Acest articol este scris prin prisma experientelor mele ca parinte unic, nu este universal valabil. Sunt opiniile si sentimentele mele in fata celor scrise, intr-un moment de delir "filosofic", de acest personaj nefericit- asa cum se autodeclara chiar el.
Adrian Tiglea,
Ti-as spune "stimabile" sau "domnule", dar cred ca am produce o mare confunzie inca din debut. Asa ca o sa ne rezumam la Tiglea.
Tiglea, noi suntem Miruna si Matilda Margarit iar impreuna formam o familie monoparentala. Astazi as fi vrut sa scriu despre ziua de nastere a familiei noastre, ciudat cum m-am impiedicat de articolul tau tocmai in apropierea acestei zile binecuvantate. Dar m-am oprit din exaltarea sentimentului de parinte pentru a imi intrista sufletul cu opiniile vomitate de tine in acest articol- Monoparentalitate ca o ratacire de fiinta.
In opinia ta "a creste intr-o familie monoparentala este ca si cum ai fi bolnav de lecucemie." "Un atac la demnitatea umană, o desconsiderare a bobului de dumnezeire din individ, o violare a intimităţii de a fi fericit, o stare perpetuă de oboseală metafizică, o insomnie a optimismului, o sucombare a bucuriei de a respira. În majoritatea cazurilor, familia monoparentală nu este apanajul destinului funebru, al unui Dumnezeu mâniat pe creatură ori a unui virus cosmologic." Probabil ca am putea inchide "cazul" aici. Dar din mizeria morala in care ma balacesc ca parinte unic o sa-mi rup cinci minute incercand sa ma ridic la nivelul tau. Ceva imi spune ca nu esti parinte. Sau daca esti, esti o versiune tare nefericita. Tot din curentul ala existentialist al filosofie catre care spui ca te indrepti, ceva imi spunea ca ai fost si un copil la fel de nefercit. Nu stiu de ce, dar astazi ma simt generoasa, asa ca o sa-ti impartasesc niste clipe din viata de parinte. Si o sa o fac cu rabdare si calm, rabdarea pe care ti-o dau trei ani de crescut singur un copil. Din clipa in care s-a nascut si in fiecare clipa de atunci.
Pe noua aprilie se implinesc trei ani de cand s-a nascut Matilda si vreo 24 de ani de cand sunt parinte. A fi parinte nu incepe cu acea clipa in care un copil se naste. Ci incepe din clipa in care ti-ai dorit pentru prima data sa fii unul. Cu acea clipa in care te-a strabatut fiorul iubirii pentru acela care intr-o zi iti va fi copil. Cu acea clipa in care ai simtit ca pe undeva pe langa tine pluteste un suflet care te-a ales, un suflet care intr-o zi o sa coboare aici si iti va fi copil. De cand iti deschizi sufletul catre aceasta iubire. Incepe din clipa in care pui prima "caramida" a vietii tale de adult. De cand incepi sa te construiesti constient ca om bun si frumos, ca om demn de a fi parinte. De cand incepi sa construiesti ceea ce va fi casa sufletului acelui copil. Ceea ce va fi casa lui aici, pe pamant. De cand deschizi prima carte despre psihologia copilului. De cand iti iei primul job si incepi sa construiesti un viitor confortabil pentru tine si pentru puiul tau. Incepe dinainte de a-l cunoaste pe cel care va fi cealalta jumatate. Esti parinte cu mult inainte de a naste acel copil. Cel putin asa a fost pentru mine. Si pentru multi altii. De aceea iti spun, nu ai habar ce inseamna sa fii parinte. Evit sa spun ca nu stii ce inseaman sa fii mama, evident ca nu stii, dar nu vreau sa separ dragostea si responsabilitatea de parinte intre a fi tata sau a fi mama. Dar nu ai putea debita asemenea ineptii daca nu ai fi decat "copilul" unor concepte depasite si golite de continut, metaforizate pe un ton demn de un personaj cu mustata mica si freza intr-o parte.
Vrei sa stii cum se intampla? Se intampla ca inainte sa concepi un copil sa te cunosti foarte bine, chiar foarte. Sa stii cine esti, ce poti si ce nu, ce simti si pana unde simti, sa stii ce vrei, sa stii cum ajungi acolo, sa stii cum iti va fi cand ajungi acolo. Se intampla sa ai studii psiho-sociale, sa fii pasionat de psihologie, sa o simti si sa o gandesti inca dinainte sa deschizi prima carte de specialitate, se intampla sa citesti mult in general si despre psihologia copilului in special. Se intampla sa fii foarte impacat cu tine si cu ceea ce a fost copilaria ta. Sa o intelegi. Sa stii ca un prunc nu creste oricum, ca nu-i floare sa o pui la soare si sa-i torni apa la radacina. Sa stii si cum se zamisleste un prunc si ca nu-i vorba doar de trup si de dorinta a trupului. Se intampla sa fii foarte pregatit. Sa fii calificat in cel mai propriu sens pentru a deveni parinte. Se intampla si sa-ti doresti acest lucru cu fiecare celula de suflet si particica de minte. Sa fii foarte constient de ceea ce-ti doresti. Atat de constient incat sa-ti poti vedea copilul nenascut aievea. Deci se poate intampla sa le ai pe toate cele de mai sus dar sa ajungi dintr-un "accident de samanta" sa fii parinte intr-o familie monoparentala. Asta te face un criminal al destinului acelui copil? Un criminal al oranduirii destinului dintr-o minte ingusta si meschina? Te face un iresponsabil? Un aducator de apocalipsa sociala? Un cancer? Sau faptul ca ipotezele tale sunt fundamental false te conduce catre concluzii fundamental gresite?
Sa fii parinte intr-o familie monoparentala inseamna mai mult decat orice sa-ti asumi rolul. Sa lasi in urma ceea ce ai fost- individul unic de pana atunci- si sa-ti asumi rolul de parinte. De ce mai mult decat in cazul unei familii cu doi parinti? Simplu! Pentru ca esti singur, pentru ca esti doar tu, pentru ca nu-ti poti gasi scuze si lipsa de asumare, pentru ca nu poti lua pauza, pentru ca acel copil te are doar pe tine. Pentru ca nu poti fi altfel decat un parinte constient. Pentru ca nu poti obtine asta decat prin anulare de sine "individ" si imbratisare completa de sine "impreuna". Al vietii de familie. Paradoxal teoriei tale, printii unici sunt printre cei mai dedicati, instruiti, avizati, implicati parinti din cati cunosc. Tocmai pentru ca stiu ca responsabilitatea lor este dubla. Tocmai pentru ca sunt mult mai constienti de ce inseamna sacrificiul de sine. Tocmai pentru ca nu mai exista strop de egoism. Tocmai pentru ca stiu ca nu-si permit nici sa moara. Tu poti intelege asta. Ma indoiesc ca ai putea cuprinde sentimentul unui parinte singur caruia nici moartea nu-i este permisa. Pentru ca este doar el si fara el e golul infinit. Nu mai e nimeni. Deci trebuie sa fie!
"De multe ori, părinţii, mai cu seamă atunci când copiii le sunt mici, uită de prezenţa, alături de cuplul lor, a unui suflet distinct, înzestrat cu potenţialităţile proprii unui om matur, a cărui bună sau rea aşezare în fiinţă, de mai târziu, depinde în mod substanţial de atmosfera familială, de tălăzuirea ori de temperarea dezacordurilor inerente vieţii de cuplu."
Aici pari sa-mi dai si tu dreptate... Parintele unic vede si simte mai adanc statutul sau de parinte. Poate pentru ca singura lui preocupare este copilul? Poate pentru ca isi pune mai multe intrebari, poate pentru ca are mai multe indoieli? Parintele unic tinde sa-si vada mai repede copilul ca pe o fiinta unica. Nu-l confunda cu el, nu si-l asimileaza, nu il priveste ca pe o anexa a cuplului. Pentru ca, exact, cuplul nu exista! Deci copilul unui parinte unic nu va fi niciodata a 3 a roata. Va fi valorizat pentru ceea ce este el, nu pentru ca este un "produs" al partenerilor. Va fi respectat ca individ. Inca din pantec, inca din prima clipa. Copilul unui parinte unic este un copil asumat constient, nu este o intamplare, nu este un dar pentru cineva, nu este un egoism sau un "trebuie" dintr-o ordine vietii. Copilul unei familii monoparentale traieste in liniste, in armonie, in echilibru. Pentru ca sunt deja doi- parintele si puiul sau- iar pentru echilibru de asta aveam nevoie. Deci, o data in plus, esti intr-o trista eroare. Parintele contemporan, fie el singur sau in cuplu, este un parinte din ce in ce mai constient. Din ce in ce mai informat. Mult mai dispus si mai orientat catre pretuirea copilului ca individ, ca entitate separata. Ba chiar as spune ca se tinde spre cealalta extrema: de cult al copilului. Deschide ochii in jur si vezi pe ce lume traiesti! Lasa lecturile depasite si observa ce se intampla in jurul tau. Lasa handicapul emotional in urma si incearca sa evoluezi! Lumea din jurul tau a facut-o!
Monoparentalitatea este un păcat ontologic nu numai din raţiuni economice. Sociologii au demonstrat că o familie cu un singur părinte – copiii fiind crescuţi, în majoritatea cazurilor, de o mamă singură – se află la limita de jos a sărăciei, fapt care antrenează numeroase ambiguităţi de natură organică.
Cum iti sugeram si mai sus, scoate capul din nisip! Majoritatea familiilor despre care vorbesti, familiile monoparentale materne, este tot mai des formata din femeie independente social si material. Femei care isi permit mai mult decat isi permit foarte multe cupluri. Femei culte, educate, implinite profesional. Femei care frustreaza barbatii mici (ca tine). Tot mai des din lipsa de asumare a partenerului de sex masculin iau nastere aceste familii pe care le hulesti. Tot mai des lipsa de adaptare in fata schimbarii rolurilor sociale clasice este cauza parasarii cuplului si a responsabilitatilor de parinte. Si tot mai des parintele unic isi poate asuma cu succes rolul de furnizor al bunastarii materiale a acelui copil. Este si cazul nostru, pentru ca dincolo de a fi parinte singur, am fost intai un om intreg, un om care si-a construit o viata, un om care si-a asumat aducerea unei alte vieti pe lume. Aici nu stii tu unde sa te pozitionezi, din pacate. Te trag in jos teoriile de acum 150 de ani cand femeia era doar un accesoriu, teoriile celor care o considerau putin mai mult decat un animal.
Dar, adevărata fractură vizează sufletul copilului, implicit pe cel al viitorului adult. În primul rând, vorbim despre disconfortul afectiv creat copilului care, comparându-se cu colegii săi, descoperă disidenţa ontologică în care a fost aruncat fără voia sa. În al doilea rând, a trăi cu un singur părinte este sinonim cu a te ruga unei jumătăţi de zeu. Cum fiecare părinte joacă un rol precis în dezvoltarea psihologică a copilului, absenţa mamei ori a tatălui handicapează copilul, pentru toată viaţa, de acel surplus de fiinţă, necesar reuşitei existenţiale. Pentru că, şi asta se uită adesea, oamenii care izbândesc cu firea în viaţă – şi care reuşesc această performanţă cu cât mai puţine sacrificii de ordin emoţional – sunt aceia care nu poartă în ei rănile deschise ale separării părinţilor. De cele mai multe ori, în loc de a se concentra asupra dezvoltării proprii şi a se bucura de sinele lor, aceşti tineri sunt măcinaţi de dureri nevindecabile, cauzate de handicapul emoţional dobândit ca urmare a absenţei unuia dintre părinţi. Este ca şi cum ai trăi cu o fereastră spartă în suflet: adeseori te trage răceala, iar depresiile nepoftite se strecoară cu uşurinţă printre cioburile împlântate în fiinţa ta. Şi, în loc de a se izbăvi existenţial prin construirea unor familii proprii, fericite şi sănătoase din punct de vedere emoţional, adeseori aceşti oameni abuzaţi sufleteşte de drama monoparentalităţii ajung să îşi şchiopăteze propria familie sau aleg să nu se căsătorească niciodată. Trecutul, în loc să fie o proptea, a devenit o încremenire în durerea de suflet. Viaţa lor semănând astfel unui mormânt care îşi aşteaptă în fiecare clipă ţărâna umană. Şi nu este doar o metaforă canceroasă, este reflexul hiperbolizat al unui adevăr existenţial. Aveţi, grijă, deci.
Abia aici, pe final, ai inceput sa capeti putina substanta. Hiperbolizata si ea, dar este. Insa, fii pe pace! Nimic nu preocupa pe lumea asta mai mult un parinte singur decat intrebarea "ce sa fac sa fiu destul?". Nu exista parinte care sa nu se gandeasca la asta. Chiar daca are un partener. Parintele constient este acela care nu se culca pe aura autosuficientei. Parintele constient este mereu in evolutie, in autodepasire. El invata zi de zi, creste zi de zi. Iar asta nu tine de a fi singur sau impreuna. Tine de un statut asumat. Iar pentru parintii singuri nicio lupta nu este mai mare decat cea cu tiparul manipulativ tatuat in sufletele noastre, tiparul familiei fericite. Iar in acest tipar socialul ne-a plantat doi parinti. Nu pentru ca altfel nu se poate, nu pentru ca doi parinti aduc automat fericirea, ci pentru ca asa "trebuie". Si nimeni nu sta sa analizeze acest trebuie, nimeni nu se lupta sa rupa tiparul care nici macar nu-i apartine. Este socialul, norma, comoditatea, confortul, impartirea obligatiilor, asumarea comuna a bucuriilor. Aici ai putea avea putin dreptate daca nu ai fi atat de inversunat si nu ai pleca iar de la ipoteze false. 1. Ca o familie cu doi parinti este apriori una fericita si aducatoare de echilibru sufletesc si suces in viata. 2. Ca o familie monoparentala este cauza gaunoasa a raului din sufeltul omului in devenire, ca nu poate exista echilibru, ca nu poate fi generatoare de fericire. Daca discursul tau ar fi fost despre armonie si fericire in familie, despre intelegere si maturitate emotionala, daca ar fi fost pro educatie empatica, pro formare adult echilibrat poate ca te-as si iertat pentru mojiciile de mai sus. Dar nu! Articolul tau nu este in sprijnul cuplului, nu este contra divortului. Nu! El este o insiruire agresiva de vorbe inflorite impotriva parintilor unici. A mea si a celor asemenea! Fie ei asumati sau deventi.
Tiglea, copilul meu nu va creste in a fi un monstru emotional, un handicapat social, un om incapabil de a atinge succesul in viata pentru ca este crescut de un singur parinte! Dar cu singuranta va simti mila sau compasiune atunci cand va intalni personaje ca tine! Copilul meu este crescut catre empatie, intelegere, diversitate. Copilul meu stie ca s-a nascut pentru el, pentru viata, pentru ca era dreptul lui de a se naste. Nu pentru ma-sa sau pentru ta-su. Stie ca a fost adus pe lume cu dragoste. Stie ca este iubit si inteles. Stie ca este liber sa simta si sa gandeasca. Sa fie asa cum isi doreste sa fie. Stie ca exista diversitate. Stie ca exista familii in care sunt doi parinti, fie de sexe diferite, fie de acelasi sex. Stie ca exista familii in care exista o mama sau un tata. Doua mame, doi tati, doua mame si un tata. Tot familii sunt! Numarul protagonistilor nu granteaza fericirea sau armonia. Ci calitatea lor! Calitatea de parinte! Asa ca fii linistit, nu-mi purta mie de grija si nici copilului meu. Nu ai fost tu acolo cand imi caram singura sacosele de la piata, nu ai fost acolo cand mi-am nascut copilul, nici cand i-am pazit incubatorul, nici cand nu am dormit cu saptamanile, nici cand nu am liniste pentru ca trebuie sa fiu mereu cu un pas inainte si sa anticipez urmatoarea mutare a vietii, nici cand o sa ma intrebe explicit de ce altii da si ea nu. Cum nu ai fost acolo la niciun zambet, niciun pas, nicio imbratisare, niciun sfat, niciun cuvant. Tu esti in carti si in teorii depasite, nu esti in viata in care noi traim si crestem oameni frumosi si fericiti. Chiar si asa, monoparentali!
Tot ce iti pot ura, Tiglea, este sa evoluezi in a fi parinte, sau macar om. Sa simti fericirea, sa simti binecuvantarea, sa simti responsabilitatea, sa simti greul, sa simti frumosul, sa vezi cat esti de mic, cat esti de mare. Sa-ti tii copilul in brate in prima clipa de viata si sa intelegi ca pentru tot restul respiratiilor tale nu o sa mai ai alta grija in lume decat sa faci acel copil un om fericit si intreg. Ca nu o sa-ti iasa niciodata tot aerul din plamani pana in clipa in care ai sa mori, si poate nici atunci, pentru ca ai devenit parinte. Pentru ca viata ta e acum a lui. Pentru ca o sa-i porti mereu grija si dorinta de bine. Pentru ca ca o sa te trezesti, o sa mananci si o sa dormi doar pentru a fi acolo, langa el. Pentru ca din clipa aia nu o sa te mai cheme Tiglea, o sa fii rebotezat, o sa te cheme Parinte. Altfel, ai grija, o sa cresti inca unul la fel ca tine!
