar daca inainte nu zicea decat 10 cuvinte. Si tot ce a facut, mereu intai in mitea ei si apoi perfect si la exterior. Asa cum stie ce am in fiecare sertar fara sa-l fi deschis ea vreodata, asa cum stie ce simtim si atunci cand nu vrem. Mi-a adus aminte ca trebuie sa am incredere in ea si sa-i accord timpul pentru a putea face totul singura. Acum doarme in camera ei somnul de pranz. La fel, simplu, fara sa stau langa ea, fara supt, fara nimic. Am sarutat-o pe frunte si i-am zis somn usor.

 

Copilul meu mi-a oferit o lectie de intelegere! Dimineata a venit si s-a mai cuibarit putin langa mine. Era vesela si linistita. Copilul meu a crescut!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Despre celalalt copil

Eu am un copil. Matilda. Fetita mea, Matilda. Fetita mea care de cand avea doar cateva ore imi zambeste si treaza si-n somn. Copilul meu blajin si minunat, copil crescut cu cea mai mare dragoste de care pot fi capabila. Si sunt. Copil ocrotit, respectat, alinat. Copil lasat sa creasca asa cum simte el, cu putine limite, dar ferme, cu multe explicatii, cu negocieri, argumente si ales impreuna. Copil vesel si pozitiv, copil care atunci cand ne vede tristi vine si ne spune ca trebuie sa fim "frumosi si fericiti", copil care ocoleste furnicutele de pe asfalt pentru ca trebuie sa traiasca si ele. Copil care pune melcii pe iarba pentru a nu fi calcati de trecatori. Copil care iubeste tot ce o inconjoara, care se aseaza sub un tei inflorit si spune fascinata de cat de frumos este ca ceva asa minunat nu a mai vazut. Copil care de mic a fost ca o closca, isi aduna jucariile in jurul ei si le ocrotea. Copil care s-a ferit mereu din calea celor care erau prea "zgomotosi". Copil care nu-si iese din ale lui decat daca insisti muuult si-i apesi toate butoanele care o deranjeaza. Care mananca si doarme fara insistente si pacaleli. Copil care mi-a fost mereu un pansament pentru suflet. Copil care si-a dorit mereu sa faca singur, sa invete singur- sa mearga, sa manance, sa se imbrace, sa se spele-.Matilda mea frumoasa si iubita. Iar pentru ea "frumoasa" inseamna buna si luminoasa, nu frumoasa la chip, frumoasa pe dinauntru. Pentru ca nimeni nu i-a spus ca frumosul este pe afara, iar ea a inteles ca este ceva dincolo de un chip frumos. Matilda mea vesela si vioaie care alearga, sare, se urca pe plase, stie fiecare potecuta si rata din parcul nostru. Fetita care invata sa mearga pe bicicleta si sfatuieste "partenerii" ei pe doua roti sa-si puna casca pe cap pentru ca se pot lovi. Si sfatoasa in general, mereu pusa pe ajutat orice fiinta mai mica. Matilda cu ochi blanzi si ras de soricel. Matilda plina de vorbe frumoase si povesti. Vorbe pe care si le corecteaza singura si ni le soarbe din priviri pentru a sti tot mai multe, pentru a invata si ea sa le citeasca, sa ne citeasca. Copil care vrea sa scrie, sa adune si sa scada. Copil tolerant si intelegator atunci cand simte un disconfort, o durere. Matilda mea, copilul meu pe care-l cresc cu fiecare strop de suflet pe care-l am, pentru care pun tot si nu mai ramane nimic in rest. Asa am avut eu un copil, trei ani, o luna si 23 de zile.

 

 Mai am un copil. Celalalt copil. De trei zile mai am un copil. Un copil care nu ma aude, pe mine sau pe altii. Un copil care si-a pierdut vorbele cu inteles si a nascocit altele fara. Tipete si sunete. Un copil care vrea sa mearga ca un bebelus. Un copil care sta si se priveste in oglinda vorbindu-si singur, in aceeasi limba neinteleasa. Care nu mai vrea sa manance, nimic. Care nu mai vrea sa se imbrace, sa se incalte. Un copil absolut depedent pentru orice. Care nu mai vrea sa iasa din casa. Un copil care atunci cand i se vorbeste tipa si loveste. Un copil care se intinde pe jos si refuza sa se ridice privind in gol. Un copil care la cel mai mic disconfort tipa cat il tin plamanii. Unul care nu ma mai aude si nu ma mai vede dacat atunci cand crede ca ramane singur. Iar atunci o face prin urlete de nedescris. Un copil pe care incerc sa-l cunosc, din toate puterile sa-l cunosc si sa-l inteleg. Si sa-l iubesc. Si nu pot. Si-mi face sufletul mii de bucati. Mii. Un copil care ma distruge cu suferinta lui pe care nu i-o pot alina. Suferinta venita din teama pe care nu si-o poate controla si intelege si atunci fuge in timp acolo cand era inca un bebelus. Atunci cand nu i se cerea nimic. Cand nimeni nu-i cerea sa stea inchis intr-o camera cu oameni si copii straini, departe de mama lui. Un copil care se lupta cu o frica mai mare decat el. Un copil care a trimis-o departe pe fetita mea... De trei zile copilul meu este altul. Si ma lupt cu durerea si furia ca nu pot face sa fie bine.

 

 

Trei zile de gradinita mi-au facut sufletul bucati! Si nu, nu vreau sa aud ca toti trec prin asta! Pentru ca nu toti trec prin asta. Nu toti au regresii la stadiul de bebelus. Nu toti tipa si urla ca niste animale incoltite. Nu toti se inchid in ei. Nu toti sufera in asa hal incat slabesc 2 kilograme in 3 zile. Nu toti au cearcane cat capul. NU, nu toti! Probabil ca foarte putini. Da, sunt si copii care isi trimit ei parintii la plimbare si ma bucur pana la lacrimi pentru ei si pentru parintii lor. Sunt si copii care plang, unii chiar mult. Foarte mult. Dar sunt si copii ca Matilda. Greu de inteles, dar sunt.

 

Si nu vreau sa aud ca EU am o problema de separare, ca doar dement sa fii sa vrei sa-ti vezi copilul intr-un asemenea hal doar ca sa-i "justifici" atasamentul fata de tine. Iar eu despartirea de ea mi-am plans-o acum doi ani si patru luni cand plecam ca un zombie la munca si ma intorceam seaca inapoi. Am suferit pana cand mi-a amortit sufletul pentru nu puteam sa fiu langa ea. Deci eu sunt tabacita bine, nu trebuia sa astept gradinita ca sa-mi traiasc eu dramele de mama. Am plecat pe drumul asta plina de incredere, stiind ca va fi dificil si ca va avea nevoie de timp si blandete. Ca nu este obisnuita cu reguli si program impus, ca-i este greu sa stea fara oamenii ei, dar n-am visat vreo clipa ca o va anula intr-atat. De trei zile si nopti rascolesc tratate de psiholgie pentru a gasi macar ceva sa o ajute. De trei zile incerc sa o aduc inapoi, sa gasesc lucrurile care o aduc inapoi si o fac sa fie macar putin din cum era. Si tot ce reusesc seara se pierde intr-o ora dimineata. Niciodata nu m-am simtit atat de neputincioasa, de fara solutii, de fara...

 

 

 

 

 

P.S. De fapt ma simt ca atunci cand avea doar 3 zile si plangea singura intr-un incubator pana adormea de oboseala. Ma simt ca atunci cand vroiam sa fac incubatorul ala praf si sa o iau acasa. Insa acum este mai rau pentru ca eu o pun in "incubatorul" asta din lipsa de solutii.

Cum cresc...

Fara cuvinte, doar cei patru 1 Mai din viata ei:

 

Cu sufletul topit!

Ne pregatim pentru gradinita (o sa va povestec si despre ea, dar nu tin pasul cu viteza derularii episoadelor din sezonul asta nou de viata). Deci, ne pregatim. Amandoua. Pentru ca e un pas mare si pentru parinte si pentru copil. Pentru ca eu am fost mega rupta de raceala, asa viroza mai rar, si am zacut pe picioare 10 zile, nu am mai ajuns sa vedem gradinitele din plan. Dar lucram cu finete la pregatirea emotionala pentru ce va urma. Cu tact si subtil pentru ca niciodata nu poti fi destul de precaut cu ceea ce se poate dezvolta in mintea copilului dintr-o simpla idee. Iar eu imi doresc sa nu-i influentez perceptia despre locul respectiv. Lucram doar sa rezolvam, pe cat se poate, teama ca o sa o las acolo. Dupa plecarea bonei s-au reactivat crizele de anxietate de separare.... Dupa extrem de multa munca sa le facem trecute... Ne-am intors la square one. Minunat!

 

Matilda este un copil care intelege. I-am intuit asta de foarte mica si am urmarit sa ii cultiv aceasta trasatura. In educatia ei toate "interdictiile" au fost spuse o data. Si atat. I-am zis o data ca nu punem mana pe prize, ca nu trantim sertarele/usile, ca nu ne suim pe masa, etc. I-am prins momentul optim, i-am spus, i-am explicat consecintele in mod simplu si pe intelesul ei. Apoi, cand a avut capacitatea sa faca aceste actiuni cu control i-am aratat cum sa le faca in siguranta. Iar ea a inteles mereu. Deci la noi totul functioneaza pe baza de explicatii. Uneori mai putine sau aproape deloc necesare, in alte ocazii cu deliberari si insistat. Asta a aratat ca are nevoie, asta i-am oferit si asa am ajuns intr-un punct in care daca ii explici si ii arati ea asculta si poate face singura lucruri pe care nici nu le-as fi visat sa le faca la 3 ani. Asa ca am aplicat metoda explicatiilor blande si in ceea ce priveste gradinita. Se pare ca functioneaza.

 

Totul se intampla firesc, nu-i tin predici, nu-i spun ca "vai, ce frumos e si ce o sa te mai joci". Pentru ca este posibil sa nu fie asa. Si cum eu nu o mint si nici nu-i pun in cap idei prefabricate doar ii spun lucruri simple. Despre cum sunt jucariile. Despre unele lucruri pe care o sa le invete. Despre cum decurge o zi la gradinita in linii mari. Despre cum or sa fie diminetile noastre cand o sa ne pregatim sa plecam. Despre hainute si imbracat cand trebuie sa plecam la o anumita ora. Matilda este un copil crescut extrem de liber si in ritmul propriu. Programul pe care il are, il are intamplator pentru ca ea a fost un copil cu un ritm regulat. Si-a stabilit singura programul de somn si de masa de cand avea doar o saptamana, si asa face si in ziua de azi. Avem noroc, sa spunem, ca programul ei este destul de apropiat ca ore de cel dintr-o gradinita. Dar o pregatesc pentru schimbarile de ritm. Mai ales pentru "grabit". Sa ne pregatim si sa fim gata de plecare intr-un anumit timp.

 

In dimineata asta o pregateam sa iasa afara. I-am pus hainele necesare pe pat si am chemat-o sa o ajut. Acum se semi-imbraca singura. Cu nasturii de la pantaloni inca nu nimereste, dar e mai mult decat sufficient. Si in timp ce o asistam i-am mai povestit despre gradinita. M-a intrebat (iar) daca eu o sa stau cu ea. I-am spus (iar) ca la inceput, pana cand o sa cunoasca bine locul si copiii, o sa stau si eu cu ea. Apoi a completat ea ca dupa aceea eu o sa ma duc la serviciu si o sa vin sa o iau cand termin. A stat putin si m-a intrebat (iar) daca vin sa o iau. Am asigurat-o ca vin- ori eu ori mamaie o sa venim sa o luam mereu de la gradinita. Ca intai o sa stea pana mananca de pranz si dupa, cand o sa se intoarca mami de tot la serviciu (planuiesc o luna de program cu 4 ore ca sa o pot acomoda la gradinita), o sa ramana sa si doarma acolo, iar dupa somn se mai joaca putin, mananca o gustare si dupa vin sa o iau. I-am vazut teama in priviri si am reasigurat-o ca eu o iubesc foarte mult si ca niciodata nu as lasa-o undeva, ca mereu vin sa o iau. I-am spus ca toate mamele isi iubesc copiii si ca nu-i parasesc nici la gradinita nici in alta parte. M-a privit intens si mi-a sarit de gat spunand:

 

- Cu eci cea mai fumoaca iubicoa(r)e mami!

 

Nod in gat si lacrimi in ochi. M-a surprins sincer, nici nu stiam ca are conceptul de "iubitor", iar ei nu-i spune nimeni ca e ma-sa frumoasa. A fost din capsorul ei. Mi-a cerut sa o mai tin strans in brate. Am tinut-o si am stiut (iar) ca suntem pe un drum bun. Ca, probabil, ma va surprinde asa cum a facut-o de atatea dati. Ca trebuie sa am incredere in ea, asa cum am avut mereu, din prima clipa cand am stiut ca o sa fie. Stiu ca nu o sa fie usor, ca or sa fie pasi inainte si pasi inapoi, dar stiu ca daca am incredere in ea si in ritmul ei o sa parcurgem si etapa asta cu bine. Nu a fost ce am planuit, nu era momentul, dar stiu ca echipa noastra a trecut prin multe si ca impreuna o sa fim mereu bine. Iubitoare :). 

 

 

 

In soarele dulce al toamnei

O astept sa adoarma. Mimez un somn profund. Ea face giumbuslucuri doar, doar misc o geana. Stie ca ma amuza cum numara si incepe sa numere stele imaginare- unga, goua, tiei, pacu... O simt cum ma observa pe furis, dorm. Nu merge cu cifrele, hai cu literele! Isi spune alfabetul. Se opreste unde nu poate pronunta litera si asteapta sa o spun eu. Cand nu primeste niciun raspuns isi spune singura "nu-i M" - era W. Stie ca si mica ei descoperire ma amuza, atunci cand nu poate pronunta o litera o spune pe cea care-i este cea mai apropiata grafic si spune ca nu-i aceea. Mi s-a parut foarte inteligent modul ei de a rezolva problema. A ispravit cu alafabetul. Se gandeste cu ce sa mai amane momentul de nani. Aha, sa spuna alfabetul pe litere mari si mici- alta gaselnita personala- A maie, a mic, B maie, b mic. S-a prins ca asa dureaza mai mult. Adoarme numarand litere...  Doarme. Deschid ochii incet. O raza de soare patrunde printre draperii si se joaca in parul ei. Un castaniu perfect. Ciocolatiu cu reflexe roscate, exact castanele coapte de toamna. Tot misca o manuta ca sa-si scuture soarele de pe chip. Nu ma mai satur sa o privesc. E frumoasa, speciala, e a mea. O privesc in lumina aceea blanda si ochii mi se umbresc de lacrimi. Am facut un lucru bun! Daca am facut in viata asta un lucru bun a fost acela de a o lasa sa vina. Doamne, am facut un lucru bun!

 

Am avut si indoieli? Oh, si cate... E prea adanca in noi poza perfecta de familie. Un tata, o mama, doi copii. Familia ideala, familia tablou. Fiecare cu rolul sau. Un tata chipes si descurcaret, usor autoritar, un tata care asigura echilibrul si bunastarea familiei. O mama blanda si gospodina, o mama care asigura iubirea si caminul frumos.  Un baietel mai mare, el isi va ocroti sora cand va creste. Si, desigur, o sa fetita mai mica. Esti crescut privind cu nasul lipit de o fereastra aburita prin care se vede "familia perfecta". Poate ai avut norocul si ai crescut intr-una. Asa cum am avut eu. Rolurile nu au fost tocmai clasice, dar poza era cea buna. Am avut ambele modele. Am crescut avand un tata asa. Iar ei m-au crescut sadind in mine asteptari. Trebuia sa duc mai departe imaginea familiei perfecte. Trebuia sa-mi gasesc un barbat bun si iubitor, un barbat care sa munceasca pentru familia lui, sa ne casatorim, sa avem copii. Dar nu m-au/m-am crescut sa fiu femeia aceea. Am crescut sa fiu o femei puternica si independenta. O femei care poate sa-si sustina si ea familia la fel de bine. Asa cum a facut-o si mama. Poate ca a fost modelul ei mai puternic, poate nu am avut de ales, poate ca pur si simplu asa m-am nascut eu. Cu toate ca de mica imi repeta:

 

"Cine crezi ca o sa te suporte asa?/ Nimeni nu o sa stea cu tine!"

 

Asa adica independenta, libera, descurcareata, prea capabila sa se descurce singura, prea putin dispusa la concesii si inchis ochii, prea dornica de sinceritate, prea putin toleranta in fata incalcarii unei promisiuni, prea putin supusa. Prea ca un barbat pentru a fi "suportata" ca femeie.

 

Apoi am inceput sa fac alegeri gresite, sa aleg partenerii gresiti. De cele mai multe ori ma alegeau ei, dar erau la fel de gresiti pentru ca eu atrageam tipul acela de barbat. E un model, sunt constienta de asta. Asa am ales si atunci cand a aparut tatal ei. (Intr-un fel gresit, dar si in cel mai corect pentru ca el este cealalta jumatate din ea.) Un model de barbat si un tipar de relatie in care m-am invartit de cand sunt femeie. Daca m-as mai gandi pret de o secunda as stii si de ce. Dar nu am vrut sa aloc secunda aceea, e prea dureros ce-i dincolo de ea. Inca mi-e bine asa, fara a scoate motivul la lumina. Mi-a luat un timp sa ajung si pana acolo, pana in pragul intelegerii. De la un an de cand am putut sa mananc singura a inceput sa se formeze aceasta persoana care sunt astazi. Sunt de prea mult timp asa pentru a putea fi altfel. Autonomia a fost cea mai importanta si nu am mai stiut niciodata sa cedez din spatiul meu pentru a pune si altul umarul. Eu stiu ca pot, chiar pot, sa fac totul singura. M-am descurcat mereu acolo unde nu se descurca o echipa intreaga. Nu spun ca-i un lucru bun, e bine sa te poti baza si pe altii, dar eu asa am crescut sa fiu. Si poate de aceea pentru mine a fi parinte unic este un lucru firesc, este o implinire si nu a fost nicio clipa un esec. Este cel mai asumat lucru pe care l-am facut pentru ca toata viata mea m-a pregatit pentru acest moment. Am stiut ca pot.

 

Am stiut ca pot fizic, am stiut ca pot material. Emotional? Nu din prima clipa. Mi-a fost atat de teama ca nu va fi iubita. Daca tatalui ei nu i-a trebuit, atunci cui o sa-i trebuiasca? Mi-a fost teama ca eu voi fi aceea care va pune acest stigmat asupra ei. Ca eu voi fi amintirea lipsei lui de asumare. Mi-a fost teama ca nu voi fi destul, ca nu o sa-i pot oferi destula iubire. Ca o sa fim mereu ca un caine cu 3 picioare. Functional dar niciodata capabil sa alerge. Ca o sa fie marginalizata, judecata, aratata cu degetul. Ca nu va primi tot ce merita de la viata pentru ca eu nu i-am oferit familia perfecta. Chiar am crezut ca Universul ii e dator pentru ca nu i-a lasat si un tata langa ea. Sau din contra... ca i-am gresit Universului cand am lasat-o sa vina pe lume doar pentru ca eu aveam drept de vetto. Multe, multe lucruri trec prin mintea unui parinte unic. Am avut norocul ca mintea mea sa se limpezeasca intr-o seara de februarie. Urma sa mergem la una dintre orele din cursul pentru viitori parinti.  Eram singura mama neinsotita de acolo. In ora aceea erau prezentate metodele pentru confortul in timpul travaliului. Metode care de obicei presupun prezenta unui partener. Ni s-a spus ca venim cu tatal copilului sau cu persoana noastra de incredere. Un prieten s-a oferit sa vina cu noi. Am acceptat. Oricat ma stiam de puternica imi era teama de momentul acela ciudat in care toti erau in pereche si eu as fi "dansat" singura. Eram la iesirea din bloc cand am inteles cel mai important lucru. Eu nu ma duceam acolo singura, ma duceam cu fetita mea. Noi doua eram cuplul de care era nevoie. Eu eram familia ei si ea era familia mea. Eu eram sprijin pentru ea si ea pentru mine. Nu aveam nevoie de un surogat pentru a fi bine. Nu aveam de ce sa ma simt rusinata. Eram perfecte asa, doar noi doua. I-am multumit prietenului si l-am trimis acasa. Din seara aceea nu m-am mai gandit niciodata ca nu sunt destul. Din contra, am crescut ca om dincolo de orice limita pe care mi-o pusesem singura. In seara aceea am inteles ca noi suntem la fel de familie si cu un singur parinte.

 

Sunt mama din poza perfecta. Sunt echilibrul si dragostea copilului meu, sunt siguranta si stabilitate. Si ma rog sa ma tina Dumnezeu intreaga la minte si la suflet si sa fiu toata viata mama de care Matilda are nevoie. Sunt "stalpul" casei. Sunt cea care asigura caminul, hrana, hainele, vacantele, jucariile si toata lumea materiala din jurul copilului meu. Sunt un parinte care si-a dorit pana in varful unghiilor acest copil. Sunt parintele care si-a asumat viata si cresterea acestui copil. Nu-i sunt si tata si nici nu-mi doresc asta. Ar fi ceva complet nenatural. Ar fi o greseala. O mama nu poate fi si tata, nici vice-versa. Fiecare trebuie sa fie cel mai bun parinte, dar pentru locul lui, sa incerci sa fii ambele ar fi un consum de energie si de sentimente inutil. Nu trebuie sa te cramponezi in completarea modelului, modelul tau are alt tipar. Avem propriul nostru tipar pe care-l construim zi de zi. Asta nu inseamna ca din copilul meu nu va aparea un adult minunat. Nu inseamna ca nu va avea "modele", ca nu va intelege ca exista si altfel, ca va deveni un handicapat emotional sau relational. Pentru ca de tot ce are nevoie un copil este de stabilitate, de un mediu armonios de iubire, de sinceritate si de intelegere. Iar toate astea i le poti oferi si singur daca le cresti in tine asa cum vrei sa fie crescute si in el. M-am educat, am scos din mine tiparele, am ridicat stigmatul. Am renuntat la ideea in sine- nu sunt un parinte singur- sunt in parinte unic. Am creat propria poza perfecta in jurul familiei noastre. Imi privesc copilul in soarele dulce al toamnei si stiu ca am facut un lucru bun. Suntem o familie monoparentala fericita si sunt mandra de asta!

 

 

Feed My Soul by Katie Berggren

Mama, tic-tich!

Dimineata am trait un moment de magie. Unul dintre acele momente care opresc Universul in loc si poti sa vezi dincolo de azi. Un moment care da sens vietii si te face mai intelept. O alaptasem pe Matilda si ea s-a lipit cu capul de pieptul meu. In partea stanga. A stat asa cateva clipe si am simtit-o ca isi tine respiratia. M-a cuprins puternic cu bratele si s-a lipit si mai tare de mine. Era tacuta, linistita, era intr-o alta lume. S-a desprins de mine si i-am putut privi chipul. Era altul, avea o expresie de om care stie mai multe, care a inteles ceva, care si-a amintit ceva. Ceva ce noi nu mai stim. M-a privit si mi-a pus manuta pe burta. Ea stie ca acolo a crescut ea. Apoi si-a mutat manuta pe pieptul meu si privindu-ma cu ochii umezi mi-a spus: Mama, tic-tich! Cu o voce clara si limpede, cu lumina pe chip, i-au dat lacrimile. Apoi s-a asezat iar cu capul pe inima mea si a stat lipita strans acolo mult timp. Chipul ei, vocea ei.... Matilda si-a adus aminte! Sunt sigura ca si-a amintit din burtica, de atunci cand sunetul inimii mele ii era cel mai bun prieten. A putut sa-si aduca aminte din viata ei acolo. A fost un moment de incredibil. Cat a stat lipita de mine m-am intors in timp, era ca si cum nu ar fi parasit niciodata pantecul meu. M-am regasit in prima clipa cand am simtit ca a "coborat" sufletul ei aici. Am fost doar un singur suflet. Cand i-am auzit si eu pentru prima data inima batand si am stiut ca acolo este viata, ca este puternica si ca va fi bine. Ma simt alta. Simt ca ceva s-a schimbat in noi. A fost magic!

 

 

 

 

Cand uiti de tine

Daca acum o saptamana mi-ar fi zis cineva ca inca mai pot rezista 3 zile si cele 2 nopti dintre ele fara strop de somn i-as fi zis ca e dus cu mintea razna. Pentru ca literalmente sunt mereu atat de obosita incat simt ca o sa-mi stea inima. Dar uite ca nu mi-a stat. Pentru ca eu sunt egal cu zero atunci cand trebuie sa respir pentru ea. Si nu mai conteaza somn, nu mai conteaza oboseala, viata si nimic. Conteaza Ea- sufletul si viata din mine.

 

De sambata pana iar sambata am trait cea mai lunga saptamana din viata mea. A parut un secol, a fost ceva de nici nu-mi mai amintesc ce faceam inainte de prima sambata. Istoria a inceput pe 6 aprilie cand m-am trezit cu trei ochi in loc de doi. Am facut o infectie si cum nu am mai avut asa ceva a durat pana am luat masuri. Apoi, nu stiu cum, am vazut in parc ca nu mai avem un cercelus al Matildei. Cercelusii ei pe care i-am luat intr-un moment foarte greu al existentei mele. Cand mai aveam cateva zile pana sa o nasc, cand eram mai singura decat credeam sa fiu in viata asta. Cand reusisem sa trecem cu bine prin sarcina si eram la un ultim hop de a se termina totul. Mai aveam putin si eram doua si stiam ca totul va fi mult mai usor. Cand bani nu aveam, putere nu mai aveam, oameni nici, atunci i-am cumparat eu cercelusii astia. I-am cautat de am inebunit pentru ca vroiam sa fie perfecti. Si i-am gasit. Din aur alb cu pietricica transparenta, mici, finuti, perfecti. Iar ea i-a iubit. De fiecare daca cand ma vedea cu alta pereche de cercei imi arata ca ai ei sunt mai frumosi si le facea "mai- mai". Iar fix doi ani mai tarziu am pierdut unul. Ne-am intors repede din parc in speranta prosteasca ca poate.... Evident ca nu l-am gasit. Ne-am intors plangand si am plans amandoua jumatate de zi. S-a culcat si s-a trezit plangand si intreband unde sunt cerceii ei. I-am scos pe ai mei de cand eram mica si i-am pus in urechiuse. De ziua ei a primit altii de la nasa. Dar a ramas un gol. Stiu ca sunt "doar" niste cercei, dar pentru mine erau simbolul faptului ca am reusit si ca suntem bine. S-au dus. Mai avem unul. O sa-l pastrez asa si o sa i-l fac medalion.

 

Luni a fost liniste si frumos. A trebuit sa stau acasa pentru ca nu puteam sa ies Ciclop in lume. Oblojeam ochi, distram copil, lucram pentru campania Un pom pentru o casa!. Eram dupa o saptamana de munca si incepea sa ma cumprinda ingrijorarea. A mers extrem de greu, pentru fiecare 10 lei am vorbit o ora. Greu si ingrijorator pentru situatia financiara a tuturor, multi oameni au ajuns la fundul sacului si ti-e si jena sa mai ceri. Cand eram aproape sigura ca nu o sa reusim intru in cont, primesc cateva mesaje, un telefon.... Eram aproape cu toti banii stransi. Nu mi-a venit sa cred. L-am sunat pe Benone, tatal celor doi copii pe care mi-am propus sa-i ajut, fericire mare. Eram aproape gata. Era minunat! A doua zi nu era numai ziua de nastere a Matildei, era si ziua lui de nastere. Ne-am bucurat si emotionat pana la lacrimi. Luni, frumoasa zi.

 

A venit marti, 9 aprilie. Ziua in care s-a nascut Ea. Ziua in care eu am devenit mama. I-am promis ca o sa fiu mereu alaturi de ea in aceasta zi, atata timp cant isi va dori si ea. Mi-am luat concediu. Am stat cu ea. Am facut cumparaturi. Am cumparat si cadouri. Am pregatit petrecerea pentru sambata. Comandat tort, rezervat spatiu, facut meniul. Dar parca nu avea niciun farmec asa, ziua omului e in ziua in care s-a nascut nu in primul weekend disponibil. Asa ca dai repede cu tort de la cofetarie, pus chestii bune la cuptor, comandat pizza si invitat oamenii mei dragi (cei care erau sanatosi- bantuie o treaba nasoala prin Bucuresti). La 7 erau toti la noi sa-i cantam copilului minunat La multi ani!. La multi ani, iubita mea!

 

 

 

 

 

Miercuri a inceput iar groaza. Oribil la serviciu. Apoi lucruri din categoria "Cum nu te lasa Dumnezeu  sa faci o fapta buna". Cautare de alt loc pentru a planta pomisorii din campanie. Parintele de la centrul propus initial si-a amintit ca duminica nu se misca un pai si nu putem sa plantam (?!). Descoperit ca banca pune banii haotic prin toate conturile pe care le am si in contul pentru casa intra depunerile dupa 4 zile. Nu mai puteam sa tin nicio evidenta  cat de cat reala. Nervi peste nervi. Oboseala mare. Imi spun ca joi va fi mai bine, ca inca nu a venit ziua in care sa mi se inchida o usa si sa nu deschid eu trei geamuri. Stiam ca o sa gasesc o solutie de compromis buna pentru toti, daca exista un strop de bunavointa este imposibil sa nu rezolvi. Tineam foarte mult ca pomii sa fie plantati la acel centru. Am gasit intr-un final o solutie. Noaptea m-am simtit foarte rau, bila mea are obiceiul prost sa se supere cand sunt prea obosita. Reusesc sa dorm 3 ore.

 

 

Joi dimineata mi se pare ca Matilda e putin cam calda. Mama era la noi, venise si bona. Le intreb daca lor nu li se pare copilul cald si putin ciudat. Primesc vesnicul raspuns ca sunt eu nebuna. Le spun sa o supravegheze ca eu cred ca ceva nu e bine cu ea. Ma intorc de la munca si preiau copilul de la bona care trebuia sa ajunga la dentist. Iar mi se pare calda si cu o expresie care nu este a ei. O intreb daca s-a comportat Matilda ciudat. Imi spune ca nu, ca e calda ca-sa jucat fotbal. OK. Vine mama, plec si eu unde mai aveam treaba. Seara era evident ca are febra, nu mai sunt eu nebuna. Chiar avea, se ducea spre 38. Incepusese sa si tuseasca. Mama preocupata ca a mancat copilul peste si poate e un os. Ce os, era clar ca a racit. Incepe prima noapte de veghe. Eu nu-i dau "chestii" pana cand corpul nu incepe sa isi faca treaba. Daca febra nu trece de 38,5 nu-i dau nimic. O pazesc. Stau cu mana si termometrul de frunte din ora in ora. E ok, nu trece de 38,5. Dimineata avea o stare clar alterata. Vreau sa-i iau temperatura rectal. In clipa aceea, sub ochii mei, o vad cum se flambeaza. Termomentrul urca si urca... imi sta respiratia. 39,3. Panadol. Sosete ude. Jos haine. Deschid geamul. Ma uit in gatul ei: rosu. Antibiotic. Sun la linia de urgente pediatrice unde suntem noi abonate, imi spune sa-i dau doar antitermice si doar dupa 48 de ore daca nu scade sa incep antibioticul. Da, mersi. Peste tot in jur adulti si copii rapusi de porcaria asta cu febra si gatul infectat. Nu e (numai) virus. I-am dat antibiotic din prima zi. Eu stiu foarte bine ce inseamna amigdalita. Febra ii scade, se activeaza, mananca putin. Pare ok.

 

 

Plec la Ikea sa-i iau cadoul colectiv de ziua ei, bucataria de care este indragostita. Fac cumparaturi pentru a doua zi. Ma suna mama, era in panica absoluta, copilul nu e bine, vino urgent. Eram la coltul blocului, am sarit din masina si am zburat pana in casa. Matilda era cu febra mare, nu la fel ca de dimineata. Era rosie, dar parea stabila. Ii dau Nurofenul. Ne mai jucam. I se face somn. O culc si stau langa ea. Avea temperatura spre 38, era ok. Dau sa ies din camera cand o aud respirand ciudat. Ma intorc... era rosie si respira sacadat. Intr-o clipa eram cu ea in brate. O strig. O ridic. Nu se trezeste. Este fierbinte si abia mai respira. Si vine clipa aia in care iti sta mintea in loc. In care tu dispari. Nu mai existi. Te volatilizezi. Si intri in faza de robot automat in care executi toti ceea ce stii ca trebuie sa executi sa-l salvezi. Era deja sub antitermice. Trebuia sa o racesc altfel. Impachetari. Baie. Sa nu adoarma la loc. Sa-si revina. Capul ii cadea moale. Ochii nu se deschideau. Cand o strigam incerca sa-i deschida dar se duceau peste cap. Nu stiam unde sa o pun si sa sun la urgente. Am toate telefoanele salvate pentru ca in situatii limita nu stiu ce taste mai nimeresc. Prin abonamentul nostru de sanatate suntem abonati la ambulanta BGS, sunt la 2 strazi mai departe de noi. Stiam ca ajung in 5 minute. Au si ajuns. Intre timp Matilda se trezise si era lucida. Era inca neputincioasa si rosie. O consulta. Acelasi diagnostic si tratament pe care-l presupusesem si eu. Imi spun ca o tin cat pot de mult fara sa-i pun supozitor cu novocalmin, sa-l tin pentru noapte. Si ca spitalele sunt pline si la privat si la stat de copii cu viroze si e mai bine sa stam acasa daca ma descurc. Am ramas singure, deci trebuia sa ma descurc.

 

A fost a doua noapte fara somn. Febra mare venea in valuri. Pentru cateva clipe parea sa scada si sperai ca e bine, in clipa urmatoare ardea ca focul. Iar avea 40. Cu impachetari si nenumarate reprize de alaptat am reusit sa tinem febra sub control. Daca nu ar fi fost alaptata cu siguranta ajungeam la spital. Pentru 36 de ore nu a putut sa primeasca nimic altceva. Nu putea sa inghita nici apa. La 6 de dimineata iar un puseu foarte mare de febra. Apoi s-a linistit. Era mai bine. Dar era si sambata, ziua in care noi planuisem petrecerea ei. Locatia rezervata, mancarea facuta, tortul comandat si era gata, copiii toti stiau ca trebuie sa vina. Am decis sa mergem mai departe cu petrecerea. Oricum si cea de anul trecut si cea de anul acesta este mai mult pentru ceilalti copii. Imi place sa-i vad asa multi si fericiti, ca se distreaza si se simt bine. Pentru Matilda va conta, poate, atunci cand va fi mare si va vedea fotografiile de la primele ei petreceri. De la anul cu siguranta va fi distractie reala si pentru ea. Asa ca am stat pana la urmatoarea repriza de antitermic, febra era sub 38. Eu am plecat sa intampin musafirii, ea a ramas cu bunicii acasa si am decis ca daca este bine sa o aducem pentru o jumatate de ora cand taiem tortul si sa-i cantam La multi ani! I-a prins bine iesirea, am tinut-o jumatate de ora la soare. Pana seara era mult mai bine. A si mancat putin. Nu i-au placut baloanele, ceea ce stiam. Nici in starea ei normala nu-i plac. Cum nu-i plac nici sunetele puternice, tipetele. Nu a fost tocmai o petrecere pentru ea, dar ceilalti copii au fost super incantati si s-au distrat. Pentru asta am si mers mai departe cu petrecerea.

 

 

 

 



 

 

Sambata seara am prins prima ora de somn. Urma ziua in care trebuia sa mergem la Centrul din Giurgiu pentru a planta pomisorii din campanie, iar eu nu mai stiam nici cum ma cheama. Pana dimineata Matilda nu a mai facut febra peste 38. Avea 48 de ore de antibiotic si antitermice, trebuia sa inceapa sa fie bine. Cu sufletul strans si amortit am plecat catre Giurgiu. A stat de garda al doilea om in linie pentru ea- mamaie. A fost bine, peste zi nu a mai facut deloc febra. Sigura problema ramanea ca nu manca. Si acum suntem in proces de redescoperire a alimentelor. A slabit 1,5 kg.

Aud foarte des oameni care ma invidiaza pentru situatia mea. Adica aceea de parinte singur. Pe cat de absurd pare, pe atat sunt de multi. In principal sentimentul acesta vine din dorinta de independenta, si-ar dori ca deciziile celuilalt sa nu existe. Vine si din nefericirea alaturi de partener. Din credinta ca singuri si-ar creste mai bine copiii, ca ar lua decizii mai bune. Cred, probabil, ca si copiilor le-ar fi mai bine daca ar avea un singur parinte (pe ei). Posibil sa fie asa. Dar nimic din toate astea nu ar compensa si numai pentru  o singura clipa cand ai copilul lesinat in brate si nu stii unde sa-l pui ca sa chemi salvarea. Cand singurul creier care ia decizii este creierul tau nedormit de 3 zile si paralizat de grija. Cand urmatorul om in linie nu este cel in mainile caruia ti-ai lasa viata. Cand urmatorul om in linie nu este cealalta jumatate din copil. Celalalt om dupa voi (sau poate chiar inaintea voastra) care sa vrea tot binele din lume pentru acel copil. Nu aveti pentru ce sa invidiati parintii singuri, nimic nu atarna mai greu decat decizia luata de unul singur acolo unde ar trebui sa existe doi.

Copil de primavara

Doar atat vreau sa va spun (pentru ca in rest ne pregatim de frumoasa plantare de pomisori pentru o casa si frumoasa petrecere pentru frumos copil- uneori ma mir si eu de unde a iesit asa):

Frumoasa lu' mami!

Doi ani mai tarziu, mai mult ca niciodata

Pe unele le-am uitat complet. Pe unele mi le aduc aminte ca ireale, ca si cum s-ar fi intamplat altui om, in alta viata. Insa, pe altele, mi le amintesc atat de clar, atat de intens de parca ar fi fost ieri. Ciudat ce a ales creierul obosit sa uite. Ciudat ce a ales sa pastreze. Daca ma intrebi ce am facut ieri toata ziua, nu as mai putea sa-ti spun. Daca ma intrebi ce am facut in ieri-ul de acum doi ani am toate amintirile intacte si vii. Sunt toate acolo, toate minutele dintre ora 2 din 08 aprilie pana la ora 4 din 09 aprilie 2011. Din prima clipa de travaliu pana cand am vazut-o privindu-ma peste cap cu ochii ei deja intelepti. Asa s-a nascut copilul meu: cu ochii deja intelegand lumea. Un bebelus cu ochii deschisi si curiosi, privitori in jurul ei. Poate pentru ca stia cata frica mi-a fost ca nu o sa-i aiba?! Nu stiu de ce, dar ea s-a nascut vie si cu viata in ea. Nu in sensul ca-i batea inima, ci pentru ca parea deja sa inteleaga. Si cat a inteles! Cat a ascultat! Cat de mult m-a ajutat sa-i fiu mama si sa-mi fie usor! Astazi este ziua ei. Ziua pe care a ales-o pentru a venit pe lume. Mi-o petrec alaturi de ea pentru ca asa simt, pentru ca asa i-am promis, sa fiu mereu acolo asa cum am fost in ziua in care s-a nascut si nu am mai fost doar una.

 

 

 

 

N-a trecut nici sentimentul coplesitor de indragosteala. Se pare ca ar trebui sa treaca, altfel iti sta inima. Pe a mea cred ca asta o tine batand. Sunt la fel de intens indragostita de ea. De fiecare degetel, fir de par, zambet caraghios, chiuit sau mormait de pofta. De fiecare clipa in care o pun la san. De fiecare "mama" preocupat ca m-a pierdut din minte pentru 3 secunde. O iubesc pana la lacrimi in fiecare moment, nici nu stiu cum ar putea fi altfel. Au trecut doi ani si cand se intampla sa am drum prin preajma maternitatii imi dau lacrimile si ma cuprinde un dor sfasietor de ea, de prima clipa cand ne-am vazut si de apropierea dintre noi. Faptul ca am fost doar noi ne-a unit altfel. Ma uimeste, ma cucereste, uneori ma sperie cu cat e de desteapta, de matura. Alteori ma copleseste cu cat este inca de copilas, de cum se suie la mine in brate si vrea sa o tin ca pe un bebelus. De cat poate sa fie de intelegatoare, dar si de infinit incapatanata. Ma face sa o accept asa cum este ea, reala, nu sa o vreau ca pe un vis de dinainte sa o am. O iubesc atat de mult incat sufletul meu a trebuit sa creasca, altfel nu era loc. A invatat sa iubeasca asa, caci nu stia.

 

 

Cat a crescut! Cat s-a schimbat! Am stiut mereu ca va fi speciala, dar nu atat. Mi-am dorit-o frumoasa, desteapta, intelegatoare, buna, darnica. Si a iesit. Nu cred ca-i meritul meu. Pur si simplu natura asa a dorit sa fie ea, a combinat acolo in chimia ei ce trebuia sa combine si a facut-o sa fie bine. Azi va primi cadouri. Ce si-a dorit ea. Adica litere si carticele. O tablita cu litere magnetice, sa poata "scrie" ea. Este pasiunea ei cea mare. Ai o clipa, vrei sa o faci fericita? Citeste-i! Intai pe litere,ca asa te poate urmari mai bine, apoi cuvantul intreg. Spune cu ea alfabetul. Altceva nu-i trebuie. Aseara, inainte sa se culce, si-a luat carticica cu alfabetul si s-a cocotat langa mine. Si a inceput sa imi arate literele si sa mi le spuna in ordine. Le stie. Nu le poate pronunta pe toate. Nu le poate scrie. Asta este supararea. Ar vrea sa scrie singura, pentru ca site sa-si scrie numele si mama, si apa, si alte cuvinte simple. Asa ca va primi literele ei sa le poata aseza in ordine. Sincer? Ma sperie. Nu ma asteptam la un copil ca ea. Va trebui sa fiu si eu mai buna, sa o ajut mai mult, sa sar si eu etape. Cel mai greu imi este sa sar etape. Inca tin cu dintii de fiecare clipa de copilarie. Noroc ca este inca si asa. Noroc ca intre momentele cand este prea desteapta pentru noi este si prea copil pentru noi. Este speciala si sper sa stiu sa o ajut sa fie cine trebuie ea sa fie in viata asta. Sa nu-i tai aripile, sa nu o fac mai putin, sa nu ma mai sperie ca este altfel, sa o iubesc mai mult pentru ca este asa. Au trecut doar doi ani si este mult mai mult decat mi-as fi imaginat eu sa fie.

 

Nu-mi pot imagina viata fara ea. Nu as mai sti cine sunt eu fara ea. Si ea m-a ajutat pe mine sa fiu cine trebuia sa fiu. M-a invatat sa iubesc profund, complet si cu adevarat. M-a invatat ca pot orice. Ca nu exista nu mai pot. Ca dincolo de ultima clipa de resurse, in care crezi ca o sa cazi lat undeva, exista multe alte clipe in care o sa poti si-n plus. M-a invatat ca as fi capabila sa-mi scot inima din mine pentru ea si ca as continua sa traiesc si fara, pentru ca ea are nevoie de mine. M-a invatat ca daca ai suficienta rabadare si acceptare totul o sa fie bine. M-a facut mai inteleapta si mai toleranta. M-a crescut ca om la fel de mult cat am crescut-o eu pe ea. Au trecut doi ani de incredibil si de minunat. Au trecut doi ani de cand ma plimbam singura pe un hol de spital si ma bucuram de ultimele clipe impreuna ca unul. Din primul moment cand am stiut ca o sa fie, ea a fost forta mea si suntem acum, doi ani mai tarziu, mai bine si mai frumos ca niciodata.

 

 

La multi ani, copilul meu! Multumesc ca m-ai ales pe mine!

Darul

Stiti zicala aceea cum ca cizmarul umbla fara pingele si croitorul cu nadragii rupti? Fix asa sunt si eu. Dar poate ca asa a trebuit sa fie. Sa scriu eu ultima despre asta. Au scris deja:

Maria si iar ea (Blog si atat)
Mara (Me & my Monkeys)
Mihaela (Olandezul Zburator)
Anamaria (Prajiturele)
Cristina B. (Asocitatia Benefacto)
Crisina C. (Asociatia Conil)
Conil (Conil Kindergarten)
Iulia (Baby Gogoshel)
Ina (Karioka)
Gabriela (Cojocarii)
Carla (Joc Urban)
Dan (Dan Tanasa)

si le multumesc.

Acum o saptamana am lansat o noua campanie umanitara. O campanie pentru copiii mei de suflet - Andrei si Teo. Copiii din Gogosari crescuti doar de tatal lor. Le-am promis ca o sa-i ajut sa aiba caminul lor si inca nu a venit ziua in care sa nu-mi tin de o promisiune. Poate ca unele se realizeaza mai greu, dar tot se realizeaza. Din aceasta categorie sunt in special promisiunile care nu tin numai de mine, cele in a caror realizare am nevoie de ajutor. De mult ajutor. Visam noi la inceputul lui decembrie sa il ajutam pe acest tata singur sa-si reconstruiasca locuinta arsa. Suma necesara era dincolo de puterile mele sau de ale celor dispusi sa ajute. Atunci am trecut la planul doi. Sa cautam o casa de cumparat acolo in sat. Toate casele cat de cat locuibile erau peste 6500-8000 de euro. Cele care ofereau si un minim de confort erau spre 10.000 de euro. Iar multi, foarte multi bani. Eu sunt omul cu realismul... Cautam solutii. Am facut prima campanie de Craciun si atunci am reusit sa strang, din donatii directe si mica mea licitatie, 9000 de lei. Multi bani, dar putini pentru ce imi propusesem. Inainte de Craciun a venit, insa, vestea cea buna. Casa in care locuiau din mila proprietarului era de vanzare. Suma? Doar 20.000 lei, cam 4500 euro. O suma realizabila. Revenise speranta.

 

Acum cateva saptamani am primit o fotografie pe Facebook. Era nepotelul meu ajutandu-l pe tata sa planteze un pomisor. Si mi-am adus aminte de noi, de copilaria noastra, de pomul meu, de radacinile mele. De marul plantat de tata cand m-am nascut. De alinarea pe care mi-o aduce locul in care am crescut, de bunica mea care m-a facut om. M-am gandit la parul pus cand s-a nascut Matilda. La faptul ca ea va fi inca un om cu radacini, valori, familie. Involuntar m-am gandit la copiii fara casa. Si s-a nascut ideea. O licitatie de pomisori, sa donez si sa plantez niste pomisori. Sa-i licitez apoi si sa incerc sa mai strang niste bani pentru casa lor. Vine Pastele, poate reusesc. Ideea insa a crescut de la o zi la alta. Iar cea care a dus spre forma ei finala a fost Adinuta, o fetita de doar 6 ani. Ea mi-a facut un desen frumos cu o casa si un copac, cu fluturi. Cum ar fi fost daca fiecare pomisor ar fi avut un desen care sa-l reprezinte? Si un Ocrotitor care sa-l ajute sa creasca? Sa ma ajute sa strangem banii? Sa fim mai multi? Sa fie mai multi pomisori? Sa fie un Eveniment pe Facebook. Locul de unde au pornit toate acum 5 luni. Sa fie strangere de fonduri.

 

Ideea a prins viata. Am rugat 20 de echipe mama-copil sa realizeze un desen cu un copacel- sa le fie Ocrotitori. Unele mamici cu bloguri, altele cu mici afaceri personale, altele prietene din media, altele pur si simplu prietene. Toate bune si frumoase. Le multumesc. Am pornit cu 21 de pomisori, ultimul reprezentat de un desen facut chiar de Teo si Andrei. Am numarat astazi pomisorii si am ajuns la 35. Cum? Pentru ca ni s-au alaturat si alti oameni frumosi care au dorit sa ne dea o mana de ajutor. Unii sub forma de donatii oferite spre licitare, altii cu propriul desen. In doar 7 zile am ajuns intr-un punct in care nici nu visam. Inceputul a fost foarte greu. Panicant de greu. Traim vremuri urate, ficare om se gandeste la ce va face maine si daca va mai avea el maine. Cel putin oamenii pe care-i cunosc eu. Dar, o data in plus, aveau sa ma convinga de generozitatea lor si de faptul ca a fi uman nu tine de cati bani ai in cont. A trecut o saptamana din campanie si suntem foarte aproape de a implini visul. Insa cred ca acesti ultimi bani de care mai avem nevoi se vor strange cel mai greu. Sau poate ma insel.

Pomisorul nostru, cel desenat de mine si de Matilda, este Pomisorul Casutelor si arata cam asa:

 

cu amprentutele "mof" ale Matildei in loc de usite. Ne-am propus sa strangem 100 de lei pentru fiecare casuta. De fapt acesta era visul pentru fiecare pomisor, sa gasim cate 10 oameni sa ofere cate 50 de lei si fiecare pomisor ar fi prins viata iar, in final, am fi strans toti banii necesari.
 

Maine este ziua Matildei. Copilul meu pe care-l iubesc de ma doare. Dar ea are tot ce-i trebuie. Tot ce vrea si poate multe pe care nu le vrea dar eu am vrut sa le aiba. Matilda va primi oricum multe cadouri. De la mama ei, de la familia ei, de la toti cei care o iubesc sau indragesc. Daca o indragiti si voi, pe ea si pe blogul nostru, daca doriti sa ne faceti un dar- va invit sa dati viata unui pomisor. Acesta este darul pe care-l dorim pentru noi atunci cand o sa aniversam doi ani de mama si fiica. Darul nostru se va duce mai departe catre cei doi copilasi care nu au nimic. Nici casa, nici familie si nici cadouri. Coincidenta? Tot maine este si ziua de nastere a lui Benone, tatal acestei familii. Ii facem cel mai frumos dar de ziua lui?

Va prezint mai jos toti pomisorii din cadrul campaniei noastre. Alegeti unul. Faceti o donatie. Pentru multi dintre ei fiecare donatie este rasplatita cu un cadou frumos. Pentru fiecare aveti si linkul unde-i pueti gasi pe Facebook. Daca nu aveti un profil acolo imi puteti lasa un mesaj aici. Daca dam viata tuturor pomisorilor, Andrei si Teo or sa aiba casa lor. Un loc in care va exista iar o viata normala. Nu lux, nu rasfat, doar o sansa sa traiasca decent.

Cititoarea de pe blog care a oferit sau va oferi cea mai mare suma in cadrul acestei campanii, si isi doreste- evident, va primi spatiul unei postari personale pe acest blog. Tema va fi aleasa de ea asa cum simte. Va multumesc!

Donatiile se fac in contul RO52VBBU2587UN3555702701 Volksbank, sucursala Unirii, deschis pe numele Margarit Miruna Mihaela specificand pomisorul preferat.

Pomisorii care nu au strans inca o suma de pana la 100 de lei sunt pomisorii care inca asteapta sa li se dea viata. Ocrotitorii lor s-au alaturat mai tarziu campaniei si au nevoie de putin ajutor ca sa recupereze. Asa ca o sa incepem cu ei, au cea mai mare nevoie sa fie "udati".

 

                                         

Pomiosorul Fericit- realizat de o fetita numai un zambet- Ana Bianca. A pus veselia si in acest pomisor desenat de ea. Mami care se ocupa cu Magia Florilor a fost doar pe post de asistenta. Le multumim pentru ca sunt iar alaturi de noi si in aceasta campanie, multumim Ioana. Daca vreti sa zambiti impreuna cu noi puteti face o donatie in contul acestui pomisor. Lasati un comentariu cu suma donata. Va multumim!

Pomisorul Sportiv-  Pomisorul Sportiv- in viziunea micutei Hanaa si pomisorii trebuie sa faca sport. Impreauna cu mamica ei, Andreea, vor sa ajute in cadrul campaniei noastre si ne-au trimis acest desen energizant. Persoana care ofera cea mai mare donatie pentru acest pomisor va primi din partea Andreei - owner Relax Zone Studio- la alegere o sedinta de fitness sau zumba adulti sau zumba copii. (zona Mogosoaia). Cine vrea sa faca sport?
 

********************************************************************************

Pomisorii la inceput de drum- sunt cei care au strans pana acum intre 100 si 200 de lei. Cei pe cale sa-si atinga maturitatea cat de curand.

Pomisor cu Familie -  Unde artistu-i mic mami munceste si deseneaza frumos tablou de Familie Karioka. Alex a pus amprenta finala frunzarind prin copacel. Mi se par adorabili in aceasta formula de patru, familie+catelul. Daca sunteti si voi fanii lor va invitam sa faceti donatii in contul acestui pomisor familist. Multumim Alex si speram ca te-ai distrat pictand tot ce ai prins prin casa, mami nu stim cat s-a bucurat, dar ii multumim pentru rabdare.

Pomisor cu fluturi - Asociatia pentru Dravet doreste sa dea viata unui pomisor in cadrul campaniei noastre. Le multumim foarte mult pentru gandul bun. Cine doreste sa faca donatii in contul Pomisorului cu fluturi trebuie sa stie ca pentru fiecare donatie mai mare de 50 de lei va primi o astfel de felicitare lucrata manual de membrii Asociatiei pentru Dravet. Fiti generosi! 

 

Pomisorul Copii pentru copii-  cele sapte desene minunate au fost realizate in cadrul Clubului de arte plastice Conil de catre copiii si adolescentii ce nevoi speciale. Copilasii si-au pus tot sufletul in realizarea lor asa ca nu am putut alege doar un desen. Ajutati ca acest copacel sa prinda viata! Pentru orice donatie mai mare de 50 de lei primiti unul dintre desenele de mai jos. Va invitam sa donati si sa facem acesti copii fericiti! Va multumim!

 

Pomisorul cu Speranta-  Asociatia Pavel prin Roxana Dumitru mi-a trimis astazi doua desene realizate de Daniel si copiii internati in Insitutul Oncologic Fundeni. Copiii au aflat ieri despre povestea noastra si astazi i-au adus Roxanei aceste doua desene. Capitanul lor a fost Daniel, un baietel de 13 ani internat acolo pentru tratament. Copiii sunt speranta noastra, fara indoiala! Multumim, copii frumosi!

 

 

Pomisorul Pom- Pom -Gogo- Pom- realizat de Baby Gogoshel, Alex, si mamica lui Iulia. Le multumim pentru efort, mai ales ca mami Iulia se intoarce de astazi la serviciu. Ii uram sa treaca usor peste acest pas si va invitam sa le facem ziua mai frumoasa donand pentru pomisorul lor cu gogosele. Nu uitati sa lasati un comentariu cu suma donata, multumim!

 Pomisorul Malaietz -realizat de Antonia intr-o tehnica speciala. Va mai amintiti picturile pe malai? Din el speram sa rasara un pomisor vesel si frumos asa cum este si desenul Antoniei. Dana, mamica, este un om foarte special care ajuta acolo unde copiii lipsiti de aparare au nevoie de ea. Donati pentru pomisorul lor specificand "pentru Malaiet". Multumim! Acest pomisor reprezinta si Asociatia S.O.S. Vietile copiilor.

 

 

 

Pomisorul Prajiturit-realizat de micul artist Filip. Nu stiu daca isi doreste sa mearga pe urmele mamei lui, dar pomisorii cu prajturele i-au iesit deliciosi. Desenul este in format A4 si mesterit in carioca. Daca doriti sa faceti o donatie in contul acestui copacel eu stiu ca Anamaria are o surpriza dulce pentru voi, un set de 10 prajiturele Pomisor. 

 

Pomisorul cu Manute- de copii frumosi si veseli. Maria si Vladimir si-au pus manutele impreuna si au realizat acest pomisor de primavara. In desenul lor este soare si veselie. Ei sunt putin raciti si le uram sa se faca repede sanatosi, iar pe voi va invitam sa cresteti cu donatii pomisorul lor si sa ne ajutati la implinirea visului. Nu uitati sa lasati un mesaj cu suma donata. Multumim Gabi pentru efort si implicare

 

 

 

Pomisor cu Zane- este un pomisor magic desenat de Maya impreuna cu bunica ei. Ii multumim Ramonei, mamica, pentru tot ceea ce face si in mod special pentru Craciunul frumos pe care l-a oferit celor doi copilasi- Andrei si Teo. Un Craciun in familie. Daca doriti sa luati o bagheta magica din pomisorul lor va invitam sa faceti o donatie specificand pentru Pomisorul cu Zane. Va multumim!

 

Pomisor cu Ingeri- acest pomisor cu aripi suave de ingeri si Inger pazitor a fost realizat de Clara, o fetita cu mult spirit artistic. Eu cred ca va ajunge ceva frumos in viata. Multumim mami Cristina pentru implicare, esti mereu alaturi de noi. Ne este tare drag de pomisorul ei realizat in acuarele pe panza si speram sa va placa si voua. Nu uitati sa precizati catre ce copacel donati- adica pentru "pomisorul cu ingeri" si sa lasati aici un comentariu cu suma donata. Multumim!

 

Pomisor cu Soare- pictat de Tudor singur, singurel. Tudor are doar 3 ani. El si mamica lui, Andreea, pun umarul pentru a ajuta.Desenul este realizat in acuarela pe hartie. Eu spun ca micul artist promite. Sa-l incurajam si sa donam pentru pomisorul lui! Este pomisorul Bebster.ro si persoana care va oferi cea mai mare suma va beneficia de o consultatie pe tema diversificarii sanatoase a alimentatiei copilului + sugestii de retete sanatoase.

Va multumim!

 

 ********************************************************************************

 

Pomisorii avansati - sunt foarte aproape de a fi pomisori impliniti. Ei au strans pana acum sume intre 200 si 500 de lei. Daca ii mai ajutati putin or sa fie si ei pomisori fericiti.

 

Pomisor cu Suflet- realizat de multe manute mici dar pricepute din cadrul Academiei Piticilor, proiect schitat si coordonat cu multa dragoste de catre Ruxandra Ion, mamica lor de peste zi. Mi-au spus ca au presarat si praf magic de copilarie. Spera impreuna cu noi sa aduca o casua si soarele din ea pentru Andrei si Teo. Daca va doriti si voi acest lucru va invitam sa donati in contul acestui pomisor specificand pentru Pomisorul cu Suflet. Va multumim!

 

Pomisorul Degetele Vesele - pictat de Robi si indrumat de mamica lui Cristina. Este pictat cu degetelele lui micute pe panza si are dimensiunea de 18/24 cm. Robi si Cristina sunt doua suflete foarte speciale si si-au dorit foarte mult sa ajute in campania noastra. Cristina conduce Asociatia Benefacto si au propriile lor campanii. Le multumim ca ni s-au alaturat. Donati pentru pomisorul lor specificand pentru Degetele Vesele. Acest pomisor reprezinta si Asociatia Benefacto. Va multumim!

Cel care va face cea mai mare donatie pentru acest pomisor primeste un cadou sub forma unui mic tablou lucrat in tehnica quilling de copii din Centrul de Plasament Cehu Silvaniei.

 

 

 

 

Pomisorul Anotimpurilor- Pomisor cu Anotimpuri, realizat de Rares si Victor asistati de mamica lor. Au muncit mult si au pus mult suflet. Mie imi place foarte mult ce a iesit. Daca va place si voua faceti o donatie pentru pomisorul lor. Desenul este realizat pe 4 coli A4 prin tehnica degetelului :). Pentru fiecare donatie mai mare de 50 de lei Laura ofera o bratara realizata de ea.

 

Pomisorul Olandez - realizat de Victor, baietel blond si frumos. Victor a preluat tema de la mama lui, Mihaela, si a realizat un pomisor in spiritul Olandezului Zburator. Le multumim pentru ca au acceptat invitatia de a participa in campania noastra. Daca va plac lalelele sau daca va place Olanda va invitam sa donati pentru pomisorul acestor oameni frumosi si talentati. Nu uitati sa precizati Pomisorul Olandez atunci cand faceti donatia in cont. Multumim!

 

 Pomisorul Vesel -cum se pare ca talentul se transmite in familie, Adinuta - fetita Ralucai, a decupat, lipit si desenat acest frumos copacel textil pe canvas. Ii multumim pentru daruire si cred ca va va convinge si pe voi sa contribuiti cu o donatie pentru veselia lui. Multumim!

 Pentru fiecare donatie mai mare de 50 de lei Ralca ofera cadou o bentita/apion realizata de ea.

 

Pomisorul Organik- The Tree of Life realizat de micuta Maya si asistata de mamica ei, Bianca. Le multumim ca s-au alaturat campaniei noastre! Iar surpriza din partea acestor fete frumoase este ca pentru orice donatie de 100 de lei Bianca Iordan va ofera un Ulei de argan (30 ml) sau un deodorant Piatra de Alaun (120 gr). Multumim si nu uitati sa specificati atunci cand faceti donatia pentru Pomisorul Organik.

 

********************************************************************************

 

 

Pomisorii impliniti au depasit deja din donatii suma de 500 de lei. Unii dintre ei trecand chiar de 1000 de lei.

 

 

Pomisor cu Bubuline -realizat de mica printesa Anastasia impreuna cu mamica ei, Oana. Ele au mesterit pentru noi o pictura in culori acrilice pe canvas care ne duce cu mintea catre plaiurile elenice unde locuiesc. Le multumim si lor penru ca si-au invins raul, sunt cam bolnavioare, si au reusit sa contribuie in campania noastra. Daca doriti sa primiti acest desen faceti cea mai mare donatie in contul lui si Oana il trimite catre voi. Cine da mai mult? Copacelul lor se va transforma intr-unul real pe 14 aprilie.

 

Pomisorul Ocrotit - este oferit din inima de Ovidiu, un baietel de 9 ani. Acest pomisor a ajuns la mine prin Narcisa Sabau (iNes Group) pentru a ajuta in strangerea noastra de fonduri. Trebuie sa va spun si voua ca daca nu ar fi fost Narcisa cu donatia ei personala si cea din partea Fundatiei iNes nu am fi fost astazi participanti in cadrul acestui eveniment. Ei mi-au facut o donatie foarte generoasa de Craciun si, dupa cum vedeti, nu se opresc nici acum. Multumesc din suflet Narcisa! Daca doriti si ca pomisorul lor sa prinda viata faceti o donatie pentru el.

 

Pomisor cu Fericire - Daniel are 13 ani si este mare amator de StreetDance, el este internat pentru tratament la Institutul Oncologic Fundeni. Ieri a aflat de la Roxana Dumitru povestea copilasilor nostri si astazi a venit cu acest desen spunand ca doreste si el sa ajute copiii care au ramas fara casa. Intelegeti? Eu sunt fara cuvinte. Asociatia Pavel, multumim! Multumim Daniel!

 

Acest pomisor a strans pana acum suma de 1200 lei.

 

Pomisor cu mere roz- a avut o intreaga istorie pana a ajuns sa fie acest pomisor cu mere roz si albastre- asa cum si-a dorit artista Smaranda. Ii multumim Mariei pentru implicare si pentru rabdare. Daca doriti sa donati pentru pomisorul lor ar trebui sa stiti ca Maria ofera o carte pentru fiecare donatie de 50 de lei, doua carti pentru o donatie de 100 de lei si tot asa, ati prins ideea. Nu uitati sa lasati cun comentariu cu suma donata. Donatiile se fac in acelasi cont specificat mai sus precizand: pentru "pomisor cu mere roz".

 

Pomisor cu Gemene- realizat de gemenele noastre dragi Natalia si Sofia. Ele tocmai ce au implinit 3 ani, dar impreuna fac treaba unuia de 6 ani. Sub atenta supraveghere a mamicii Carla au realizat acest frumos colaj cu meri. Le multumim ca au ignorat raceala si au sclipicit penru campania noastra. Daca va plac si voua merele cu sclipici va invitam sa donati pentru pomisorul lor ingemanat. Nu uitati sa lasati un comentariu cu suma donata. Multumim!

 

Pomisor cu Liniste- are un cer luminos, asa cum si-a dorit micuta Alesia. Ea este fetita unei prietene dragi si vechi de cand lumea. A vazut campania noastra si si-a dorit foarte mult sa ajute. Ne-au trimis acest frumos desen (si un altul surpriza drept cadou pentru cei care fac donatii). Mamica se numeste Sinziana Iaru, este un foarte talentat Make-up Artist, ea va propune asa:
1. Cine face cea mai mare donatie primeste acest tablou pe canvas de 40/60 cm.
2. Pentru orice donatie peste 200 de lei ofera o sedinta de machiaj, cu sfaturi&co, impreuna cu echipa ei Beyond Make-up by Sinziana Iaru.
3. Pentru prima persoana care doneaza suma de 100 de lei un alt tablou surpriza.

 Pomisor cu Maimutele - realizat de artistul nostru consacrat: Max. Max s-a trezit pe cap cu tema blogului mamei din dotare- maimutelele. Daca priviti atent o sa o vedeti pe Mara dormind cu VK in cuibul din varful pomului. Le multumim pentru ca au acceptat invitatia de a participa in aceasta strangere de fonduri. Daca va plac bananele si maimutelele simpatice va invitam sa donati in contul acestui pomisor. Multumim!

 

Pomisorul Casutelor- pictat de mami si amprentat de Matilda in culoarea ei preferata: "mof". Desenul este in ulei pe panza si are 20/20 cm. Pentru pomisorul nostru alegem varianta donatie comuna, cine doreste sa ajute cu orice suma de bani o poate depune in contul anuntat specificand pentru Pomisorul Casutelor. Persoana care va oferi cea mai mare suma va primi desenul nostru. Fiti generosi! Multumim!

 

Pomisorul Muzical- ii multumim lui Petru pentru ca ne-a acordat rabdarea si atentia pentru a desena acest pomisor. La 12 ani toti baietii au treaba :). Ii multumim si Ioanei, mama lui, pentru ca ne este mereu alaturi si se implica sincer si din suflet in campaniile noastre. Va multumim si voua daca alegeti sa donati pentru acest pomisor tot pe ton cu pomisorul din tema noastra. Nu uitati sa lasati un mesaj cu suma donata.

 

 

 

********************************************************************************

 

 

 

Pomisori sub forma de licitatii.

 

Pomisor cu bufnite - Pomisor cu Bufnite- tablou din panza pe sasiu realizat prin tehnica decoupage si culori acrilice, are dimensiunea de 20x20 cm. Copacelul vesel cu Bufnite este oferit de Mongolezia Hand Made spre a fi licitat. Pretul de incepere este de 25 de lei. Ii multumim Mihaelei pentru donatie si va invitam sa licitati!

 

Licitatia pentru acest tablou a fost inchisa la 100 de lei. Multumim!

 

 Pomisorul Fait@Main- Fait@Main Evenimente Tematice ofera spre licitatie o sculptura florala Pomisor. Pomisorul poate fi realizat din ce flori sau in ce combinatii cromatice isi doreste castigatorul lui. Cred ca ar fi un super aranjament pentru masa de Paste. Le multumim foarte mult pentru implicarea in campania noastra si pe voi va invitam sa licitati. Toti banii obtinuti in urma licitatiei sunt donati pentru casuta copiilor. Licitatia incepe de la 150 de lei. Multumim si multumim Cristina Adriana!

 

Pomisorul Inflorit - tablou din panza pe sasiu executat cu tehnica decoupage si culori acrilice. Tabloul are dimensiunea de 50x20 cm. Este realizat cu drag de Mihaela si reprezinta o donatie a Mongolezia Hand Made pentru a fi licitat. Licitatia pentru acest pomisor incepe de la 45 de lei. Va invitam sa licitati, toti banutii donati merg in contul casei!

Pomisorul Ursilor-  o ursuleata mica si doi ursi mai mari au pornit in cautare de crengute, au mesterit si colorat si iata ce le-a iesit. Adina (mami urs) a dorit sa se alature campaniei noastre si a realizat impreuna cu Mariuca acest pomisor oferit spre licitare. Ar fi un reusit decor pentru Paste. Licitatia incepe de la 50 de lei. Adina imi spune ca daca cineva ofera mai mult de 100 de lei ii va mai oferi un cadou surpriza. Fiti generosi, este pentru o cauza nobila. Multumim!

 

 Pomisorul de langa casa- Acest desen a fost realizat de Andrei si Teo in timpul celor cateva zile de Craciun petrecute acasa la Ramona, o prietena draga, care si-a dorit sa le ofere copiilor un Craciun in familie. Desenul s-a pastrat si si-a gasit acum adevaratul sens. El este desenul simbol pentru pomisorul care va fi plantat in curtea casei dupa cumparare. Pentru acest pomisor a fost deschisa licitatie si si-a gasit deja un Ocrotitor care a facut o oferta de 500 de lei. Ii multumim! Licitatia este inchisa.

 

 Pomisorul cu desen- Donatia venit din partea Smallprint Romania prin initiatoarea acestui concept la noi in tara - Daniela Man. Dana si-a oferit sprijinul proiectului nostru printr-o donatie constand intr-un medalion din argint pur in care va fi transpus desenul copilului vostru. Medalioanele sunt realizate printr-o tehnica speciala care pastreaza fidelitatea perfecta a imaginii folisite. O amintire foarte speciala pentru orice parinte. Licitatia pentru acest medalion incepe de la 400 de lei.
 

Exista deja o oferta cu suma de 500 de lei. Licitatia este inchisa.

 

********************************************************************************

 

 

Daca ati avut rabdarea si ati citit pana aici va anunt cu drag ca la sfarsitul campaniei o sa avem un premiu surpriza oferit prin tragere la sorti. Va multumesc pentru ca ati fost alaturi de noi si pentru ca ajutati la implinirea acestui vis!