O fi vaduva (?!...)

Intamplarea a facut sa fiu parinte singur- unic, cum s-ar spune mai corect. Adica fara de partener. Nu a fost nicio drama, pur si simplu copilul meu si-a ales sa vina in acel moment si in acea conjunctura care nu putea duce catre o familie in sensul clasic. Nu suntem doi plus unu, doi, trei copii, suntem noi doua: mama si fiica. Nu m-am simtit nici tradata, nici abandonata, m-am simtit firesc. Nu stiu de ce, poate pentru ca am simtit mereu ca o sa fiu parinte unic si am intampinat evenimentul ca pe normalul din viata mea. Nu inseamna ca nu ma doare, ca nu inghit in sec cand altii au si ea nu, ca nu ma lupt cu imaginea familiei calsice in care am trait si pe care o am sadita in gene. Nu stiu daca natura ne-a pus in fire sa fim in perechi, nu stiu daca acesta este sensul firesc sau ne-am obisnuit cu modelul pentru ca asa este mai usor. Daca ar fi sa-mi spun parerea sincera, eu cred ca suntem facuti sa fim poligami in cel mai pur sens al cuvantului, dar asta e alta discutie. Oricum, nu este usor.

Cand un copil de sase ani intreaba un copil de doi ani daca stie sa spuna „tata” si apoi o intreaba si pe mama copilului de ce nu stie acesta sa spuna „tata” este si mai greu. Ce sa raspunzi? Mai ales ca piticania de doi ani intelege absolut tot si are niste ochi mari si intrebatori catre tine. Pentru ca si la un an, si la doi, si la 10 copilul stie ca lui ii lipseste ceva. M-a intrebat ea si de ce ea nu are baratara verde ca noi toti, vazand ca noi avem cu totii si ea nu are. Sa nu vada ca toti cei din jur au cate doi si ea are doar unul!? Am raspuns calma ca Matilda nu stie sa spuna tata pentru ca nu are si nu stie ce este acela. M-a durut de-mi venea sa plang. Sunt zile cand nici nu tresar, ba chiar sunt amuzata de ce cred cei din jur despre familia mea monoparentala, dar sunt zile cand cealalta mana de care sa se tina copilul lipseste tare mult si ma doare. Si vad pe zi ce trece ca si ea intelege ca acolo lipseste ceva. Iar eu vad pe zi ce trece ca super-mama mamelor sa fiu si tot nu pot fi cat doi.

Dar sa mai si radem putin, asta apropo de ce cred oamenii cand ne vad singure. In complexul unde ne petrecem concediul au rasarit de vineri multi romani, prea multi pentru gustul meu- dar eu sunt o carcotasa nesuferita. Printre romani si un stol guraliv format din patru doamne la o varsta incerta. As zice undeva pe la inceputul menopauzei, un cinzecisor si ceva asa. Toate vopsite roscat si coafate corespunzator cu permanentul maruntel cunoscut el si sub numele de sarmaluta. Posesoare toate si de accent din zona de nord-est a tarii. In ziua sosirii ma abordeaza managerita de la Receptie daca am putin timp sa le explic doamnelor cum e cu onlinclusivu’ si cu treaba pe aici, ca doamnele nu stiu boaba de engleza. Mama ranitilor cum sunt, pardon, doamna amabila cum sunt spun ca nu-i nicio problema, cand dau de ele, le ajut. Cum era imposibil sa nu le reperezi, punct ochit punct lovit, le-am spus cum e miscarea pe aici. Au fost foarte incantate ca „paturile” de pe plaja sunt gratuite. Le-am urat vacanta placuta si mi-am vazut de copilul din dotare.

Ieri, dupa ce ne-am mai incrucisat zilele astea de cateva ori cu „duamnili”, trecem prin raza lor vizuala pe langa piscina. Probabil au decis ca plaja este mult prea departe si  apa mult prea rece ca sa merite deplasarea asa ca stau la piscina. Si aici paturile sunt gratuite. Le aud cum incep sa susoteasca despre noi. Ca uite fata aia singura cu copilu’. Apoi susoteli pe jumatate intelese cu presupuneri legate de motivul lipsei unui insotitor. O fi muncind in strainatate, o fi divortata, o fi cu alta (el, nu eu). Scurta pauza de procesare in brainstorming-ul cu permanent sarmaluta si concluzia a fost ca nu, cum era sa ne lase singure (?!). Matilda se opreste la 5 pasi de ele ca sa se cocoate pe o jucarie din plastic. Apoi una zice ca-i fi-mea frumoasa, cele patru priviri se muta de la copil la mine, parca nu seamana cu ma-sa. Da’si ma-sa e frumoasa. Hai ca seamana cu mine pana la urma copilu’- nu-i nimic ca noi doua nu semanam, dar daca suntem amandoua frumoase e bine J). Se mai uita ele lung si una, care pana atunci fusese mai tacuta, da lovitura de gratie:

„O fi vaduva!”

Cele patru perechi de ochi se muta iar catre mine si se uita la mana mea unde nu-i nicio verigheta si concluzioneaza intr-un cor compatimitor si cu un accent care face toti banii:

„O fi vaduva...”

M-a bufnit rasul, am luat copilul si mi-am purtat fizicul imbracat in cea mai alba rochie dintre rochiile albe, vaduvistica ea asa, catre plaja. Deci mintea umana nu inceteaza sa ma uimeasca. Cum functioneaza ea si cum isi are o logica atat de diferita.  Deci o mama singura si nepurtatoare de verigheta e musai sa fie vaduva. Din fericire nu sunt. Nu sunt nici sedusa, nici abandonata. Sunt doar un parinte care isi creste singur copilul. Copilul meu nu este nici orfan si nici copil din flori. Este un copil iubit si dorit de un singur parinte. Asa cum sunt atatia altii si cred ca ar trebuie sa incepem sa luptam pentru normalul nostru si sa rupem stereotipul.

 

Despre respect

Ma uit la ei si ma intreb ei oare ce au si noi nu. Oare ce face ca relatia lor sa fie la fel si dupa 35 de ani? Ce au facut ei bine si noi nu facem? Ma uit la noi, multi dintre tinerii generatiei, si mai toti suntem in puncte gresite relational. Unii singuri, altii in relatii care-i ologesc sufleteste si spiritual, altii- putini- in armonie. Iar pentru multi dintre cei in aparenta armonie lucrurile functioneaza dintr-un soi de dependenta in care unul nu nimereste singur piata iar celalalt nu-si gaseste sigur ciorapii. N-am avut modele? N-am avut timp? N-am avut dorinta? Dragoste? Ma uit cum relatii aparent perfecte, cu iubire reala si dovezi ale acesteia, se sfarsesc brusc dintr-o discutie de genul "cine-a infipt laleaua 'n branza". Din nimicuri tratate fara pic de rabdare, din prostii incredibile. Se termina familii, case, tot. La fel prietenii vechi, colaborari profesionale. Intr-o clipa vine furtuna si ia tot. Pentru ca nu sunt radacinile acolo, iar singurele redacini reale sunt cele ale respectului fata de celalalt.

 

Generatia razboiului, al doilea. Generatia industrializarii. Generatia cu cheia de gat. Trei generatii crescute in deriva. Fara parinti alaturi, fara prea multe intrebari. Fara raspunsuri. Unii pe la bunicii supravietuitori, altii prin crese si camine saptamanale. Singuri de la scoala, singuri acasa, fiecare trebuia sa se descurce. Fiecare incercand sa se descurce cat mai bine pentru el prin el. Ma uit la parintii mei si nu simt sa regasesc nimic din ei in mine. Nu au fost acolo real cand ma formam. A fost mamaie, o femeie vaduva de razboi. Buna si calda ca painea lui Dumnezeu. Ea m-a invatat sa fiu mama. Dar restul? Iubita, partenera, sotie? Ca iubita fiecare femeie se descurca intr-un fel sau altul. Este instinctul din ea. Uneori exagerat, alteori timid, cumva o scoate la capat. Se intampla uneori ca povestea asta sa-i iasa asa de bine incat ramane cramponata in ea si in lipsa modelelor sa nu reuseasca niciodata sa-si paraseasca statutul de iubita si sa obtina un altul. Poate avea noroc sa intalneasca intr-un moment prielnic un om cu rabdare sau un om care sa stie si atunci invata sa-i fie si partenera si sotie. Poate avea instincte foarte bune si iar sa aiba noroc si sa aleaga ceva bun. Dar poate avea si "mana proasta" si sa tot aleaga gresit invartindu-se in acelasi cerc fara sa-l poata parasi. De cele mai multe ori asa se intampla.

 

Ma uit la generatia noastra si nu inteleg. Ce-i gresit cu noi? Oare atat de mult sa conteze ce-ai vazut acasa? Teoretic eu am vazut armonie, parintii mei s-au iubit si se iubesc, se respecta si se sustin. Ei intre ei sunt acolo unde ar trebui sa fie orice cuplu. Dar unde am fost noi, copiii? Unde ne-au inclus pe noi in armonia lor, cum au incercat sa ne invete? Ca, sa fim seriosi, asta se invata. Toti ne nastem singuri si instinctul din noi va cere mereu libertate, independenta. Libertatea asta hranita prea mult va creste pana in punctul in care ne va fi foarte greu, daca nu imposibil, sa mai fim in doi. Cresti singur si impreuna cu tine creste nevoia de a te descurca singur. Reusesti si asta iti hraneste orgoliul si intoleranta. Cu cat timpul trece cu atat devin mai mari. Compromisul este de neconceput. Uiti cum este sa mai traiasca cineva langa tine. Iti muta lucrurile, paharele, lasa prosopul pe jos, camasa atarnata. Mai bine sa stea la el acasa. Sa vina doar cand ai tu chef. Dar asa nu se leaga nimic, si pleaca cand are el chef. Iar undeva, departe ingropata, este totusi imaginea oamenilor in perechi. Te zbati mereu intre ceea ce ai fost crescut sa fii si ceea ce ti s-a spus. Tu stii ca te-ai descurcat singur si ca o faci foarte bine. Ei ti-au spus ca lucrurile astea se fac in doi. Numai ca nu mai este loc pentru doi, deja i-ai acoperit tu si loculul lui.

 

Femeile si barbatii singuri pe la un 35-40 de ani. Ce-si doresc? Vor sa fie liberi? Vor sa aiba un cuplu, o familie? Si le doresc pe toate si pe niciuna. Au avut momente cand au atins fericirea de a avea totul. Doar pentru cateva clipe, dar a fost- se poate! Si tot cautam si ne invartim dupa perfectul pe care l-am avut pentru cateva clipe. Incapabili sa ne luam un angajament, daca maine apare ceva mai bun?! Incapabili sa renuntam. Incapabili sa fim noi mai putin si celalalt mai mult. Pentru ca nu putem. A trebuit sa fim asa ca sa ne descurcam, altfel eram nimeni. Si eram nimeni mai ales pentru noi. Undeva s-a pierdut ceva, iar eu cred ca acel ceva este respectul. A fost sacrificat in procesul acestei maturizari de unul singur. Eu asta simt ca ne lipseste. Respectul real fata de celalalt. In relatii, prietenii, profesie. Suntem cu totii niste mici Dumnezei si nimeni nu merita sa ne mai uitam in jos. Ne-am autodefinit ca perfecti si nimeni nu merita sa cedam parti din noi. Suntem o generatie ciudata pe care umilintele o indarjesc si mai tare in loc sa o faca sa-si plece capul. De aceea nimic nu merge, de aceea de la prosopul lasat ud pe jos se termina familii. A murit respectul si fara el nici toata dragostea din lume nu o sa faca o relatie sa mearga. Nici devotamentul, nici datoria, nici obligatiile.

 

 

Parintii mei au implinit pe 29 aprilie 35 de ani de casatorie si sunt convinsa ca singurul lucru care a facut diferenta a fost respectul profund si sincer pe care si-l poarta.

 

 

 

Cand uiti de tine

Daca acum o saptamana mi-ar fi zis cineva ca inca mai pot rezista 3 zile si cele 2 nopti dintre ele fara strop de somn i-as fi zis ca e dus cu mintea razna. Pentru ca literalmente sunt mereu atat de obosita incat simt ca o sa-mi stea inima. Dar uite ca nu mi-a stat. Pentru ca eu sunt egal cu zero atunci cand trebuie sa respir pentru ea. Si nu mai conteaza somn, nu mai conteaza oboseala, viata si nimic. Conteaza Ea- sufletul si viata din mine.

 

De sambata pana iar sambata am trait cea mai lunga saptamana din viata mea. A parut un secol, a fost ceva de nici nu-mi mai amintesc ce faceam inainte de prima sambata. Istoria a inceput pe 6 aprilie cand m-am trezit cu trei ochi in loc de doi. Am facut o infectie si cum nu am mai avut asa ceva a durat pana am luat masuri. Apoi, nu stiu cum, am vazut in parc ca nu mai avem un cercelus al Matildei. Cercelusii ei pe care i-am luat intr-un moment foarte greu al existentei mele. Cand mai aveam cateva zile pana sa o nasc, cand eram mai singura decat credeam sa fiu in viata asta. Cand reusisem sa trecem cu bine prin sarcina si eram la un ultim hop de a se termina totul. Mai aveam putin si eram doua si stiam ca totul va fi mult mai usor. Cand bani nu aveam, putere nu mai aveam, oameni nici, atunci i-am cumparat eu cercelusii astia. I-am cautat de am inebunit pentru ca vroiam sa fie perfecti. Si i-am gasit. Din aur alb cu pietricica transparenta, mici, finuti, perfecti. Iar ea i-a iubit. De fiecare daca cand ma vedea cu alta pereche de cercei imi arata ca ai ei sunt mai frumosi si le facea "mai- mai". Iar fix doi ani mai tarziu am pierdut unul. Ne-am intors repede din parc in speranta prosteasca ca poate.... Evident ca nu l-am gasit. Ne-am intors plangand si am plans amandoua jumatate de zi. S-a culcat si s-a trezit plangand si intreband unde sunt cerceii ei. I-am scos pe ai mei de cand eram mica si i-am pus in urechiuse. De ziua ei a primit altii de la nasa. Dar a ramas un gol. Stiu ca sunt "doar" niste cercei, dar pentru mine erau simbolul faptului ca am reusit si ca suntem bine. S-au dus. Mai avem unul. O sa-l pastrez asa si o sa i-l fac medalion.

 

Luni a fost liniste si frumos. A trebuit sa stau acasa pentru ca nu puteam sa ies Ciclop in lume. Oblojeam ochi, distram copil, lucram pentru campania Un pom pentru o casa!. Eram dupa o saptamana de munca si incepea sa ma cumprinda ingrijorarea. A mers extrem de greu, pentru fiecare 10 lei am vorbit o ora. Greu si ingrijorator pentru situatia financiara a tuturor, multi oameni au ajuns la fundul sacului si ti-e si jena sa mai ceri. Cand eram aproape sigura ca nu o sa reusim intru in cont, primesc cateva mesaje, un telefon.... Eram aproape cu toti banii stransi. Nu mi-a venit sa cred. L-am sunat pe Benone, tatal celor doi copii pe care mi-am propus sa-i ajut, fericire mare. Eram aproape gata. Era minunat! A doua zi nu era numai ziua de nastere a Matildei, era si ziua lui de nastere. Ne-am bucurat si emotionat pana la lacrimi. Luni, frumoasa zi.

 

A venit marti, 9 aprilie. Ziua in care s-a nascut Ea. Ziua in care eu am devenit mama. I-am promis ca o sa fiu mereu alaturi de ea in aceasta zi, atata timp cant isi va dori si ea. Mi-am luat concediu. Am stat cu ea. Am facut cumparaturi. Am cumparat si cadouri. Am pregatit petrecerea pentru sambata. Comandat tort, rezervat spatiu, facut meniul. Dar parca nu avea niciun farmec asa, ziua omului e in ziua in care s-a nascut nu in primul weekend disponibil. Asa ca dai repede cu tort de la cofetarie, pus chestii bune la cuptor, comandat pizza si invitat oamenii mei dragi (cei care erau sanatosi- bantuie o treaba nasoala prin Bucuresti). La 7 erau toti la noi sa-i cantam copilului minunat La multi ani!. La multi ani, iubita mea!

 

 

 

 

 

Miercuri a inceput iar groaza. Oribil la serviciu. Apoi lucruri din categoria "Cum nu te lasa Dumnezeu  sa faci o fapta buna". Cautare de alt loc pentru a planta pomisorii din campanie. Parintele de la centrul propus initial si-a amintit ca duminica nu se misca un pai si nu putem sa plantam (?!). Descoperit ca banca pune banii haotic prin toate conturile pe care le am si in contul pentru casa intra depunerile dupa 4 zile. Nu mai puteam sa tin nicio evidenta  cat de cat reala. Nervi peste nervi. Oboseala mare. Imi spun ca joi va fi mai bine, ca inca nu a venit ziua in care sa mi se inchida o usa si sa nu deschid eu trei geamuri. Stiam ca o sa gasesc o solutie de compromis buna pentru toti, daca exista un strop de bunavointa este imposibil sa nu rezolvi. Tineam foarte mult ca pomii sa fie plantati la acel centru. Am gasit intr-un final o solutie. Noaptea m-am simtit foarte rau, bila mea are obiceiul prost sa se supere cand sunt prea obosita. Reusesc sa dorm 3 ore.

 

 

Joi dimineata mi se pare ca Matilda e putin cam calda. Mama era la noi, venise si bona. Le intreb daca lor nu li se pare copilul cald si putin ciudat. Primesc vesnicul raspuns ca sunt eu nebuna. Le spun sa o supravegheze ca eu cred ca ceva nu e bine cu ea. Ma intorc de la munca si preiau copilul de la bona care trebuia sa ajunga la dentist. Iar mi se pare calda si cu o expresie care nu este a ei. O intreb daca s-a comportat Matilda ciudat. Imi spune ca nu, ca e calda ca-sa jucat fotbal. OK. Vine mama, plec si eu unde mai aveam treaba. Seara era evident ca are febra, nu mai sunt eu nebuna. Chiar avea, se ducea spre 38. Incepusese sa si tuseasca. Mama preocupata ca a mancat copilul peste si poate e un os. Ce os, era clar ca a racit. Incepe prima noapte de veghe. Eu nu-i dau "chestii" pana cand corpul nu incepe sa isi faca treaba. Daca febra nu trece de 38,5 nu-i dau nimic. O pazesc. Stau cu mana si termometrul de frunte din ora in ora. E ok, nu trece de 38,5. Dimineata avea o stare clar alterata. Vreau sa-i iau temperatura rectal. In clipa aceea, sub ochii mei, o vad cum se flambeaza. Termomentrul urca si urca... imi sta respiratia. 39,3. Panadol. Sosete ude. Jos haine. Deschid geamul. Ma uit in gatul ei: rosu. Antibiotic. Sun la linia de urgente pediatrice unde suntem noi abonate, imi spune sa-i dau doar antitermice si doar dupa 48 de ore daca nu scade sa incep antibioticul. Da, mersi. Peste tot in jur adulti si copii rapusi de porcaria asta cu febra si gatul infectat. Nu e (numai) virus. I-am dat antibiotic din prima zi. Eu stiu foarte bine ce inseamna amigdalita. Febra ii scade, se activeaza, mananca putin. Pare ok.

 

 

Plec la Ikea sa-i iau cadoul colectiv de ziua ei, bucataria de care este indragostita. Fac cumparaturi pentru a doua zi. Ma suna mama, era in panica absoluta, copilul nu e bine, vino urgent. Eram la coltul blocului, am sarit din masina si am zburat pana in casa. Matilda era cu febra mare, nu la fel ca de dimineata. Era rosie, dar parea stabila. Ii dau Nurofenul. Ne mai jucam. I se face somn. O culc si stau langa ea. Avea temperatura spre 38, era ok. Dau sa ies din camera cand o aud respirand ciudat. Ma intorc... era rosie si respira sacadat. Intr-o clipa eram cu ea in brate. O strig. O ridic. Nu se trezeste. Este fierbinte si abia mai respira. Si vine clipa aia in care iti sta mintea in loc. In care tu dispari. Nu mai existi. Te volatilizezi. Si intri in faza de robot automat in care executi toti ceea ce stii ca trebuie sa executi sa-l salvezi. Era deja sub antitermice. Trebuia sa o racesc altfel. Impachetari. Baie. Sa nu adoarma la loc. Sa-si revina. Capul ii cadea moale. Ochii nu se deschideau. Cand o strigam incerca sa-i deschida dar se duceau peste cap. Nu stiam unde sa o pun si sa sun la urgente. Am toate telefoanele salvate pentru ca in situatii limita nu stiu ce taste mai nimeresc. Prin abonamentul nostru de sanatate suntem abonati la ambulanta BGS, sunt la 2 strazi mai departe de noi. Stiam ca ajung in 5 minute. Au si ajuns. Intre timp Matilda se trezise si era lucida. Era inca neputincioasa si rosie. O consulta. Acelasi diagnostic si tratament pe care-l presupusesem si eu. Imi spun ca o tin cat pot de mult fara sa-i pun supozitor cu novocalmin, sa-l tin pentru noapte. Si ca spitalele sunt pline si la privat si la stat de copii cu viroze si e mai bine sa stam acasa daca ma descurc. Am ramas singure, deci trebuia sa ma descurc.

 

A fost a doua noapte fara somn. Febra mare venea in valuri. Pentru cateva clipe parea sa scada si sperai ca e bine, in clipa urmatoare ardea ca focul. Iar avea 40. Cu impachetari si nenumarate reprize de alaptat am reusit sa tinem febra sub control. Daca nu ar fi fost alaptata cu siguranta ajungeam la spital. Pentru 36 de ore nu a putut sa primeasca nimic altceva. Nu putea sa inghita nici apa. La 6 de dimineata iar un puseu foarte mare de febra. Apoi s-a linistit. Era mai bine. Dar era si sambata, ziua in care noi planuisem petrecerea ei. Locatia rezervata, mancarea facuta, tortul comandat si era gata, copiii toti stiau ca trebuie sa vina. Am decis sa mergem mai departe cu petrecerea. Oricum si cea de anul trecut si cea de anul acesta este mai mult pentru ceilalti copii. Imi place sa-i vad asa multi si fericiti, ca se distreaza si se simt bine. Pentru Matilda va conta, poate, atunci cand va fi mare si va vedea fotografiile de la primele ei petreceri. De la anul cu siguranta va fi distractie reala si pentru ea. Asa ca am stat pana la urmatoarea repriza de antitermic, febra era sub 38. Eu am plecat sa intampin musafirii, ea a ramas cu bunicii acasa si am decis ca daca este bine sa o aducem pentru o jumatate de ora cand taiem tortul si sa-i cantam La multi ani! I-a prins bine iesirea, am tinut-o jumatate de ora la soare. Pana seara era mult mai bine. A si mancat putin. Nu i-au placut baloanele, ceea ce stiam. Nici in starea ei normala nu-i plac. Cum nu-i plac nici sunetele puternice, tipetele. Nu a fost tocmai o petrecere pentru ea, dar ceilalti copii au fost super incantati si s-au distrat. Pentru asta am si mers mai departe cu petrecerea.

 

 

 

 



 

 

Sambata seara am prins prima ora de somn. Urma ziua in care trebuia sa mergem la Centrul din Giurgiu pentru a planta pomisorii din campanie, iar eu nu mai stiam nici cum ma cheama. Pana dimineata Matilda nu a mai facut febra peste 38. Avea 48 de ore de antibiotic si antitermice, trebuia sa inceapa sa fie bine. Cu sufletul strans si amortit am plecat catre Giurgiu. A stat de garda al doilea om in linie pentru ea- mamaie. A fost bine, peste zi nu a mai facut deloc febra. Sigura problema ramanea ca nu manca. Si acum suntem in proces de redescoperire a alimentelor. A slabit 1,5 kg.

Aud foarte des oameni care ma invidiaza pentru situatia mea. Adica aceea de parinte singur. Pe cat de absurd pare, pe atat sunt de multi. In principal sentimentul acesta vine din dorinta de independenta, si-ar dori ca deciziile celuilalt sa nu existe. Vine si din nefericirea alaturi de partener. Din credinta ca singuri si-ar creste mai bine copiii, ca ar lua decizii mai bune. Cred, probabil, ca si copiilor le-ar fi mai bine daca ar avea un singur parinte (pe ei). Posibil sa fie asa. Dar nimic din toate astea nu ar compensa si numai pentru  o singura clipa cand ai copilul lesinat in brate si nu stii unde sa-l pui ca sa chemi salvarea. Cand singurul creier care ia decizii este creierul tau nedormit de 3 zile si paralizat de grija. Cand urmatorul om in linie nu este cel in mainile caruia ti-ai lasa viata. Cand urmatorul om in linie nu este cealalta jumatate din copil. Celalalt om dupa voi (sau poate chiar inaintea voastra) care sa vrea tot binele din lume pentru acel copil. Nu aveti pentru ce sa invidiati parintii singuri, nimic nu atarna mai greu decat decizia luata de unul singur acolo unde ar trebui sa existe doi.

The one that got away

Te mai gandesti la el?

Se mai gandeste la tine?

Oare ce mai face?

Oare ii este bine?

Bruneta aia pe care ai vazut-o langa el acum doua saptamani la film il face fericit?

Sa-l suni?

Te tot gandesti ce ar fi fost daca...

Se mai gandeste ce ar fi fost daca...?

Mai primesti din cand in cand franturi din viata lui, un tag pe o retea, o vorba in vant, o voce care-i seamana si te intorci cu ochi fericiti cautandu-l in multime... Mai vezi o jumatate de placuta in trafic si-ti amintesti ca era numarul lui, prea tarziu... Mai simti un parfum in aglomeratia din supermarket si te gandesti ca poate tocmai ce a trecut pe acolo, doi-trei pasi prin parfumul atat de cunoscut si te-ai intors in intrebarea "ce ar fi fost daca?". Ce ar fi fost daca i-ai fi zis sa stea? Ce ar fi fost daca nu ai fi plecat? Ce ar fi fost daca ti-ai fi lasat mana in a lui si nu ai fi trantit usa furioasa in urma ta? Ce ar fi fost daca ai fi vazut in culori sau macar in putin gri, cum ar fi fost viata daca nu era doar alb si negru?

De ce nu ti-a spus atunci toate lucrurile pe care ti le spune acum? Acum are curaj? De ce arunca la intamplare intr-o discutie despre vreme, case, cafea proasta si dureri de cap un "noi doi ne-am iubit"? Stii ca l-ai iubit, stie ca te-a iubit. De ce v-ati intalnit in toate momentele proaste din viata voastra si nu ati nimerit niciun moment bun? Ca doar momente bune au fost atat de multe. De ce nu i-ai zis sa plece si sa se intoarca atunci cand va fi intreg? Acum iti reproseaza ca l-ai primit asa jumatati, ca nu trebuia, ca tu erai mai puternica si nu trebuia. Tu ai crezut ca l-ai putea lipi. N-ai putut. Sau ai putut, dar nu-i mai e bine in ochii tai, acolo el se vede tot slab, tot risipit. Sau nu te-ai respectat destul, ai crezut ca meriti doar atat, ai zis ca bun si asa? Sau ti-a fost teama ca nu se mai intoarce? Gresit.

Ai vrea sa-l suni? Nu se poate, nu se face. Mai ai cateva mesaje de la el, au ramas in telefon, nu te induri sa le stergi, crezi ca ele iti vor da curaj ca intr-o zi sa suni. Nu poti sa suni, daca-l deranjezi, daca are pe cineva? Daca e nesigur, daca si el se intreaba? Nu-l suni, ti-e teama. Dar ce ai avea de pierdut? Real- nimic, ipotetic- tot. Nu se face, e fiecare in viata lui de atatia ani. Poate s-a schimbat, poate ca acum nu l-ai mai primi... Tu te-ai schimbat, tu nu mai esti doar tu, ai un copil, de ce sa vrea un copil? Parca spunea ca nu-i vrea nici daca sunt ai lui, de ce sa-l vrea pe al altuia? Pentru ca te iubeste pe tine si atunci ar trebui sa iubeasca si sufletul asta nascut din tine? Totusi, poate s-a schimbat... Nu l-ai sunat nici azi? Nu.

Iti spui asta este, n-a fost sa fie. Oricum nu crezi in lucrurile care nu vin firesc, in ciorbe reincalzite, in a doua sansa, astea sunt pentru oameni slabi. Crezi in lupta, dar nu in lupta pentru sentimente. Speri ca va aparea un alt el, mai bun, mai potrivit, mai ca tine si mai ce ai tu nevoie. Uneori stii ca doar te amagesti. Uneori intalnesti un altul si fara sa vrei compari. Compari mirosul lui care-ti ramane pe piele, mainile frumoase, zambetul, rasul din toti plamanii, felul in care-ti saruta mana, felul in care te facea sa te simti dupa. Ai vrea sa dea cu plus, noul venit sa fie castigator, pe ici-pe colo chiar este, dar... dar nu e el. Te gandesti iar sa-l suni. Mai bine vorbesti pe net, e mai simplu, mai impersonal, nu-ti aude vocea, nu te simte. Hmm iar e cu cineva. Nu-i e bine, dar e cu cineva. Deci stai in banca ta, nu suni, nu spui nimic. Stii ca un simplu sarut l-ar aduce inapoi, cel putin pentru un timp, dar de ce sa faci tu primul pas? De ce nu-l face el? doar e barbat!? Probabil ca peste 50 de ani o sa radeti unul de altul cat de prosti ati fost sau poate o sa va pierdeti de tot si nu o sa mai stiti. Poate ca pur si simplu nu a fost sa fie. Poate ca intr-o alta viata, poate ca o sa fie altfel.

Nu a fost sa fie, dar nu poti sa nu te intrebi "ce ar fi fost daca?".

Despre sufletul meu si vacanta lui

Cum este cand cineva face lucruri pentru tine? Si le face cu drag, cu mare drag. Si conduce 15-20 de ore pana si prin Romania ca sa ajunga la tine. Si atunci cand ajunge e mort si de foame si de somn, dar te intreaba pe tine daca tu ai mancat sau daca esti obosita. Si-i e drag ca l-ai asteptat pana la 2 noaptea sa ajunga, dar ii pare si rau de cearcanele tale pana la calcaie. Cum e ca cineva sa te tina in brate si atunci, in sfarsit, sa simti ca poti sa respiri? Asta face el pentru mine, conduce juma de Europa ca sa stea cu mine noi 24 de ore si sa ma tina in brate. Nu asteapta nici sa-i gatesc, nici sa-i fac patul, nici nimic. Vine si ma tine in brate si ma intreaba daca mai pot si cat mai pot. Si se uita in ochii mei si-mi vine sa plang ca in sfarsit pot si eu sa respir. In rest nu indraznesc sa dau drumul la tot aerul, mai tin acolo in fundul plamanilor o gura, ca daca in clipa urmatoare se intampla ceva si am nevoie de aerul ala sa fie acolo. Si ma doare gura aia de aer pentru ca nu ma lasa sa oftez sau sa respir intreg, dar nici nu pot sa-i dau drumu' pana cand nu am pe altul sa nu mai respire in locul meu. Culmea e ca in general ma simt sufocata in relatii si am nevoie de timp si spatiu pentru mine, cu el am nevoie sa fie aici ca sa nu ma mai simt inabusita de mine. Face asta cam de 4-5 ori pe an... e bun si atunci. In rest nu am pe nimeni care sa stie cum sa ma tina in brate...

El este unul dintre putinii oameni care au ramas. A ramas langa mine in toata aventura asta cu sarcina, i-a luat fix 3 secunde la telefon ca sa auda, sa se enerveze, sa se revolte si apoi sa ma puna pe mine inaintea lui. In 3 secunde a decis ca eu sunt mai importanta decat orgoliul lui masculin. L-am cunoscut inainte de a o avea pe Matilda, inainte de a fi mama. Isi cauta colaboratori in Romania pentru afacerea lui. Nu m-a interesat colaborarea, m-a interesat omul. Avea aerul ala care te atrage si te face sa vrei sa-l asculti. El e italian de bastina dar munceste prin tarile din jurul nostru (Ungaria, Serbia, Bulgaria, Munte Negru, Croatia). Si-a propus el sa munceasca si in Romania, cu romani, mare greseala :). La inceput l-am chinuit cu un "traducator" online, daca ati folosit unul siti cam ce traduceri amuzante ies. Nu intelegea cum de la mine merge si mie imi traduce bine si mult mai repede. He he, i-am zis dupa cateva saptamani ca eu vorbesc italiana foarte bine si ca nu aveam nevoie de traducator, daca reusise sa comunice cu mine in tone de emailuri traduse, si inca nu fugise in toata lumea, atunci era de bine. Nu s-a enervat cand i-am spus ca l-am pacalit, chiar a fost amuzat, imi intelege modul de a gandi si jocurile. De fapt ma intelege (punct).

Ne-am vazut prima data in Italia. Eu venisem in vizita la prietena mea Liana (facea 30 de ani) si el a profitat ca sunt mai aproape si a dat "o fuga" din Serbia. A fost o stare absoluta de firesc, nu a fost cu viori si timp oprit in loc, a fost ca si cum ne despartisem dimineata dupa cafea si ne revedeam la cina. Cam atat de firesc. Ne povestisem vieti si sentimente, ne vazusem gandurile, nu eram doar doi straini care se intalnesc pe o plaja in nordul Italiei. Am vorbit, am ras, l-am dus la cea mai buna inghetata din Trieste. Si acum are fantezii cu inghetata aia :)).  Am stat cateva zile impreuna, uneori in liniste absoluta. Ce buna e linistea! Cat de mult imi plac oamenii langa care pot sa tac. Sa am sentimentul ala ca stiu ce gandesc si ce simt, ca nimic nu ar trebui sa fie altfel decat este si ca putem pur si simplu sa tacem. Nu-i o tacere din lipsa de lucruri de spus, e o tacere atat de plina incat toate cuvintele sunt acolo. Asta mi-a oferit el atunci si-mi ofera si acum, clipe in care pot sa tac si sa incetez sa exist pentru altii, clipe in care pot sa traiesc doar pentru mine in sufletul meu. El este paznicul vacantei mele fata de lume si chiar fata de mine, asta care se zabate de dimineata pana seara ca totul sa fie in regula. Doamne si ce bine e!

Apoi concediul s-a terminat, m-a dus la aeroport si in timpul check-in-ului mi-am adus inca o data aminte cat de departe sunt lumile noastre. Cum oamenii astia nu or sa ne inteleaga niciodata si mereu o sa fim doar niste extracomunitari. Stiam amandoi ca pe cat de minunate pot fi lucrurile pe atat erau de imposibile. Atunci poate ca mai putin imposibile decat acum. Ne desparte o lume, o viata si o familie. In orice tara m-as muta eu dupa el am petrece probabil la fel de putin timp impreuna ca si acum. Apoi oricat de importanta as fi eu altcineva e numarul 1: fetita lui. Acum am si eu fetita mea si il inteleg mai bine decat se intelege el. Oricat de asemanatori am fi ne desparte o viata traita intr-o alta lume. Oricat as vrea sa nu vad asta, realitatea ne loveste din toate directiile. Si  oricat as incerca sa-i spun ca mie nu mi-au placut niciodata baietii/barbatii din generatia mea, tot ne despart 16 ani. Deci cum le impaci pe toate? Sau le lasi in pace si nu faci nimic?

Dupa ce m-am intors acasa au inceput mesajele si telefoanele in care imi spunea ca trebuie sa-mi gasesc un barbat aici, ca trebuie sa-mi fac o familie, ca trebuie sa fiu fericita. Obisnuita cu barbatii din jurul meu, care foarte rar spun ce gandesc, am fost convinsa ca spune asta ca sa scape de mine. Eram sigura ca de fapt totul a fost o iluzie si acum la adapostul distantei putea sa-mi spuna ce gandeste cu adevarat. Realitatea era ca el chiar simtea si gandea asta, dar nu pentru ca nu ma vroia in viata lui ci pentru ca vroia real ca eu sa fiu fericita. Atunci am inceput sa ies cu "cealalta jumatate" din Matilda, ne cunoscusem deja si am zis ok, hai sa vedem ce iese. Ce a iesit stiti deja :). Dupa cateva saptamani mi-am dat seama ca lucrurile nu merg cu noul venit, ca sufletul meu e in alta parte si ca o sa-l sun sa-i spun sa-si vare sfaturile undeva si sa nu mai incerce sa ma indeparteze. Nu am mai apucat sa-l sun si sa-i spun decizia mea.... a trebuit sa-i spun despre Matilda. A fost unul dintre cele mai grele lucruri pe care le-am facut, cum sa-i spun unui om (pe care-l iubeam) ca eu sunt insarcinata, si nu cu el... ci cu cel catre care ma impinsese aiurea dintr-un fel de altruism-masochisto-sadic. L-am sunat si i-am spus ca eu am sa-i zic ceva, l-am simtit cum ii sta inima in loc si-si tine respiratia, nu stiu nici acum ce-si imagina ca am sa-i spun. Cu siguranta nu-si imagina ca o sa-i spun de un bebe. M-a ascultat in liniste si cumva a reusit sa metabolizeze tot ce-i spuneam ca pana la sfarsitul discutiei sa imi spuna ca va fi langa mine, ca o sa fie bine si ca o sa fiu ce mai buna mama din lume. L-am intrebat mai tarziu ce a simtit, mi-a zis ca nu mai conteaza, ca s-a gandit numai la cat de mult imi doream eu un copil si la ce inseamna un copil in viata cuiva, asta l-a linistit si l-a facut sa ramana. Culmea e ca fix asta i-a facut pe altii sa fuga. Omul asta a stiut sa o iubeasca pe Matilda, i-a fost mai tata decat oricine. Ma uitam vineri cum se tavalea cu ea pe jos... ditamai ursul de 1,90 si peste 100 de kg... se tavalea cu fi-mea pe jos si o facea sa rada. Prima data cand a vazut-o pe bebi ea era la sanul meu si i s-a parut cel mai frumos lucru din lume, s-a asezat pe jos langa patutul ei si ne-a privit scufundat intr-o fericire pe care nu apucase sa o traiasca inca.

Eu nu (mai) cred in chestiile astea cu sufletul pereche, omul predestinat, etc. Cred in momente si sincronizari in viata. Te-ai impiedicat de omul potrivit la momentul potrivit si s-au intamplat lucrurile. Atat de simplu. Probabil daca-l intalneai cu 5 ani in urma sau peste 5 ani ai fi trecut pe langa el. Asa e si cu noi... ne-am nascut in momente  si-n vieti gresite. Nu cred ca doi oameni din tari si culturi diferite se pot iubi real. Oricat am incerca noi sa ne credem de universali in sentimente si trairi, nu ai cum sa te cunosti real, nu ai cum sa te intelegi real. Omul ala nu stie ce e aia paine pe cartela, nu stie cum e cu salamul cu soia, nu stie ce e aia "Leca nost deta" (Noapte buna copii - erau cele 10 minute de desene animate inainte de ora 20 prinse cu chiu cu vai cu antena de bulgari - asta pentru cei veniti pe lume in era lui rds&rcs), nu stie cum e sa-l traiesti pe "te iubesc" si pe "mi-e dor de tine". Si daca nu stii toate astea este foarte greu sa stii cine sunt eu. Eu incerc mereu sa le simt in limba lui, sa nu le trec prin mintea mea in romaneste. Cu restul cuvintelor imi iese, dupa 5 minute de vorbit cu el deja gandesc in italiana, raman asa si inca doua zile dupa ce pleaca. Cu sentimentele insa... cu astea nu imi iese, mi le spun mereu mai intai in romana... Cel mai amuzant a fost cand ne-am asezat intr-o zi seriosi la o discutie sa-i fac un mic glosar de termeni "simtitori". I-am explicat cum e cu "te iubesc" la noi si ca "te ador" e mai mare decat "te iubesc", chestiune care la ei e invers. Si cum e cu "dorul" asta care e ceva unic si pe care limba italiana nu stie cum sa-l spuna. Ca "mi manchi" al lor e "imi lipsesti" al nostru, si ca-l mai folosim pentru o mie de alte chestii, dar "mi-e dor"-ul e unul si e pentru OAMENI. Acum stie ca "ma iubesti putin?" inseamna "ia-ma putin in brate", acum deja ma cunoaste dupa ochi ca vreau putin iubita. La inceput l-au speriat cuvintele, ca doar seamana cu mine, iar eu nu as scoate cuvinte mari nici atunci cand le simt.

Cel mai dor de el mi-a fost asta toamna. A condus vreo 15 ore ca sa ajunga la noi inainte de 12 noaptea, era ziua lui. N-a reusit sa ajunga pentru ca a trebuit sa mai faca pauze de odihna, a juns la 1fara 2 minute. Tot era bine, in Italia inca nu se terminase ziua lui, asa ca am ales "sa fim" in Italia. Omul  asta si-a petrecut intreaga zi de nastere pe soselele romanesti ca sa ajunga la noi.. (mi-a zis cineva azi ca ma mir ca proasta, ca e normal sa faca asta pentru cineva ca mine; nu stiu cum o fi un cineva ca mine ca sa faca un cineva ca el asa ceva). A venit si a stat cu noi o zi... A cunoscut-o pe o Matilda in prag de 6 luni, super vesela si ganguritoare, iubitoare de pantalonii lui kaki pe care se vedeau asa de frumos balutele eeeeei. In ziua aia am stat toti 3 in patul meu, cu bebe intre noi uitandu-se cu ochi mari cand la unul cand la altul. Atunci si-a pus capul pe picioarele mele si a fost cel mai fericit moment din viata mea. A fost o clipa de normal.  Dar a fost si cea mai sfasietoare, normalul asta vine cu un pret asa de mare. Mie mi-e bine asa in lumea mea, cu copilul meu. M-am impacat cumva cu ideea ca asa e familia noastra, noi doua si atat. Mi-e bine cat nu-mi da cineva peste ochi cu imaginea de famile perfecta in care copilul are parul la fel de cret ca tatal si sprancenele la fel de arcuite. Mi-e bine asa in lipsa noastra. Dar vine el si se aseaza in poza langa noi si atunci toate lucrurile bine ascunse dau navala si tipa si trag de toti nervii mei obositi si dau buzna in sufletul meu pe care'l exilasem undeva departe. E sufletul meu de femeie care tanjeste dupa cineva langa ea, dupa un partener si un tata pentru copilul ei. Pe sufletul asta l-am trimis in alte lumi pentru ca altfel l-ar fi chinuit prea tare pe cel de mama, iar cel de mama trebuie a fie linistit si vesel. M-a frant atunci in mii de feluri. L-am iubit si l-am urat. A simtit ce s-a intamplat si s-a retras cu scuza ca trebuie sa culc copilul. Avea lacrimi in ochii lui de om matur care a vazut multe.

De atunci lucrurile s-au schimbat, el se poarta cu mine ca si cum as fi de portelan si acus ma sparg. Cu Matilda isi inhiba toate pornirile de drag si de tata pentru ca stie ca nu-i poate fi. Mie mi-e mai frica de el acum decat inainte, pentru ca acum mi-e frica pentru doi. Matilda a crescut si intelege tot, simte tot, imi imita starile. E un copil foarte sensibil si afectuos si trebuie sa am mereu grija cu ceea ce se intampla in jurul ei. Nu stiu cat o sa mai reusesc sa am eu parte de momentele mele de oxigen iar ea sa fie la adapost de sentimente pentru oameni ce pleaca. Nu stiu cum o sa facem.

Si poate ca nimic din toate astea nu ar conta daca ne-am avea si azi si maine si poimaine. Dar noi ne avem doar azi, niste azi de 5 ori pe an, si din 365 ne raman doar vreo 5 de "azi". Iar daca azi adorm eu pe canapea si daca de urmatorul azi adoarme el rapus de orele de condus, poate ca de al trei-lea azi, undeva la toamna, o sa reusim sa ne priponim pleoapele cu scobitori si sa rezistam pret de 10 minute trezi. Atunci se va chema ca am facut si noi dragoste pe anul asta :). Stim amandoi ca nu se poate asa la infinit, ca el o sa oboseasca de facut drumurile astea infernale - pentru ca nimeni nu e atat de special incat sa o tii asa o viata- iar eu o sa caut pe cineva aici la varful pantofului care sa fie la o plimbare prin parc distanta - pentru ca oricat as vrea eu sa traiesc doar din clipe la 3 luni stiu ca nu pot face asta.

Acum inca mi-e bine asa, relatia cu Matilda umple tot, eu femeia sta undeva ascunsa intr-un colt de frica a eu mama. Daca relatia cu fetita mea nu ar fi fost atat de acaparatoare nu as fi fost nici pe departe atat de puternica. Cineva a trebuit insa sacrificat in toata povestea asta, a fost femeia. Eu n-am gasit calea sa le tin pe toate in viata, poate daca as fi impartit totul cu cineva atunci ar fi existat un echilibru. Eu am stiut din clipa cand am vazut cele 2 liniute ca pentru una dintre noi drumul se termina (pentru un timp). I-am spus atunci cuiva lucrul asta, ca viata mea de femeie s-a terminat, n-a inteles nimic, credea ca ma refer la sex. Nu ma referam la asta, cu toate ca si ala s-a dus pe apa sambetei si ce bun era la casa omului. Stiam doar ca intre a fi mama si a fi bun profesionist (pentru ca trebuie sa si mancam) si a mai fi si femeia unui "el"(alt el decat ala de ar fi trebuit sa fie), nu o sa pot fi toate. Am renuntat fara sa clipesc la cea care parea cea mai putin importanta... Nu stiu daca am gresit sau daca se putea si altfel, pentru mine asa a fost. Probabil ca atunci cand Matilda mea o sa fie din ce in ce mai mult a ei decat a mea, o sa incep sa recapat si partile din mine amortite acum. Nu stiu cine o sa indrazneasca se se bage in toata nebunia asta, dar sper sa mai fie pe undeva unul suficient de curajos.

Pana atunci, la cateva luni distanta, el inca are puterea sa ma lase sa respir. Se suie in masina si intre doua intalniri importante da o fuga in Romania. As vrea sa pot face si eu asta pentru el, dar nu pot... As vrea ca atunci cand vine sa fiu un strop mai odihinita si sa nu adorm pe canapea pana cand iese el de la dus. As vrea sa nu fiu atat de cufundata in vise incat sa-l simt cand vine langa mine si sa nu ma trezesc abia 5 ore mai tarziu cand ma ia usor de o aripa ca sa ma duca in patul meu. As vrea sa-i pot spune cat de important este pentru mine, dar uneori e o asa de mare zarva in capul meu de nici in romana nu stiu sa mai spun ceva. Nu stiu sa scriu sentimentele mele in limba lui... As vrea sa citeasca blogul asta. El nu stie sa citeasca sentimente in limba mea.

Sa aveti un brate in care sa puteti respira!