Trei zile si trei ani

Prima carte despre cresterea copiilor am citit-o pe la 10 ani. Singura carte despre puericultura pe care o avea mama in casa. Nici nu stiu daca acum 35 de ani mai erau si altele sau asta era singura, dar era clar "biblia" mamelor de atunci: Mama si copilul. O tinea in comoda pe care era pus televizorul. Alaturi de cartile de Drept, Economie politica si Socialism stiintific ale tatalui meu. Marx si Capraru intr-o comoda :). Din Capitalul lui Marx nu intelegeam mai nimic, evident, dar Mama si copilul mi-o amintesc cu fosnetul paginilor si mirosul lor. Ii am paginile fotografiate in minte. O citeam pe furis cand parintii mei erau la serviciu. Nu era o carte pentru copii, de asta se si afla acolo, nu in biblioteca. Era ceva... pudic despre aparitia copiilor. Imi amintesc cand eram in clasa a 3 a si am spus despre tovarasa educatoare ca este gravida, ceea ce si era in mod evident, eu am spus-o cu bucurie, ei m-au cerat. Nu am inteles niciodata de ce.

 

Atunci a inceput educatia mea de parinte. Cand am ajuns la liceu si am descoperit placerea psihologiei au ajuns la mine si primele carti despre cum functionaza psihicul unui copil. Am citit tot ce gaseam. Unele lucruri mi se pareau absurde, altele imi dadeau raspunsuri. Apoi facultatea. Apoi viata. Imi doream sa fiu mama. Si am vrut sa stiu despre ce inseamna sa fii parinte. Ghinionul a facut sa trebuiasca sa cercetez mult despre fiziologia faptului de a fi parinte, de ce nu mi se intampla? Ce as fi putut face? Asa am ajuns sa invat mai multa anatomie, genetica si medicina decat mi-ar fi trebuit in cinci vieti. Insa mi-a prins bine cand minunea chiar s-a intamplat. M-a ajutat sa inteleg fiecare clipa a sarcinii. M-a ajutat sa inteleg ca embrionul Matilda era prea mic atunci cand ni s-au intamplat nefericirile incat sa fi scapat si sa fie afectata grav. Daca traise trebuia sa fie bine. M-a ajutat sa inteleg si sa ma impac cu toate schimbarile din corpul si psihicul meu. M-a ajutat sa o nasc frumos. Sa o cresc si sa o fac cu intelegere si respect pentru viata ei. Tot informatia pe care am avut-o m-a ajutat sa trec prin tot greul care a insemnat inceputul alaptarii si sa ajungem trei ani mai tarziu inca la san.

 

Au fost si indoieli? Sigur ca au fost. Nu au cum sa nu fie cand esti crescut intr-o societate care submineaza beneficiile alaptarii. Cand auzi din toate partile oameni convinsi pana la lacrimi ca ei au dreptate si cum sa mai contina ceva laptele matern dupa 6 luni. Ca doar asta sustin generatii intregi de mame manipulate sa-si intarce copiii pentru ca dupa 3 luni erau mai utile in campul muncii. Si tot pe asta si-au bazat si ele decizia. Sau tot felul de mituri absurde despre cum o sa devina copilul un obsedat sexual pentru ca este alaptat dupa 7 luni, sau ca o sa aiba dintii strambi, sau ca de asta nu vorbeste, sau cum de fapt eu o sa mor pentru ca "ma consum". Si tot felul de absurditati. Nu mai ajung la influenta actului publicitar care pompeaza direct si indirect mesajul ca laptele praf este cel putin la fel de bun ca laptele matern, ca, admintand fortat ca pana la un an cel de mama e bun, dupa un an orice mama buna face ce e mai bine pentru copil si-i da lapte praf. Cand simbolul copilariei este biberonul si in orice carticica pentru copii vezi numai biberoane hranind copiii si niciodata o mama la sanul ei. Cand familia iti confrunta alegerea. Cand toti ochii mariti din jurul tau te fac sa te simti tu un anormal facand cel mai normal lucru pe care o mama il poate face. Cand toate astea se intampla nu ai cum sa nu te lupti cu indoiala. Este prea adanc in noi. Eu m-am "intarcat singura" la 6 luni. Niciun copil nu se intarca natural la varsta asta, altceva s-a intamplat. Iar eu m-am desteptat pe lume cu o sticla de lapte in mana. (Era o sticla de Pepsi cu tetina, stateam pe spate in pat si faceam concurs cu fratele meu cine termina primul.) Nu am avut niciun exemplu in jur. Nicio femeie din familie nu a alaptat mai mult de cateva luni. Si daca a facut-o a fost cu rusine si ascunsa.

 

De ce m-am dus la trei zile de conferinte pe o tema despre care stiam multe, pe o tema ca si "rezolvata" pentru mine in 3+ ani de alaptat? Am fost pentru ca si dupa 3 ani, si dupa toata lupta cu greul - pentru ca nu a fost usor deloc- si dupa tot ce stiu, si stiu ca stiu bine, am avut nevoie de mai mult. Aveam intrebari, si am pus intrebari, avem rani neinchise, si le-am inchis, aveam nevoie de confirmari, si le-am avut, aveam nevoie sa-mi "legitimez" o mostenire pe care vreau sa i-o las Matildei. Am cumparat cartea acestui Om si nu i-am cerut un autograf pentru mine, ci pentru Ea. Pentru ca vreau sa-i pun aceasta carte in biblioteca, sa o gaseasca acolo cand va avea nevoie. Nu pe ascuns, nu cu rusine, ci in liniste si cu incredere. Vareau sa stie ca poate avea incredere in ea si in copilul ei asa cum am avut si eu incredere in noi.

 

Draga mea, prima ta "caramida" pentru atunci cand vei fi parinte!

 

 

 

 

 

Vecinii

Era acum cateva luni si muncitorii abia se instalasera in casa. Nici nu apucasera sa infiga bine prima bormasina in pereti ca cineva a sunat la usa. O femeie tanara. Hmm. Mai suna o data. In casa rumoare si idignare. Ai dracu', nene, nici nu te-ai apucat bine si deja sunt la usa sa se planga?! Raspunde unul dintre muncitori cu ceva vorbe de "duh" la el. Cand colo, ce sa vezi, femeia- vecina din coltul opus- venise sa le ofere o cafea, o apa, ajutorul in caz ca este nevoie de ceva. In fata unei asemenea oferte ramai fara replica pentru ca, sincer, ultimul lucru la care te astepti in tara asta minunata este sa iti sune un vecin la usa in timpul renovarilor si sa le ofere muncitorilor o cafea. Au ramas toti paf. Si eu, mai ales dupa experienta cu vrajitoarea de la etajul 1 zisa ea si intendenta.

 

Vecina din colt este libaneza. De fapt este o familie de libanezi. In Liban cand ai un vecin nou il ajuti, il sprijini, ii duci un platou cu mancare si o cafea. In Liban daca iti uzi florile si le vezi si pe ale vecinului neudate le uzi si pe ale lui. Asta poate explica si comportamentul lor complet atipic. Am observat de cand am fost prima data sa vad apartamentul ca acolo locuiesc "altfel" de oameni pentru ca aveau toti papucii la usa. Am observat si ca recileaza mereu sticlele din plastic. De fiecare data pe hol mirosea a altfel de mancare, altceva decat ceapa calita pe care o mananca dimineata, la pranz si seara vecinii de sub noi. Am banuit ca sunt altfel si cand am auzit chilomanul de copii din casa, gemenii de trei ani alergau si chiuiau. N-am auzit pe nimeni sa tipe la ei sa se opreasca. Apoi am aflat ca sunt "arabi". Mi s-a spus asa soptit si cu subinteles de parca ar fi avut trei capete si cel putin unul care scuipa flacari. De fapt este o familie tanara si frumoasa cum rar am mai vazut in ultimul timp. Sunt din Liban, dar sunt crestini. Au trei copii, mezinii sunt gemeni si sunt de o dragalasenie rara. Mai ales ca seamana incredibil cu mine si cu fratele meu cand eram mici. Au si o fetita mai mare- genul acela de copil matur, rabdator si intelept. Oamenii astia au fost singurii care ne-au facut sa ne simtim bineprimite in noul bloc, ne-au ajutat cu tot ce au putut si mai ales cu vorbe si ganduri bune. M-am bucurat enorm ca au copii de varsta Matildei, iar ea de cand i-a cunoscut vrea sa mergem mereu in vizita.

 

Vineri a fost ziua lor, a celor mici. Au implinit 3 ani. Pe numele dat de Matilda: Eica (fetita Erika) si Eio (baietelul Elio). Am fost invitate si vineri si sambata si o spun cu mana pe suflet ca a fost pentru prima data in astia doi ani si noua luni cand sunt mama cand am petrecut timp printre adulti fara sa am grija copilului. Si pentru ca Mati a crescut si s-a maturizat mult, dar si pentru ca in casa lor este relaxare, pentru ca cei mici sunt firi pozitive iar sora lor mai mare, Ei (Elissa) este un copil mamos si bun. Super rabdatoare, a schimbat trei costume pentru a le face spectacole cu personaje, i-a invatat jocuri, a stat cu ei si i-a distrat. Fi-mea mai venea din cand in cand in sufragerie si ma intreba noi ce ne jucam aici, sa rad cu lacrimi. Cum nu ne jucam ceva mai interesant se ducea inapoi in camera copiilor. A lasat ea si tortul ca sa se joace cu Ei, deci...

 

Vazand-o cum se joaca, cat este de fericita, cum participa in jocurile lor m-a facut sa-mi creasca inima. Mati trece printr-o perioada foarte sociabila si o vad cat este de dornica de oameni noi, de copii mai multi. Este atat de incantata de noii ei prieteni incat uit cat de rau ma dor toate cele dupa efortul mutarii. Chiar si numai pentru asta si merita ca ne-am mutat. Are copii alturi de care se se joace, iar eu... eu mi-am gasit o sora care ma suna in fiecare seara si ma intreaba daca eu am reusit sa gatesc ceva si, daca nu, imi aduce ea. Intlnirea cu ei ne-a facut pe amandoua, pe mine si pe Mati, sa crestem. Pe ea sa se deschida si sa relationeze mai mult, pe mine sa ma ajute sa cred iar ca mai sunt si oameni buni in jur.

 

In toate exista o compensare si probabil ca zecile de problemele din timpul renovarii si-au avut compensarea in a castiga niste vecini adevarati.

 

ni se pregatea un ceai :)

Albastru de duminica

Inainte sa fiu mama nu stiam multe lucruri despre cum este sa fii cu adevarat parinte. Multe. Dar cu siguranta nu stiam cat albastru poate sa existe in lumea asta. Nu stiam cate bluze albastre am, cat de albastri imi sunt blugii, cate masini albastre sunt pe traseul din parc pana acasa, cat de albastra este apa marii seara, cat de albastru este cerul intr-o zi de toamna. Acum stiu! Stiu pentru ca Matilda iubeste albastrul. S-a nascut cu o dragoste pentru culoarea asta si treptat ne-a inconjurat de ea. Orice este albastru este de bine. Pentru ea fericirea este albastra. Daca am gasi si mai multe lucruri albastre de mancat ar fi perfect. Se duce la culcare cu trei dintre tricourile mele- cu cele albastre evident. Iar locul ei de joaca preferat este "apa"- asa ii spune ea pernei mele pentru gravide. Perna are husa cu albastru si imprimeul este cu lucruri legate de apa: un far, o stea de mare, o barcuta. Acolo este apa, si-o face cuib si se "balaceste" in ea. Unul dintre putinele cuvinte pe care le spunea pana de curand era "bacan", adica albastru in limba ei. Asa ca o simpla culoare acum ma face sa zambesc, ma duce cu gandul la ea, ma face fericita.

 

Traim niste zile de o liniste si un frumos... Vacanta de inceput de toamna la mare ne-a unit si ne-a adus intr-o armonie de care aveam nevoie. A fost un an greu, nu stiu de ce am sentimentul ca va fi o iarna si mai grea. Mi-e teama de iarna asta si aveam nevoie sa ne stiu impreuna cu tot sufletul. Am fost singure la mare si a fost minunat. Copilul creste, eu cresc alaturi de ea. Este iubire si liniste. Astazi am fost in parc. Am stat sase ore. Ii era dor sa mearga cu mine. Nu mai apucam deloc sa iesim. In cursul saptamanii iese cu bona. In weekenduri am tot fost plecate, am mers pe la diverse activitati pentru copii sau a venit Maia la noi ca sa mai apuc si eu sa scot casa de sub nametii de haine si jucarii. Asa ca "mami acaca face tiaba". Astazi am zis ca nu mai fac nicio treaba, ies cu ea si facem tot ce vrea. Si a vrut in parc, a vrut cu trotineta ei albastra primit de la Raluca, a vrut la terenurile de baschet, a vrut la terasa noastra, a vrut la tzopaiaca si apoi la terenurile de fotbal. Ne-am intors doua statii cu autobuzul, fericire maxima.

 

 

 

 

 La terasa mi-a aratat cerul. Era de un albastru limpede si norii albi il faceau si mai frumos. Era un soare moale, batea putin vantul, eram noi si o trotineta albastra care se ducea "a vaie". Iar ea redea de rasuna tot parcul si facea fiecare om din jur sa rada. Matilda este un copil care s-a nascut vesel. Pana sa aflu cum plangea cu adevarat, am aflat cum radea. Rasul ei imi da viata, imi da speranta si incredere. Rasul ei este tot ce conteaza. Un ras de copil catre un cer albastru.

 

 

 

 

 

 

 

 

In soarele dulce al toamnei

O astept sa adoarma. Mimez un somn profund. Ea face giumbuslucuri doar, doar misc o geana. Stie ca ma amuza cum numara si incepe sa numere stele imaginare- unga, goua, tiei, pacu... O simt cum ma observa pe furis, dorm. Nu merge cu cifrele, hai cu literele! Isi spune alfabetul. Se opreste unde nu poate pronunta litera si asteapta sa o spun eu. Cand nu primeste niciun raspuns isi spune singura "nu-i M" - era W. Stie ca si mica ei descoperire ma amuza, atunci cand nu poate pronunta o litera o spune pe cea care-i este cea mai apropiata grafic si spune ca nu-i aceea. Mi s-a parut foarte inteligent modul ei de a rezolva problema. A ispravit cu alafabetul. Se gandeste cu ce sa mai amane momentul de nani. Aha, sa spuna alfabetul pe litere mari si mici- alta gaselnita personala- A maie, a mic, B maie, b mic. S-a prins ca asa dureaza mai mult. Adoarme numarand litere...  Doarme. Deschid ochii incet. O raza de soare patrunde printre draperii si se joaca in parul ei. Un castaniu perfect. Ciocolatiu cu reflexe roscate, exact castanele coapte de toamna. Tot misca o manuta ca sa-si scuture soarele de pe chip. Nu ma mai satur sa o privesc. E frumoasa, speciala, e a mea. O privesc in lumina aceea blanda si ochii mi se umbresc de lacrimi. Am facut un lucru bun! Daca am facut in viata asta un lucru bun a fost acela de a o lasa sa vina. Doamne, am facut un lucru bun!

 

Am avut si indoieli? Oh, si cate... E prea adanca in noi poza perfecta de familie. Un tata, o mama, doi copii. Familia ideala, familia tablou. Fiecare cu rolul sau. Un tata chipes si descurcaret, usor autoritar, un tata care asigura echilibrul si bunastarea familiei. O mama blanda si gospodina, o mama care asigura iubirea si caminul frumos.  Un baietel mai mare, el isi va ocroti sora cand va creste. Si, desigur, o sa fetita mai mica. Esti crescut privind cu nasul lipit de o fereastra aburita prin care se vede "familia perfecta". Poate ai avut norocul si ai crescut intr-una. Asa cum am avut eu. Rolurile nu au fost tocmai clasice, dar poza era cea buna. Am avut ambele modele. Am crescut avand un tata asa. Iar ei m-au crescut sadind in mine asteptari. Trebuia sa duc mai departe imaginea familiei perfecte. Trebuia sa-mi gasesc un barbat bun si iubitor, un barbat care sa munceasca pentru familia lui, sa ne casatorim, sa avem copii. Dar nu m-au/m-am crescut sa fiu femeia aceea. Am crescut sa fiu o femei puternica si independenta. O femei care poate sa-si sustina si ea familia la fel de bine. Asa cum a facut-o si mama. Poate ca a fost modelul ei mai puternic, poate nu am avut de ales, poate ca pur si simplu asa m-am nascut eu. Cu toate ca de mica imi repeta:

 

"Cine crezi ca o sa te suporte asa?/ Nimeni nu o sa stea cu tine!"

 

Asa adica independenta, libera, descurcareata, prea capabila sa se descurce singura, prea putin dispusa la concesii si inchis ochii, prea dornica de sinceritate, prea putin toleranta in fata incalcarii unei promisiuni, prea putin supusa. Prea ca un barbat pentru a fi "suportata" ca femeie.

 

Apoi am inceput sa fac alegeri gresite, sa aleg partenerii gresiti. De cele mai multe ori ma alegeau ei, dar erau la fel de gresiti pentru ca eu atrageam tipul acela de barbat. E un model, sunt constienta de asta. Asa am ales si atunci cand a aparut tatal ei. (Intr-un fel gresit, dar si in cel mai corect pentru ca el este cealalta jumatate din ea.) Un model de barbat si un tipar de relatie in care m-am invartit de cand sunt femeie. Daca m-as mai gandi pret de o secunda as stii si de ce. Dar nu am vrut sa aloc secunda aceea, e prea dureros ce-i dincolo de ea. Inca mi-e bine asa, fara a scoate motivul la lumina. Mi-a luat un timp sa ajung si pana acolo, pana in pragul intelegerii. De la un an de cand am putut sa mananc singura a inceput sa se formeze aceasta persoana care sunt astazi. Sunt de prea mult timp asa pentru a putea fi altfel. Autonomia a fost cea mai importanta si nu am mai stiut niciodata sa cedez din spatiul meu pentru a pune si altul umarul. Eu stiu ca pot, chiar pot, sa fac totul singura. M-am descurcat mereu acolo unde nu se descurca o echipa intreaga. Nu spun ca-i un lucru bun, e bine sa te poti baza si pe altii, dar eu asa am crescut sa fiu. Si poate de aceea pentru mine a fi parinte unic este un lucru firesc, este o implinire si nu a fost nicio clipa un esec. Este cel mai asumat lucru pe care l-am facut pentru ca toata viata mea m-a pregatit pentru acest moment. Am stiut ca pot.

 

Am stiut ca pot fizic, am stiut ca pot material. Emotional? Nu din prima clipa. Mi-a fost atat de teama ca nu va fi iubita. Daca tatalui ei nu i-a trebuit, atunci cui o sa-i trebuiasca? Mi-a fost teama ca eu voi fi aceea care va pune acest stigmat asupra ei. Ca eu voi fi amintirea lipsei lui de asumare. Mi-a fost teama ca nu voi fi destul, ca nu o sa-i pot oferi destula iubire. Ca o sa fim mereu ca un caine cu 3 picioare. Functional dar niciodata capabil sa alerge. Ca o sa fie marginalizata, judecata, aratata cu degetul. Ca nu va primi tot ce merita de la viata pentru ca eu nu i-am oferit familia perfecta. Chiar am crezut ca Universul ii e dator pentru ca nu i-a lasat si un tata langa ea. Sau din contra... ca i-am gresit Universului cand am lasat-o sa vina pe lume doar pentru ca eu aveam drept de vetto. Multe, multe lucruri trec prin mintea unui parinte unic. Am avut norocul ca mintea mea sa se limpezeasca intr-o seara de februarie. Urma sa mergem la una dintre orele din cursul pentru viitori parinti.  Eram singura mama neinsotita de acolo. In ora aceea erau prezentate metodele pentru confortul in timpul travaliului. Metode care de obicei presupun prezenta unui partener. Ni s-a spus ca venim cu tatal copilului sau cu persoana noastra de incredere. Un prieten s-a oferit sa vina cu noi. Am acceptat. Oricat ma stiam de puternica imi era teama de momentul acela ciudat in care toti erau in pereche si eu as fi "dansat" singura. Eram la iesirea din bloc cand am inteles cel mai important lucru. Eu nu ma duceam acolo singura, ma duceam cu fetita mea. Noi doua eram cuplul de care era nevoie. Eu eram familia ei si ea era familia mea. Eu eram sprijin pentru ea si ea pentru mine. Nu aveam nevoie de un surogat pentru a fi bine. Nu aveam de ce sa ma simt rusinata. Eram perfecte asa, doar noi doua. I-am multumit prietenului si l-am trimis acasa. Din seara aceea nu m-am mai gandit niciodata ca nu sunt destul. Din contra, am crescut ca om dincolo de orice limita pe care mi-o pusesem singura. In seara aceea am inteles ca noi suntem la fel de familie si cu un singur parinte.

 

Sunt mama din poza perfecta. Sunt echilibrul si dragostea copilului meu, sunt siguranta si stabilitate. Si ma rog sa ma tina Dumnezeu intreaga la minte si la suflet si sa fiu toata viata mama de care Matilda are nevoie. Sunt "stalpul" casei. Sunt cea care asigura caminul, hrana, hainele, vacantele, jucariile si toata lumea materiala din jurul copilului meu. Sunt un parinte care si-a dorit pana in varful unghiilor acest copil. Sunt parintele care si-a asumat viata si cresterea acestui copil. Nu-i sunt si tata si nici nu-mi doresc asta. Ar fi ceva complet nenatural. Ar fi o greseala. O mama nu poate fi si tata, nici vice-versa. Fiecare trebuie sa fie cel mai bun parinte, dar pentru locul lui, sa incerci sa fii ambele ar fi un consum de energie si de sentimente inutil. Nu trebuie sa te cramponezi in completarea modelului, modelul tau are alt tipar. Avem propriul nostru tipar pe care-l construim zi de zi. Asta nu inseamna ca din copilul meu nu va aparea un adult minunat. Nu inseamna ca nu va avea "modele", ca nu va intelege ca exista si altfel, ca va deveni un handicapat emotional sau relational. Pentru ca de tot ce are nevoie un copil este de stabilitate, de un mediu armonios de iubire, de sinceritate si de intelegere. Iar toate astea i le poti oferi si singur daca le cresti in tine asa cum vrei sa fie crescute si in el. M-am educat, am scos din mine tiparele, am ridicat stigmatul. Am renuntat la ideea in sine- nu sunt un parinte singur- sunt in parinte unic. Am creat propria poza perfecta in jurul familiei noastre. Imi privesc copilul in soarele dulce al toamnei si stiu ca am facut un lucru bun. Suntem o familie monoparentala fericita si sunt mandra de asta!

 

 

Feed My Soul by Katie Berggren