Dragostea copilului neiubit

www.ea-si-ea.ro

Scrisori pentru Matilda (12)

luni, 12 augusut 2013

 

 

Draga mea,

 

 

joi, 12 august 2010, ultima zi fara tine. Mai bine spus ultima dimineata in care m-am trezit fara sa stiu ca sufletul meu se reintregise. Probabil ca ar fi trebuit sa stiu ca esti acolo, ca daca ai fost atat de hotarata sa te intorci la mine incat ti-am simtit sufletul cald... o amarata de pastila nu te-ar fi facut sa pleci. A fost ultima noapte in care am dormit cu "amadoi ochii inchisi". Ultima noapte in care am fost singura, doar eu. In dimineata aceea ai dat navala, ai umplut inimi, ai naucit minti, ai adus lacrimi, ai adus zambete.

 

Mi-a fost atat de frica. Era ora 9 si un sfert si priveam tremurand testul de sarcina. Nu aveam cuvinte, nu ma puteam misca. Uitasem si sa respir. Erai in sfarsit cu mine. Era o minune nesperata. Te asteptasem, te rugasem, te chemasem. Iti vorbisem atat de des in gandul meu. Am stiut mereu ca ai sa vii, dar imi dorisem atat de mult sa vii intr-o familie, sa vii iubita si dorita de doi, sa fie bine si frumos, sa fie perfect. Ai venit, insa, doar pentru mine. Ai ales un moment greu, ai adus atata indoiala. Am avut nevoie de catea zile ca sa gasesc lumina, ca sa ma intorc catre tine, ca sa stiu ca daca tu ai ales asa, asa trebuia sa fie. Ma gandesc la acele zile de indoieli si de plans. La cati de "si daca" am spus. La cate sute de pagini de internet am citit. Nu stiam ce unde sa mai caut sa stiu ca o sa fii bine. Aveam nevoie de certitudini, aveam nevoie sa STIU. Nu puteam sa te aduc pe lume daca nu erai bine, nu puteam sa te las unei vieti de chin. Intr-o zi stiu ca am cautat si cuvantul "avort". Vroiam sa stiu totul, in cel mai mic detaliu. Daca se ajungea acolo, vroiam sa stiu. As putea scrie un doctorat despre radiografii in sarcina. Inca unul despre efectele hormonilor din pilula de a doua zi. Inca unul despre antibioticele luate in primul trimestru de sarcina. Si altul despre cum influenteaza starea si gandurile mamei sarcina.... Multe doctorate, nopti nedormite, zile de citit flamand, cautari, toate pentru ca trebuia sa stiu.


Aveam nevoi de certitudini. Omul argumentelor si al logicii trebuia sa fie sigur, sa gaseasca negru pe alb raspunsul cel bun. Si nu doar o data. Trebuia si sa-l auda de la cat mai multi. Medici peste medici. Iar ei in loc sa spuna ce vroiam sa aud ma afundau si mai tare in negura. Presupuneri spuse cu seriozitatea unei certitudini, apostile puse pe bucati de hartie care-ti cereau sfarsitul. Un monstru. Un copil incomplet. Fara ochi. Fara membre. Cu handicap. De ce sa vrei sa faci un asemenea copil? O sa te chinui toata viata! O sa-l chinui toata viata! As putea desena cu ochii inchisi chipul acestei asistente care in timpul cat medicul intarzia sa apara, mai bine de o ora, nu a facut decat sa-mi povesteasca despre copii "blestem la casa omului". Cand am inceput sa plang mi-a spus ca e mai bine asa, sa nu te tin, o sa fac altul. Cea mai lunga saptamana din viata mea a fost plina de plans si groaza. De dragoste tinuta in frau. De ganduri teribile. Nimeni nu-mi dadea raspunsul si eu aveam nevoie sa stiu. Nu te puteam iubi pana cand nu stiam, iar iubirea era atat de multa incat nu mai avea loc.


Decizia a venit din toata aceasta iubire care a depasit nevoia de a sti. Pentru ca intr-un final m-a facut sa inteleg ca nu aveam nevoie sa stiu nimic. Trebuia doar sa simt. Iar de simtit simtisem toata viata ca tu o sa vii, ca tu esti copilul meu. Ca nu exista alta decizie, ca singura decizie fusese deja luata de cine trebuia. Eu eram acolo doar sa o imbratisej. Ca te-as fi iubit oricum ai fi fost, ca un copil vine pentru un anumit parinte, el alege si el stie de ce. Printre lacrimi si neputinte, dupa o saptamana de revolta in fata nedreptatii, s-a asezat linistea. Am cautat in sigurul loc unde ar fi trebuit sa caut de la inceput. In sufletul meu. Erai acolo! Vesela, frumoasa, intreaga. Cu ochii astia minunati cu gene lungi pe zi ce trece tot mai verzi. Cu parul tau buclat. Erai acolo si erai bine. Erai chiar tu cea de acum. Nu stiu daca puterea gandului te-a facut sau ai venit chiar tu ca sa ma linistesti. Dar am vazut acest chip de copil fericit alergand pe un camp cu maci, si erai tu. Tu mi-ai adus raspunsul, tu ti-ai dorit sa ai viata. Iar eu trebuia doar sa te las sa fii.

Trei ani mai tarziu tot traiesc fiecare clipa ca si cum ar fi ultima. Te iubesc pana la lacrimi, te strang si te sarut. Ca mi-a fost prea teama ca o sa pleci? Oare de asta? Sau este doar dragostea mamei care a inteles ce dar esti? Ti-am promis in acea saptamana in pantec ca in fiecare an o sa fim impreuna in saptamana noastra speciala. Anul trecut am fost in primul nostru concediu. Erai inca micuta, mai mult simteai decat sa intelegi. Anul acesta ochii tai dezleaga mistere. Vad cum incepi sa intelegi tot mai mult. Ieri seara eram suparata si ai venit sa ma alini... Mi-am recunoscut chipul pe fata ta, ochii mei in ochii tai. Era chipul meu cand iti vindec o rana, cand te iau in brate si te las sa simti ocrotirea. Ai inteles ca aveam nevoie de alinare si mi-ai oferit-o. Ma simt atat de norocoasa... Nu stiu ce am facut sa merit un copil ca tine. Suntem in saptamana noastra speciala si te redescopar. Redescopar o dragoste care creste odata cu tine, cu noi. In fiecare zi tot mai mare. Suntem atat de norocoase, si stiu ca si tu intelegi asta.


Te iubeste mami!



Cum am invatat iubirea

Ma surprind de multe ori simtind o mare dragoste fata de un copil care nu-i al meu. Inainte sa o am pe Matilda ma gandeam ca-i firesc, ca este o transpunere a dorintei de a avea copii, ca-i iubesc pe altii din iubirea inca neimpartasita cu propriul copil. Ca-i iubesc dintr-un fel de egoism, din nevoia de a iubi un copil. Nu aveam copilul meu si atunci il cautam in toti copiii din jur. O iubeam pe fetita celei mai bune prietene ca si cum ar fi fost a mea, ma bucuram pentru ea, plangeam pentru ea, o purtam mereu in gandurile ele. Imi amintesc cand am vazut-o prima data, avea o zi, era atat de mica, parea asa de fragila, cauta cu ochii in jur, era cel mai frumos lucru pe care-l vazusem pana atunci. Mi-a fost teama sa o iau in barte, nu  stiam cum sa o iau, am privit-o doar si am iubit-o. Dar m-am simtit stighera, mi-am dat seama ca nu stiu sa iubesc cu gesturi, sa imi exprim iubirea. Stiam doar sa privesc si sa iubesc de la distanta. Apoi s-a nascut Tudor- nepotul meu- mi-am strans nepotul in barte cu teama si grija. Mi-a fost ceva mai usor, poate si pentru ca era sange din sangele meu, pentru ca era parte din mine, dar tot nu stiam sa tin in brate. Era un soi de neliniste si un soi de nefiresc in aceasta iubire manifesta. Simteam ca-l iubesc, dar nu stiam cum sa-i arat. Oare sa fi fost mama din mine care-si cauta fericirea si implinirea sau pur si simplu suntem facuti sa iubim copiii? Este scris undeva in noi sa iubim orice pui, sa-i dorim fericirea, binele, sa simtim sa-l protejam atunci cand ii e greu? Dar cand a venit pe lume si copilul meu, nimic din toate astea nu s-a schimbat. Iubirea mea pentru ea nu a absorbit toata iubirea pe care o simteam inainte, din contra, a sporit-o si a facut-o mai frumoasa, mai clara. M-a ajutat sa o exprim, sa o arat. Prezenta ei m-a facut sa inteleg cu adevarat sentimentul de mama care inainte doar ratacea. Iubirea si-a gasit firescul. Si nu o iubeam pentru mine, o iubeam pentru ea si pentru tot ce insemna ea. Deci nu-i iubim din egoism, din neimplinire personala, nu-i iubim pentru noi: ii iubim pentru ei. Ii iubim pentru ca ei sunt viata.

 

De cand ma stiu imaginea unei mame impreuna cu puiul ei m-a emotionat pana la lacrimi. Priveam mamele cu bebelusi in parc si mi se parea ceva incredibil. Cata fericire! Cata puritate. Imi placea sa privesc chipul proaspetelor mamici. Sa le privesc mainile cum ocrotesc puiul in brate. Nu-i nimic mai frumos pe lumea asta decat chipul proaspetei mame. Pierduta si regasita complet in iubirea dintrea ea si prunc. Oglindita in ochii lui care au facut prima descoperire din viata- mama. Ochii copilului cautand ochii mamei pentru a se regasi acolo. Punctul de echilibru, de siguranta, de incredere, prima confirmare a existentei. N-as fi indraznit niciodata sa ma adresez unei mame, sa intru in spatiul ei, sa incerc sa cunosc starea aceea. Simteam, gandeam, intuiam multe. Dar nu stiam cum. Le priveam si imi pareau surprinzator de firesti. Nu intelegeam de unde vine acest firesc. Cand am ramas insarcinata am inceput sa inteleg, sa se faca lumina in jur, iubirea sa se aseze intr-un loc si sa nu mai alerge de nebuna in cautari straine. Am nascut si totul a devenit firesc, a devenit liniste si normal. Primele luni din viata Matildei m-au incarcat cu atat de multa energie pozitiva cat sa-mi ajunga pentru foarte mult timp. Probabil din energia aceea am trait acesti doi ani care au trecut. M-au facut sa pot si atunci cand eram convinsa ca am ajuns la capatul fortelor. Primele trei luni din viata ei au fost de o magie rara, amintirea lor pretioasa o sa ma insoteasca mereu. Au fost confirmarea a tot ceea ce intuisem ca va fi, au fost confirmarea sentimentului de iubire care nu se cere, care nu trece, care exista dincolo de orice. Acum mai avem timp doar de mici clipe de minunat si le punem acolo langa tot binele de inceput.

 

Ne nastem iubitori de viata, ne nastem fericiti, puri, optimisti, necenzurati. Ne nastem capabili de nesfarsita iubire. Apoi crestem si uitam, ni se pun limite, suntem "educati", incepe sa ni se corupa mintea, sufletul, devenim realisti, pierdem puritatea, uitam sa iubim viata. Nu primim ceea ce am fost nascuti sa primim si ne pierdem. Invatam soiul asta de viata pe care nu l-am cunoscut pana atunci. Din imbratisarea permanenta din pantecul mamei ne trezim intr-un imens si intr-un gol. Ce ni se intampla atunci cand vedem un copil? Incepem sa ne amintim de felul in care ne-am nascut sa fim. Ce se intampla atunci cand purtam si aducem pe lume propriul copil? Ni se intampla minunea de  a retrai starea originara. Ne intoarcem pentru un timp la a fi puri. Am ales, treptat, in sarcina si in primele luni de viata ale Matildei un fel de izolare. Am dorit sa fim lasate in pace. Aveam nevoie de asta. Am pierdut in perioada aceea prieteni, contacte, evenimente din viata celor din jur. Pentru prima data in viata adulta alegeam altceva decat sa exist pentru altii, sa fiu mereu acolo. Alegeam sa spun "nu" celor din jur si sa-mi spun un mare "da" mie si copilului meu. Am dorit sa nu ma mai incarc, sa nu mai absorb toate grijile din jur. Am dorit un armistitiu de la viata altora. Am vrut sa am pentru un timp doar viata mea si a copilului meu. Nu am cerut ajutor, dar nici nu am mai oferit. Am stat doar cu ea si am conservat starea aceea de minunat. Am considerat ca aveam dreptul la asta. Ca o viata asumat traita pentru altii mi-a castigat dreptul la un timp doar pentru mine si pentru ea. Ca puiul meu avea dreptul la 100% din mama ei. Imi dau seama acum ca am ales bine, ca avem ceva nepretuit care o sa ne uneasca toata viata. In acele trei luni am crescut ca om cat nu crescusem in 30 de ani. Am lasat iubirea sa creasca. Am invatat cum sa iubesc cu mainile, cu vorbele, cu tot corpul, nu numai cu sufletul si gandul. Nu numai pe altii, ci si pe mine.

 

 

M-am intors alta. Mai linistita, mai limpede, mai clara in sentimente si ganduri. M-am intors mai sensibila dar si mult mai puternica. M-am intors cu atingeri, mangaieri, strans in brate. Pe mine copilul m-a salvat de mine insami. M-a salvat de la a nu sti cum se exprima iubirea altfel decat prin a trai pentru altii. M-a invatat sa ma opresc, sa nu mai fiu mereu in cautare. I-am oferit trei luni din viata mea pentru lume si ea mi-a dat in schimb o alta viata. Viata unui om fericit si implinit prin el. Oferiti copiilor vostri acel timp, traiti in iubirea lor, traiti asa cum vor ei, asa cum au ei nevoie. Permanent acolo, permanent umpland spatiul din jurulul lor. Opriti putin viata lumii in loc, ea are timp sa astepte. Ce o sa castigati pentru voi si pentru copiii vostri nu v-ar putea da nimeni niciodata. Pretuiti acele clipe, zile, luni. Incercati sa fie cat mai multe. Lumea va fi tot acolo unde ati lasat-o. Dar voi o sa fiti intr-un loc mult mai fericit.