Cu pasiune- un exercitiu de imaginatie

Intr-o zi am picat in mijlocul unei discutii pe FB. Intrebarea era de ce se pune atata pasiune atunci cand se vorbeste despre un anumit subiect. Am ales sa nu spun nimic, chiar daca subiectul respectiv este unul despre care as putea scrie un roman. De ce sa nu spun, daca eu chiar cred in el? Pai... tocmai de aceea. Dar le-as fi propus un exercitiu de imaginatie. Sa se gandeasca la un lucru foarte drag lor. La un proiect, sa spunem. Un proiect in care si-au pus tot sufletul si mintea, un proiect pentru care au renuntat la tot ce era viata lor pana atunci, pentru care nu au dormit un somn intreg un an-doi, poate chiar trei. Un proiect pentru care au sangerat si suportat dureri cu strans din dinti. Si toate astea au fost facute cu cea mai mare dragoste si dedicare. Iti poti imagina, te poti vedea "lucrand" la acest mare proiect al tau?

 

Sa zicem ca iti doresti ceva foarte mult. Mult de tot. Incerci cam tot ce se poate incerca si nu se intampla nimic pozitiv in sensul dorintei tale. Apoi, intr-o zi cand deja ai renuntat sa mai speri, se intampla minunea: dorinta se indeplineste. Te-ai pregatit pentru ea in ultimii ani, esti doxa de informatie, ai cele mai bune sentimente si ganduri. Astepti doar sa vina ziua cea mare. Si ziua vine. Atunci abia incepe adevarata munca la cel mai mare si important proiect din viata ta. Pui tot sufletul, toata energia, toata dragostea. Te dedici complet, renunti la ce insemna viata ta inainte si imbratisezi aceasta noua viata. Iar proiectul tau are nevoie de "hrana" pentru a creste. Iar cea mai buna sursa esti chiar tu, numai tu poti sa-i oferi asta si stii ca trebuie sa o faci. Ca face parte din acea dedicare completa, absoluta. Ti-e greu, trebuie sa o faci zi si noapte. Nici nu-ti mai amintesti cand ai dormit un somn intreg ultima data. Te doare tot corpul, curge si sange. Si esti plina de indoieli. Nu stii daca faci bine, daca ai putea face altceva mai bine. Ti-e teama pentru proiectul tau, ti-e teama ca nu este destul ceea ce faci si ceea ce ii dai. Esti descurajat din toate partile, orice lucru care nu merge bine este din vina acestui lucru pe care tu il faci cu atata drag. Esti chiar acuzat ca-i faci rau proiectului tau, ca asta il va distruge mai tarziu.

 

Apoi rasare soarele, totusi, felul in care proiectul tau creste si iti lumineaza viata... trebuie ca e bine ceea ce faci. Este minunat! Ai prins curaj. Stii ca esti pe drumul cel bun. Proiectul tau este tot mai mare si mai frumos de la o zi la asta. Incepi sa crezi ca totul va fi usor de acum, ca a trecut greul de inceput. Ai reusit! Peste toate parerile negative, sfaturile sa renunti la munca ta, totusi ai reusit. Apoi, apoi cazi iar. Ceva s-a intamplat si lucrurile iar nu merg bine. Te chinui, lupti, strangi din dinti, inghiti durerea. Treci prin alte saptamani, luni de nesomn. Sacrifici din iubire pentru el fiecare clipa a ta. Ii dedici totul. Si trec ani, nu doar zile sau luni. Trec ani in care lupti pentru acest drept al tau si al lui. Au trecut ani in care zi de zi ai pus suflet si viata in munca ta. Acum stii ca tot ce ai facut a fost bine, a fost pentru el, iar el este bine datorita tie si efortului tau, rabdarii, calmului, stransului din dinti. Stii ca ai facut bine avand incredere in nevoile lui. A fost foarte greu, dar a fost si frumos. Esti fericita ca i-ai oferit "proiectului" tau cea mai buna hrana.

 

Au trecut ani si tu iti poti privi copilul stiind ca ai facut totul pentru el. Caci "proiectul" maret al vietii tale este copilul. Iar subiectul despre care nu poti vorbi fara pasiune este alaptarea lui. Trebuie sa crezi in asta cu fiecare particica de suflet. Trebuie sa poti renunta la tine si la confortul tau, trebuie sa-ti poti sacrifica somnul sau timpul pentru tine. Nu este usor, e nevoie de multa munca, dar recompensa este mult peste tot ce te-ai putea astepta. Iar nimic din toate astea nu s-ar intampla daca nu ai face totul cu cea mai pura pasiune.

 

 

***

 

Sincer va spun: nu este usor! Poate ca atunci cand ma auzi ca am alaptat timp de trei ani si vreau sa merg mai departe atat timp cat ea, fetita mea,  va avea nevoie de asta, o sa crezi ca am ajuns in punctul asta pentru ca mi-a fost usor. Dar nu-i deloc asa, ba chiar opusul. Am ajuns sa alaptez prelungit pentru ca mi-a fost extrem de greu. Poate daca nu as fi luptat atat pentru a mentine alaptarea as fi renuntat intr-un moment sau altul. Dar tot acest greu m-a motivat. Intai fizic, apoi psihic. Greul fizic s-a diminuat undeva pe la 18 luni. Iar greul psihic si-a atins apogeul intre 15 si 18 luni. Cam de atat de mult timp am avut nevoie pentru a atinge un echilibru. Un an si jumatate a fost cu suisuri si coborasuri. Uneori coboras dupa coboras de am crezut ca am ajuns in cel mai negru hau. Lunile acelea de rau psihic maxim au fost cele 3 luni de vara infernala din 2012. Trei luni in care nu am dormit, literalmente. Matilda se trezea si sugea de cel putin zece ori pe noapte. A fost o perioada cu foarte multe schimbari si suptul ii compensa ei afectiv stresul. De asta am si ales sa mergem mai departe, era clar ca de asta avea nevoie.

 

Cum am reusit sa trec peste ce a fost greu? Nu am retete. Sunt sigura ca in fiecare echipa mama-copil ritmul este altul. Singurul lucru pe care vi-l pot spune este sa aveti incredere. In voi si in nevoile copilului. Sa petreci timp cu el, eventul doar voi doi, tineti-l mult in brate. Anulati orice gand din mintea voastra si oferiti. Uneori poate dura luni intregi pana o sa gasiti un punct de echilibru, pot trece ani pana o sa gasiti armonia. Dar aveti incredere, asa cum am spus-o mereu, de la nastere pana cand o sa plece cu iubirea vietii de mana: aveti incredere in copilul vostru!

 

La fix 37 de luni de alaptat si la mai putin de o saptamana pana la ziua mea mi-am oferit un cadou. Chiar daca am citit, discutat, ascultat, dezbatut cam tot ce as fi putut legat de alaptare, eu mi-am facut acest cadou. O sa merg la Conferintele "Alaptarea pe intelesul tuturor" intre 8 si 10 mai. Nu cred ca le stiu pe toate, poate ca stiu foarte multe despre relatia dintre mine si copilul meu, acest copil al meu. Insa sunt sigura ca o sa descopar multe altele despre situatiile de care eu nu m-am lovit, unele chiar foarte dificile. Imi doresc foarte mult ca intr-o zi sa imi obtin acreditarea pentru a oferi sprijin profesionist mamelor care isi doresc sa-si alapteze copiii. Pentru mine aceste conferinte reprezinta un pas inainte in realizarea unui vis. Pentru tine pot fi raspunsul si linistea de care ai nevoie pentru a avea incredere in tine si in puiul tau.

 

 

P.S. Organizatorii au reusit sa reduca pretul la 300 de lei pentru toate cele 5 conferinte!

 

P.P.S. daca infrastructura imi va permite o sa fac liveblogging de acolo :).

 

 

Piatra mea de hotar in a fi parinte

Pe 31 decembrie la ora 22 eu ma mutam dintr-o casa in alta. La miezul noptii abia reusisem sa gasim doua farfurii si 3 pahare ca sa nu ne prinda anul nou "pe uscat". Am luat-o pe Matilda in brate si m-a durut lipsa mea de acasa din ultimele luni. A trebuit sa renovam noua casa si pentru ca sunt doar un om si ziua mea are tot 24 de ore... timpul petrecut cu ea a avut de suferit. Cel mai mult in viata de parinte ma doare timpul pe care nu-l pot petrece cu ea. Ma straduiesc cat pot ca macar cel putin pe care-l avem sa fie de calitate. Nu cred ca-mi iese mereu. Nu-mi iese pentru ca sunt fie prea obosita, fie prea stresata, fie... Asa ca la inceput de an tot ce mi-am dorit a fost sa petrec mai mult timp cu fetita mea. Sa ma dau de trei ori peste cap, sa mananc tava cu jaratec, sa fac ceva, dar sa-mi iasa timp mai mult pentru noi. Curand implinim doi ani de cand eu m-am intors la serviciu si aproape 3 de viata impreuna iar eu consider, si acum, ca cel mai greu lucru din viata de parinte este lipsa timpului pentru copil.

 

Ieri mi-am luat o zi de concediu. Pentru ca este iarna si este zapada. Nu pentru ca mi-ar fi frica de ea sau pentru ca nu as fi putut ajunge la munca. Ci pentru ca Matilda a asteptat zapada asta ca pe nu stiu ce, chiar vroia sa mergem la Pou Noc ca sa facem un om de zapada. Asa ca nu as fi putut ca in singura zi cu zapada frumoasa si vreme umana, eu sa ma duc la serviciu. Mi-am luat liber si am fost afara cu saniuta. Am plimbat-o prin tot cartierul pe stradutele inca necuratate. Am calarit toti nametii. Am facut bulgari. Am facut castele din zapada. Ne-am tavalit prin zapada proaspata din parcare. Am ajuns acasa ca doi ursi plini de turturi de zapada, ude, cu nasul rosu, cu zapada si in buzunare. Dar fericite! I-am oferit ziua pe care si-o dorea si nimic pe lumea asta nu ma face mai fericita. Am avut o zi plina si fericita, o zi asa cum ar trebui sa fie toate zilele dintre un parinte si un copil mic.

 

 

Cel mai greu lucru pe care l-am facut in viata de parinte a fost sa-mi las fetita de 10 luni acasa si eu sa ma intorc 10 ore pe zi la munca. Sufletul mi-a fost bucati. Am plecat zi de zi cu lacrimi in ochi, cu durere in stomac. Priveam pe geamul masinii si totul mi se parea strain si nu intelegeam ce caut eu pe strada. Ii vorbeam in gand, ii povesteam de ce lucrurile stau asa pentru noi. De ce nu a fost alta solutie. Ca parinte singur nu poti sa golesti toata visteria si sa risti sa ramai fara serviciu pentru a mai sta un an acasa. Sau poate ca poti, dar eu nu am putut. Am facut cum am crezut ca este mai bine pentru noi si mi-am calcat pe suflet. Dar inca ma doare fiecare clipa departe de ea.

 

M-am gandit la binele ei pe termen lung, la educatia ei, la bunastarea ei. Timpul va spune daca am facut bine sau nu. Dar ce n-a putut face timpul a fost sa faca sa fie totul mai usor. Au trecut aproape doi ani si este la fel de greu, poate mai greu. Pentru ca acum ea este mare si imi poate spune in cuvinte ce simte si cat de mult vrea sa nu plec. Sa plece toti, dar eu sa raman. Acum este si mai greu pentru ca-mi las copilul plans pana la epuizare zi de zi. Iar eu trebuie sa fac cumva ca in cele 4 ore pe care le ptrecem zilnic impreuna sa repar cele 10 in care nu am fost acolo. Ca timpul dintre noi sa fie pretuit. Altfel ar insemna ca o neglijez. Iar ca eu cred ca neglijarea copilului si a nevoilor sale este o forma de abuz asupra lui.

 

De multe ori nici nu realizam ca actiunile noastre, unele poate cu cele mai bune intentii, sunt de fapt forme de agresiune asupra copilului. Poate ca lipsa timpului acordat acestuia este una dintre cele mai subtile forme prin care abuzam de copiii nostri. Ii stim ca sunt acolo, ca va fi si maine o zi, ca e mic si uita, ca e mic si maine probabil isi va dori acelasi lucru. Ne maguleste nevoia lor de atentie si de timp, dar o luam ca pe ceva ce ni se cuvine. Doar sunt ai nostri, nu?! Sau noi suntem ai lor?

 

Nu sunt un expert in ale cresterii copiilor, am doar unul si il am doar de 3 ani, dar stiu cu dureroasa certitudine ca tot ce-si doreste copilul meu este sa petreaca timp cu mine. Am simtit ca am dreptate in acest sentiment al meu si urmarind-o pe Urania Cremene intr-unul dintre episoadele recent difuzate pe canalul You Tube al Totul despre mame. Se vorbea despre formele de abuz si violenta asupra copiilor si efectele lor pe termen lung. M-a surprins sa aud mentionata ca o forma de abuz si neglijarea copiilor prin lipsa timpului dedicat lor. Va recomand sa urmariti acest episod si sa luptati cu voi in a nu creste inca o generatie de copii "educati" prin suferinta.

 

In fiecare marti si vineri sunt incarcate noi interviuri.