Despre Monica, primul meu copil

"Noapte buna, mami!"

"Noapte buna ,mamiiii!"

Este Ajunul Craciunului din anul 2000. Lung an, frumos an, rotund an. A fost primul an de facultate. Prima iubire. Primul facut de dragoste. Frumos an. Acum e Ajunul, bradul este facut, globuletele sunt frumoase, beculetele licaresc usor - he he, parca si bradul e mai frumos anul asta. Cadourile asteapta, bine ascunse, ca fetitele sa mearga la culcare si apoi sa le puna Mosu' sub brad. Cadouri cumparate cu cel mai mare drag din cei mai putini bani pe care i-am avut de vreun Craciun. Au fost putini, dar am batut tot orasul prin zapada si am gasit lucrusoare, papusele, carti, tot ce trecusera printesele mici in scrisoarea pentru Mosu'. Craciun cu zapada, frumos Craciun! Acum stateam intre ele in pat si ma prefaceam ca dorm pentru ca nazbatiile mici nu s-ar mai fi culcat niciodata. Imi batea inima asa de tare de nici nu mai indrazneam sa respir, ca-mi era ca se aude si pe nas. Fetitele mele! Au vrut sa stau eu la mijloc, asa avea fiecare o mana de care sa ma tina si un loc in care sa se cuibareasca. Au adormit. M-am ridicat usor si mi-am recuperat mainile din manutele mici si acaparatoare. Am mai verificat o data balconul sa fie bine inchis, stam la etajul 8.

"Noapte buna, puii mei!"

Monica a fost primul meu copil. Cel mai vesel copil. Semana cumva cu Matilda, aceiasi ochi ca niste margelute jucause, aceiasi zulufi nestapaniti care rasareau de dupa urechi, acelasi zambet cu dinti albi si strungareata. Acum nu mai stiu nimic despre ea... nici unde este, nici daca mai este... Mi-au luat-o, mi-a luat-o tara asta cretina si sistemul ei la fel de cretin. Nu am mai putut afla nimic despre ea. Nu am nici macar o poza. Am doar in sufletul meu  un "noapte buna, mami".

Ne-am intalnit prima data intr-un parculet plin de copii la fel ca ea. Era langa o casa mare aproape de Manastirea Casin, era casa lor. Alergau toti in toate directiile si doua doamne incercau sa-i tina cat de cat intr-un loc, nicio sansa. Stiam ca sunt innebuniti dupa creta, bomboane si guma de mestecat. Nu aveau in casa lor mare nici creta, nici bomboane, nici guma. Aveau acolo doar niste patuturi mici si hainute la comun. Aveau ceva jucarii...aveau si o sala de mese unde mancau in fiecare zi aceeasi mancare... Aveau si televizor... cand aveau noroc sa nu fie vreo telenovela li se puneau desene. Mi-am umplut geanta cu guma si bomboane, nu stiam cati sunt si nu vroiam sa ramana vreunul fara.

Am intrat pe langa casa mare, se auzeau deja chiote si multe, multe voci mici suprapuse. Am trecut de coltul casei si s-a facut liniste. Cateva clipe m-au privit cu cea mai lunga speranta din lume. Toti ochii aia mici m-au privit si au sperat sa fiu EA. Nu eram. As fi vrut sa fiu ea, sa fiu pentru toti si pentru fiecare dintre ei. Au inteles repede cine sunt si stiau deja pentru cine sunt. S-au intors la joaca lor. O fetita mica si brunetica, mai mica decat toti ceilalti, ramasese in mijlocul drumului si inca ma privea. Pentru ea eram, stia ca o sa vin si ma studia. Am lasat-o cateva clipe sa-si termine analiza, in ochisorii ei se vedeau mii de ganduri cum alearga. Una dintre doamne a venit in intampinarea mea si pe parcurs a insfacat micul spiridus de manuta. A adus-o in fata mea:

 "Cum spunem?" Liniste...

Zic doamne sfinte, am speriat copilul, nu ma place. Cand brusc se lumineaza la fata si imi intinde o manuta:

"Eu-sunt-Abandonat-Monica-ai-bomboane?"

Toate au iesit asa de repede incat a parut un singur cuvant. Mi-a ramas in minte doar Monica si bomboane.

"Am bomboane, eu sunt Miruna". I-am scos o bomboana.

"Aaaaa ai si creta?"

"Am si guma :)."

M-am trezit asaltata din toate directiile de manute mici si de "tanti, tanti". Au luat prada de razboi si au fugit. S-au dus la joaca.

Doamna de mi-o prezentase pe Monica m-a luat de o parte pentru ca avea ceva important sa-mi spuna.

 "Stiti, nu se poate doar unul, trebuie doi?"

"Doi ce?"

"Doi copii..."

"......................................"

"Asa am primit ordin, doar cate doi."

Atunci vad doi ochi timizi si umbriti de gene cum ma priveau din spatele unui copac. Era Sanda. Timida, inaltuta, cam la 5 anisori. Ma privea cu o disperare de-ti venea sa fugi in toata lumea si sa urli suferinta ei. N-am fugit, am stat locului si i-am zambit. A venit si m-a luat in brate.

"Eu sunt Lupu Sanda."

Lupu Sanda era fonfaita pentru ca avea nasucul infundat, nu se obosise nimeni sa-i sufle nasul. Am intrebat-o daca vrea sa o ajut, stia sa-l sufle dar avea nevoie de un servetel. I-am dat un servetel. A ramas langa mine pe banca, nu mi-a cerut nici bomboane si nici guma. Vroia doar o mana sa se tina de ea. Aveam un nod in gat cat China. In ce m-am bagat? Le fac bine sau le fac rau? In ce m-am bagat? Mi-am pus intrebarea asta de multe ori in anul ala... Aveam doi copii... venisem pentru unul. Acum una alerga ca o maimuta prin parc iar cealalta ma tinea de mana pe o banca. In anul ala cineva mi-a spus "mama".

Monica si Sanda erau doua fetite abandonate. Doi copii din milioanele de copii abandonati de parintii lor. Erau la Leaganul Regina Maria de la Casin, leagan de lux (daca poti spune asa ceva despre un orfelinat). Este orfelinatul unde vin in inspectie toate forurile internationale care trebuie sa-si dea cu parerea despre cum trateaza Romania problema copiilor orfani. Vin sa vada daca orfanii nostri sunt sau nu demni de a fi orfani europeni. La momentul ala legislatia adoptiilor era pur si simplu imposibila, de curand a fost modificata si sistemul merge ceva mai usor. Doar ceva, din pacate. Atunci pentru a declara un copil drept "adoptabil" era ceva demn de seria Misiune Imposibila. Cea mai grea parte era cea cu decaderea parintilor din drepturi. Cei care aveau ghinionul de a avea parinti sau rude de gradul 1,2,3,4..... ramaneau in orfelinat pana cand ajungeau la majorat. Era imposibil sa obti renuntarea din partea tuturor rudelor si nu pentru ca i-ar fi dorit cineva... ci pur si simplu pentru ca era imposibil sa ii gasesti toti. Asta era legea... atat timp cat pe undeva exista un potential var de gradul 4 care ar fi putut prin absurd sa ia acel copil in ingrijre, copilul nu putea fi declarat abandonat si sa se inceapa procesul de a fi "adoptabil". De aici si paradoxul faptului ca orfelinatele sunt pline iar cei care doresc sa infieze un copil sunt trecuti prin iad pana reusesc.

Pe de alta parte erau cei "norocosi", asa cum era Monica. Pe Monica o chema drept nume de familie Abandonat. A-B-A-N-D-O-N-A-T. Iar asta era un lucru bun? Da, era un lucru foarte bun, era minunat sa te cheme asa cum erai de fapt. Copiii abandonati de la nastere aveau mai multe sanse de a intra in sistem si de a fi infiati la o varsta mica. Majoritatea parintilor adoptivi cauta copii mici. Nu vreau sa intru in discutia asta, eu una nu as alege un copil mic. "As alege", vedeti cum suna si asta? Zici ca esti la piata si alegi marul ala ca e mai rosu si mai copt...

Daca te chema Abandonat si cineva se obosise sa faca o cerere catre Tribunal, poate ca in cativa ani reuseai sa indeplinesti toate conditiile sistemului si sa pleci de acolo cu parinti. Dar pana la familie drumul era lung. Prima conditie era sa fii socializat, ca poate erai un fel de animalut si nu se putea sa pleci asa de acolo. Intai aveai nevoie de un voluntar (asa cum eram eu) care sa aiba grija de tine la orfelinat si sa te scoata din cand in cand in lume. Apoi aveai nevoie de un asistent maternal care sa te invete ce e aia o familie. Abia apoi ,daca cineva te mai vroia, incepeai sa cunosti eventualii parinti adoptivi.

Sanda nu avea norocul asta. Ea avea o "mama". Cumva nimerea sa vina sa o viziteze exact cu o zi inainte de expirarea perioadei dupa care ar fi fost decazuta din drepturile parintesti. Dar nu... ea venea si reactiva termenul pentru inca 6 luni... si tot asa. Copilasul asta ajunsese la 6 ani, nu era nici cea mai frumusica, nici cea mai desteapta si faptul ca era de etnie era tot mai evident. Daca esti orfan si esti blond cu ochi albastri ai tras lozul castigator, daca esti brunetel nu prea te vrea nimeni. E dur? E. V-am spus, este ca la piata....

In anul 2000 am simtit sa ma duc sa ajut un copil, sa fiu voluntarul lui. In loc de un copil mi s-au dat doi, chiar era mai frumos cu doi. Asa a inceput aventura noastra, ele "copiii" mei si eu "mama" lor. Ma duceam la ele de 2 ori pe saptamana, ne jucam, le duceam mancare (si pentru ceilalti copii). L-am dus si pe prietenul meu acolo, de femei erau satui, de barbati duceau dorul. Singurii barbati din orfelinat erau preotul si soferul, cum ii vedeau tabarau toti pe ei mai sa ia cate o bucatica. M-am gandit ca le-ar placea sa aiba si un prieten barbat, a fost balamucul de pe lume, se suisera toti pe el ca pe pomul de Craciun.

Craciunul.... Am dorit sa fac ceva special pentru ele. Am fost si mi-am facut analize de sange, radiografie pulmonara, testare psihologica, ancheta sociala si.... am obtinut aprobarea sa le iau acasa la mine de Craciun! A fost o mare bucurie... petreceau Craciunul intr-o casa normala, intr-o familie. Insa cand le-am luat de acolo nici nu-mi imaginam proportiile dramei lor. Am inceput sa le descopar de cand am iesit pe poarta orfelinatului. Nu stiau ce e aia o masina mica, ei mai ieseau extrem de rar cu un microbuz. Nu stiau ca exista orasul. Nu stiau ca exista blocuri. Nu stiau ca oamenii locuiesc asa de sus in apartamente  si ca acolo se ajunge cu liftul. Nu stiau ca exista mobila in case. Nu stiau ce este aia o sarma... Nu prea stiau ce este aia mancare in general, meniul lor era extrem de simplu si de putin variat. Cand ne-am pus prima data la masa nu mancau nimic. Nu am stiut ce au, de ce nu mananca, m-am gandit ca nu le place. Le-am intrebat si Sanda a inceput sa planga, mi-a spus ca nu stie ce sunt alea si cum se mananca. De se casca pamantul si ma inghitea si nu as fi simtit atat negru. Le-am facut un gris, cu asta erau obisnuite. Treptat au inceput sa manance si mancare. Atunci mi-am amintit ca in vara le dusesem capsuni... nu le-au mancat. Atunci nu intelesesem de ce... ei nu stiau ce sunt alea si le era teama de orice lucru nou...

Au petrecut Craciunul la noi. A fost un Craciun real dupa foarte multi ani, cu varsta Sarbatorile si-au pierdut farmecul. De fapt, majoritatea copiilor din orfelinat plecau asa ori la voluntari ori la personalul orfelinatului. In anul ala au ramas acolo doar doua fetite. Niste ingeri de copii, blonzi, frumosi si isteti. Cea mare avea cam 6 ani iar cea mica 3. Aveau mama, dar nu-si putea permite sa le creasca, venea foarte des la ele, se vedea ca le iubeste dar nu are alta solutie decat sa le lase acolo. Le promisese ca le ia de Craciun acasa.... nu a reusit. Au ramas singure.

Dupa sarbatori m-am dus sa-mi vad fetele, sa le scot la zapada. Nu le-am mai gasit, nu le-am gasit pentru cateva luni, le-au mutat in alt orfelinat pentru ca aici incepea o renovare. Le-am gasit intr-un final intr-un orfelinat ciudat si mic, acolo nu ne dadeau voie sa le vedem. Am reusit sa le vorbesc 5 minute, le-am spus ca nu le-am parasit doar ca nu am reusit sa le mai gasesc. La putin timp le-au mutat si de acolo. S-a dat o lege nenorocita cu reintegrarea copiilor in familia naturala - contra cost. Familiile primeau vreo 2-3 milioane de copil daca-l luau inapoi. Atunci i-au imprastiat complet. Aveam o prietena care mergea si ea cu mine, avea grija de doi baietei. Pe unul l-au trimis inapoi in familia de cosmar care il alungase. Am zis ca le dam noi alea 3 milioane pe luna numai sa-l lase in sistem si sa aiba o sansa. L-au luat... nu s-a mai stiut nimic de el - Sandu. Pe fete le-am gasit cateva luni mai tarziu intr-un alt centru undeva in Damaroaia, la capatul lumii. Era un centru si pentru copii cu handicap psihic, aveau si scoala. Acolo copiii radeau de Monica pentru ca o chema Abandonat... De acolo le-am pierdut urma complet... De Sanda nu mai stiu nimic... Pe Monica am aflat mai tarziu ca a infiat-o o familie. Nu mai stiu nimic de ele... As vrea sa stiu ca sunt bine, as vrea sa stie ca nu le-am parasit.

"Noapte buna, mami!"

"Noapte buna, pui mici!"

Despre secretul unei vieti sau despre contraceptia de urgenta

:). Zambesc. De ce zambesc? Pai zambesc pentru ca atunci cand aud de contraceptia de urgenta ma gandesc la Matilda. De ce ma gandesc la Matilda? Pentru ca Matilda este "pilula de a doua zi". Pe Matilda am facut-o eu si Postinor 2, bine si ta-su, dar in mai mica masura decat pilula. Glumesc. Poate parea chiar putin deplasat. Dar adevarul este ca, in mod paradoxal, daca nu as fi luat in acea zi contraceptivul de urgenta, astazi (cel mai probabil) Matilda nu ar fi fost aici. Culmea, nu?

De ce am ales sa va vorbesc despre o experienta atat de intima si de delicata? Pentru ca sunt sigura ca nu doar eu am trecut prin asta si ca poate in multe cazuri finalul nu a fost atat de fericit precum in cazul meu. Vreau sa va impartasesc aceasta experienta pentru ca e mai bine sa invatati din experientele altora decat din ale voastre. Ii spun experienta, nu-i pot spune greseala. Daca nu se intampla asa astazi nu as fi fost mama.

Despre metodele contraceptive de urgenta puteti citi aici informatiile medicale avizate. Eu voi vorbi despre acea parte nescrisa in prospecte, nespusa de medici... partea pe care o simti..

Ceva statistica? Cred ca stiti deja ca mie imi plac cifrele, statisticile, procentele :). Probabil pentru ca ma amuza cat sunt de neconcludente atunci cand vorbim de viata reala. Statistica spune ca in intervalul unui ciclu lunar sansele de a ramane insarcinata sunt de aproximativ 15%. Socant? Cifra e socanta, probabil reala, dar modul de calcul este cel care ne induce in eroare. Cand se ajunge la aceasta cifra se face o medie intre zilele nefertile de la inceputul si sfarsitul ciclului lunar, cele cu sanse teoretice de 0%, si zilele cu sanse maxime de a concepe, adica cele de la ovulatie, cand sansele sunt de aproximativ 36%. In cele 5 zile precedente ovulatiei sansele de a ramane insarcinata sunt de 8% . Astea sunt cifrele... noi suntem oameni... unii mai diferiti decat altii. Satistica ia in calcul o femeie etalon cu un ciclu lunar de 28 de zile, a carei ovulatie este in a 14 zi de ciclu si femeie care nu are ovulatii suprapuse peste cea de referinta (avem doua ovare, in mod normal ele ovuleaza pe rand producand un ovul pe luna, dar sunt situatii in care ovulatiile se suprapun sau sunt decalate cu cateva zile).

Nu-i niciun secret ca multi dintre noi suntem de fapt "greseli" de calendar, ovulatii "gresite", alaptari pe post de metode contraceptive. Asta este, nu cu totii am fost programati dar as vrea sa cred ca am fost cu totii doriti si iubiti. Acum un astfel de "accident" poate fi corectat prin metodele contraceptive de urgenta. Dupa cum le spune si numele ele sunt destinate unor situatii in care ceva neprevazut s-a intamplat si nu se doreste instalarea unei sarcini. Nu este o metoda la care se poate recurge in mod curent, medicii spun ca nu ar trebui sa fie mai mult de 3 astfel de situatii intr-un an... altii spun ca nu ar trebui sa fie mai mult de 3 intr-o viata. Preferabil ar fi sa nu se intample deloc.

Si in cazul metodelor de contraceptie exista statistici. Pilula  de a doua zi, de exemplu, reduce cu 75% sansele de a ramane insarcinata, in perioada fertila. Facand mai multe sapaturi am gasit informatii ca lucrurile nu ar sta chiar asa. De fapt calculul acestui procentaj este similar cu cel de mai sus din cazul sanselor de a ramane insarcinata. Diferenta majora este data de faptul ca procentele sunt exact invers, in zilele cu 0% sanse de a ramane insarcinata si siguranta contraceptiei este de 100% (logic nu? :) ). In zilele fertile (de la ovulatie), cand sansele de a ramane insarcinata sunt maxime.... si eficienta anticonceptionalului scade la 35%. Invers decat ne-am dori, ca doar pentru asta apelam la o astfel de metoda. In prospect scrie ca sunt sanse doar de 1% de a nu functiona daca este corect administrat. :)

Specialistii nu considera aceste metode de contraceptie ca fiind unele abvortive deci din punctul lor de revedere nu ar ridica probleme de etica sau de natura religioasa. Dar de multe ori parerea lor nu este si sentimentul nostru. Nu o sa ma apuc eu acum sa va fac educatie sexuala sau morala. Nici sa va trag de urechi de ce nu ati folosit prezervativul. Sunteti oameni mari si maturi si voi stiti cel mai bine ce decizii sa luati si cand. Ce doresc eu este sa va povestesc despre o situatie din viata, datatoare de viata.

Poti sa te intrebi, si pe buna dreptate, cum niste oameni maturi, culti si educati, intr-o lume care "abunda" in informatie si metode de contraceptie, pot ajunge intr-o astfel de situatie incat la 12 noaptea sa caute o farmacie cu program non stop pentru a cumpara Postinor (Postinorul este un tip de "pilula de a doua zi" una dintre metodele de contraceptie de urgenta). Si eu m-am intrebat de multe ori, poate ca in unele dintre cazuri am si judecat... Motivele pot fi multe: lipsa de respect de sine sau de celalalt, lipsa de atentie, lipsa de informare, increderea in celalalt, increderea in anticonceptionale, prezervativul care se gaseste el sa se rupa fix in punctul culminant, lipsa prezervativului, un moment de nebunie, o agresiune... multe, dar posibil cu acelasi rezultat.

De ce s-a ajuns aici si cine e de vina si cum se impaca fiecare cu situatia este o alta discutie de nepurtat aici. O duce fiecare in forul sau interior. Eu pe 16 iulie 2010 am ajuns sa-mi pun o astfel de problema extrem de grea. Am facut sex neprotejat si  am avut din secunda respectiva certitudinea ca va fi un copil. Cum am stiut nu ma intrebati, am stiut.

Undeva intre cele 36% sanse de a ramane insarcinata si cele 75% sanse de a fi protejata prin administrarea pastilei de a doua zi si cei 99% promisi pe prospect... statistica s-a incurcat in atatea procente si a dat 100%.

Cu un an inainte fusesem diagnosticata cu infertilitate (din cauze necunoscute - intre timp le-am aflat). Facusem tratament, luasem hormoni, imi terminasem complet oraganismul. Tratamentele astea teoretic ar trebui sa te ajute, pe mine m-au "ajutat" sa ma ingras vreo 25 de kg, sa fac acnee si sa imi cada parul. Din toate chinurile si straduintele rezultase doar o sarcina si ea pierduta. Partea asta mi-a terminat si spiritul nu numai corpul. Deci speranta de a mai face eu un copil... si mai ales unul pe cai naturale era undeva asa... de domeniul SF. Dar in ziua aia (mai de graba seara, ca era vreo 9 seara) am stiut ca la mine in burtica s-a instalat o noua viata. Cealalta jumatate din ea a insistat sa raman la el si sa dorm acolo, nu am putut, imi vajaiu creierii de vinovatie si de disperare...

Nu-l iubeam, nu-l vroiam, nu vroiam o familie cu el. Da, femeile fac si ele sex, nu numai dragoste... soc, soc , soc. Cu siguranta nici el nu-si dorea nimic din toate astea, ceea ce a demonstrat mai tarziu cu prisosinta. Copil imi dorisem toata viata, ma dadusem peste cap, facusem sex si-n maini numai sa se duca innotatorii unde trebuie, cred ca as fi fost capabila sa stau asa atarnata ca liliecii 9 luni numai sa stea sarcina la locul ei. Dar nimic, nimic in sensul fericit, nu se intamplase. Din contra, se intamplase o tragedie careia inca nu-i faceam fata si chiar nu as mai fi putut sa trec iar prin asta. Peste toate eram si singura si imi doream sa raman un timp asa, doream o perioada pentru mine, pentru reorganizare si luat de decizii. Si in toata zapaceala asta... s-a intamplat minunea. Dar s-a intamplat cand eu eram la pamant si s-a intamplat cu un el pe care nu mi-l doream mai departe de marginea patului.

Asa ca in seara aia am plecat acasa... Imi amintesc cum am stat toata noaptea pe canapea cu lumina stinsa si am plans. Ce fac eu acum? Ce fac eu cu copilul meu? Toata viata visasem la momentul asta si mi-l imaginasem cu totul altfel. In primul rand mi-l imaginasem ca va fi perfect, ca va fi cu omul pe care-l iubesc, ca va fi intr-un moment in care eu sunt cu toate mintile si tot sufletul acasa. Imi imaginasem mereu ca vom alege acel moment impreuna, ca voi fi cu analizele la zi, ca voi fi sanatoasa si o "gazda" ideala pentru noua viata. Dar se intamplase cu totul altfel decat aveam eu planul... ca de, cred ca planul meu se ratacise pe undeva si ce-L de se ocupa cu vietile noastre nu a apucat sa-l mai vada. La El ramasesera inregistrate toate rugamintile mele, toate lacrimile si toate lumanarile aprinse pentru ca puiul sa-si gaseasca drumul catre mama lui. Si cand s-a intamplat eu ce faceam? Stateam pe canapea cu o cutie de Postinor 2 in mana si plangeam.

Poate va intrebati de ce asa o tragedie? Femeile iau anticonceptionale zi de zi, nu? Si mai ales cum stiam eu atat de sigur ca o sa fie un bebe. Despre cum stiam nu pot sa va explic, am stiut si atat, dar pot sa va spun de ce contraceptia de urgenta este asa o drama.

In primul rand era o tragedie pentru ca eu nu eram bine. Eram intr-o suferinta fizica si psihica pentru a carei rezolvare nu gasisem calea. Aveam o problema care trebuia rezolvata chirurgical si care ar fi putut pune o eventuala sarcina in pericol. Eram singura. Era si credinta mea de o viata ca un copil se face din dragoste. Si problema cea mai grea... eu cred ca avortul este o crima. Ce avort? Ca doar nu era un copil si parca vorbeam de "pilula de a doua zi". Pai avortul despre care nu-ti vobeste nimeni, nu scrie in prospect si nu iti spune nici medicul. Pentru ca pilula de urgenta o putem considera o metoda contraceptiva in masura in care putem considera ca si avortul este una.

Pilulele de acest tip nu impiedica ovulatia, nu impiedica coborarea ovulului in trompele uterine, nu impiedica fecundarea. Ce fac ele? Rolul lor este de a nu lasa ovulul FECUNDAT sa nideze, adica sa se prinda de peretii uterului. Nidarea are loc cam la 6 zile dupa fecundarea ovulului. Ramanand asa in plutire el nu se poate hrani si moare. Apoi este eliminat de organism printr-o menstruatie mai abundenta. Este un avort. Ce diferenta, ca mecanism, este intre aceasta metoda si un avort spontan cauzat de o insuficienta hormonala (sau de endometru) in care ovulul fecundat nu se poate fixa sau se desprinde si este eliminat?! Pai cam nici una. Care sunt diferentele morale, psihice, emotionale? Ele difera de la om la om. Pentru omul care sunt eu diferentele nu exista. Un ovul fecundat pentru mine este o viata, o eliminare a lui (spontana sau determinata) este un avort.

Si atunci ce faci? Lasi lucrurile in voia lor sau apelezi la o metoda contraceptiva de urgenta? Primeaza faptul ca acel (potential)  copil vine intr-un moment in care mama nu este pregatita, cand mama are probleme de sanatate, cand tatal nu exista decat pentru acele cateva momente care au dus la situatia asta, ca social va fi greu, ca material va fi greu  sau uiti de toate si te tii cu dintii de faptul ca tu toata viata ti-ai dorit un copil? Si mai ales ca o viata nu o dam noi ca sa avem dreptul sa o luam.

Pentru foarte multi oameni ovulul fecundat, embrionul, fatul, copilul care nu poate supravietui singur in afara uterului NU sunt un om/o viata, asa ca in acest caz lucrurile sunt foarte simple. Hap pastila. Dar cand tu crezi contrariul...

In ziua urmatoare am luat o decizie. Mi-am dat frumusel doua palme in oglinda si m-am convins ca instinctul meu se inseala, ca probabil in cele 12 ore care trecusera nu putea fi vorba de nicio sarcina, ce e doar nebunia din capul meu dupa pierderea suferita. Ce copil, de unde copil, eu nu pot sa fac copii. Apoi daca ar fi un copil ar fi corect sa vina pe lume asa? Dar pentru mine ar fi corect? Deci am decis sa iau pastila si sa nu ma mai uit inapoi. Asta a fost decizia mea. Decizia vietii? Pai... decizia vietii a fost ca astazi ea sa se cheme Matilda. Culmea ironiei? Se pare ca organismului meu tulburat hormonal ii lipsea exact ce continea amarata aia de pastila pentru a mentine in prima faza o sarcina. A ajutat ovulul sa nideze, a facut ceea ce nu facusera tratamentele inainte. A pastrat-o pe Matilda in lumea asta. Deci draga Postinor iti multumesc ca nu ti-ai facut datoria.

Acum ca in cazul meu aceasta "eroare" de functionare a fost cel mai fericit lucru posibil deja o stiti. Dar a fost si cel mai teribil lucru care se putea intampla. De ce? Pentru ca am procedat gresit.

Daca sunteti intr-o astfel de situatie, din motive care va privesc numai pe voi si nu trebuie sa dati socoteala nimanui, nu apelati la metodele contraceptive pe care vi le puteti administra singure, consultati un medic! In cazul in care situatia este de asa natura incat nu puteti ajunge in timp util la unul si luati de la farmacie un astfel de produs duceti-va la medic oricum. Eu, ferm convinsa ca pastila si-a facut datoria, nu am mai avut grija de mine asa cum ar fi trebuit. M-am comportat ca femeia neinsarcinata care credeam ca sunt. Nu faceti asa! Urmariti ce se intampla in urmatoarele saptamani, daca menstruatia nu se instaleaza dupa 4-5 saptamani de la data inceperii ultimei menstruatii faceti un test de sarcina si/sau consultati un specialist. De multe ori aceste pilule creaza dereglari hormonale si menstruatia poate intarzia din acest motiv. In alte situatii intarzierea este de fapt o sarcina.

Ce se poate intampla? Se poate intampla ca in cazul meu. Se poate intampla ca la 7 zile dupa fecundare, deci exact cand ar fi trebuit sa nideze, sa aveti un accident si sa va fracturati un picior. Se poate intampla sa traiti in Romania unde la Spitalul universitar nu exista sorturi de protectie anti radiatii la efectuarea unei radiografii. Se poate intampla ca acel aparat de la radiologie sa fie vechi si prost si sa va repete radiografia de 3 ori pana sa iasa ceva... Se poate intampla ca gipsul pus la camera de garda de un domn sictirit sa fie pus prost si sa ajungeti 2 zile mai tarziu intr-o clinica privata unde gipsul sa va fie scos, radiografiile repetate (de data asta blindat cu sorturi de plumb din dinti pana in talpi). Se poate intampla ca in timpul pe care-l petreceti acasa cu piciorul atarnat de tavan, pentru ca in rest nu aveati oricum pic de timp liber, sa va ganditi "aaaa eu si asa vroiam sa-mi fac o interventie dentara deci acum este momentul". Sa va duceti sa faceti o extragere dentara pentru ca doriti sa schimbati o masea plombata prost in copilarie cu un implant. Pentru ca maselele nu se scot pe "viu" vi se va face anestezie iar apoi va vor fi prescrise medicamente pentru durere, inflamatie si un antibiotic pentru a nu risca o infectie. Si in primul rand vi se intampla contraceptivul in sine care este considerat de catre unii medici o indicatie de avort. Peste 28% din copiii care au "scapat" contraceptiei de urgenta prezinta probleme de sanatate.

Noua ni s-au intamplat toate cele de mai sus. Cand la 4 saptamani dupa contactul sexual neprotejat sarcina si-a anuntat prezenta intr-un mod atat de violent incat nu incapeau indoieli m-a cuprins groaza. In loc sa ma bucur am simtit ca se casca pamantul si ma inghite. Aveam in fata mea cea mai grea decizie posibila. Sufleteste stiam ca nu pot sa spun decat DA. Dar rational... creierul facea mii de calcule, lua in considerare mii de scenarii, creierul stia tot ce au spus medicii in povestile lor de groaza. Decizia rationala a fost cumplita. In fiecare clipa o iubeam si in fiecare clipa imi venea in minte "dar daca...". Cred ca am plans in acele zile toate lacrimile din lumea asta. Era copilul meu si din cauza mea putea sa nu mai fie.

Situatia de fapt nu se schimbase cu nimic, eu tot singura eram, problemele de sanatate erau aceleasi, societatea in care traiesc aceeasi, psihicul meu parca incepuse sa se adune putin. Dar peste toate astea veneau ca un trasnet toate nenorocirile de-mi bombardasera corpul in acele doua saptamani. Cum iei o asemenea decizie? Va spun eu, extrem de greu. Trebuie sa fii absolut sigur ca-ti poti asuma. Pentru ca in situatiile in care copilul are o problema toata lumea ii vaicareste pe parinti. Dar copilul? Poate ca-ti asumi pentru tine ingrijirea lui, dar viata lui? Chinul lui, ti-l asumi? Eu mi-am asumat, mi-am asumat viata copilului si tot ceea ce putea sa urmeze. Din fericire Matilda s-a nascut un copil sanatos atat la trup cat si la minte. Dar decizia asta te epuizeaza, ramai marcat pe viata.

Nu este zi de la Dumnezeu sa nu o cercetez... la orice privire mai stramba, la orice tuse, la orice lucru care pare "anormal" gandul imi zboara catre factorii la care a  fost expusa. Oricat ai incerca sa rationezi si sa-ti spui ca este un copil absolut normal si ca e ceva firesc si sa tuseasca si sa faca caca maro, tu tot te vei gandi la acel "daca". Asta ma va urmari toata viata, voi simti vinovatie pana in ultima clipa.

Teoria spune ca o sarcina in primele doua saptamani de la concepere daca este expusa unor factori teratogeni ar trebui sa se opreasca din evolutie. Daca embrionul scapa inseamana ca a scapat intreg. Din fericire se pare ca asa s-a intamplat si cu fetita mea. Am mai povestit cum am aflat despre toate astea si cu ce pret.

Ce a fost in schimb de bun augur? Eu sunt un om "curat". Nu fumez, nu beau alcool, nu mananc porcarii, nu consum substante "etnobotanice". La momentul respectiv nu eram sub niciun tratament pentru vreo boala cronica. Luam vitamine de calitate si timp de 6 luni inainte luasem acid folic, deci aveam rezerve. Toate astea probabil ca au ajutat-o. Apoi a fost faptul ca sunt un om pe picioarele mele, material puteam oferi absolut tot ce-i trebuie unui copil. Psihic eram pregatita sa fiu parinte. Aveam informatiile, aveam relatiile si mai ales aveam sentimentele. Intr-un final tot ce a contat era ca o iubeam.

Lucrurile ar fi putut sta mult mai rau. Ar fi putut avea un final foarte trist. De aceea daca vi se intampla sa folositi o metoda contraceptiva de urgenta in saptamanile ce urmeaza ar fi bine sa va comportati ca si cum ati fi insarcinate. Aveti grija de voi, nu luati medicamente, nu beti, nu fumati, nu va drogati. Protejati-va de stres si de orice sursa de enervare. Mergeti la 4 saptamani la un control ginecologic, chiar daca a aparut o sangerare (menstruala). Eu am avut sangerari in perioada cand ar fi trebuit sa apara menstruatia, au fost mai mici, am pus asta de seama dereglarii produse de hormonul din pilula. De fapt asta mi-a si ataras atentia, intr-un moment de luciditate am recunoscut acele sangerari... erau identice cu cele aparute in debutul avortului spontan suferit cu 3 luni inainte. In acceasi zi a inceput si sa-mi fie cumplit de rau si am facut un test de sarcina. Cinci minute mai tarziu eram deja la telefon cu medicul meu pentru a face o programare. Groaza ca istoria se repeta deja se instalase si nu a mai trecut pana in clipa in care am nascut.

Nu vreti sa ajungeti aici. Nu vreti sa fiti omul care ia decizia. Chiar daca aveti un partener langa voi decizia este tot a voastra. Daca doamne fereste as fi avut confirmarea absoluta ca este ceva in neregula cu sarcina... eu una nu as fi facut fata. Nici nu pot sa ma gandesc la alternativa. Pur si simplu nu pot. Nu sunt atat de puternica. Nu as fi putut face un avort si nici nu as fi putut trai cu ideea ca am stiut ca va fi un copil cu mari probleme si totusi am adus-o pe lume. Din pacate sunt situatii, independente de parinte, care impun astfel de decizii. Sper ca viata asta sa nu faca asemenea "glume" cu mine si sa ma aduca acolo. Dar sunt situatii unde lucrurile depind de noi, iar in aceste cazuri ne putem proteja pe noi si pe copiii nostri.

Daca nu va simtiti capabili sa fiti (inca) parinti faceti sex protejat. Daca se intampla o "neintamplata" nu actionati de capul vostru, cereti un consult de specialitate si urmariti situatia. In anturajul meu cunosc inca doi "Postinor baby", deci lucurile nu mi s-au intamplat pe dos numai mie. Unul dintre copii nu este tocmai sanatos. Evitati sa vi se intample si voua.

Din fericire pentru noi povestea a avut cel mai happy end dintre toate. Dar drumul pana acolo... deciziile, povara, responsabilitatea.


Aveti grija de voi!

Despre cum puteti ajuta

De doua zile ma tot gandesc si ma razgandesc... nu stiu cum sa incep si nu stiu cum sa va spun.

Am vrut sa fie ceva deosebit, ceva care sa va atinga, sa va impresioneze....
Am vrut sa va scriu despre viata, despre valoare ei... despre faptul ca in anumite momente viata (sau continuarea ei) inseamna bani. Trist, dar viata se si cumpara. Nu de la un bazar de vieti sau de pe net... viata se poate "cumpara" de la medici.

Apoi am vrut sa va scriu despre ecografiile de sarcina... despre bucuria si emotia care va facea inima sa bata ca o nebuna. Despre cat de minunat era sa va puteti vedea copilul si sa stiti ca totul este bine cu el.

Am vrut sa va rog sa faceti un exercitiu de imaginatie si sa incercati sa traiti sentimentele unei mame care stie ca in clipa in care puiul ei ii va parasi pantecul atunci i se va termina si viata, ca doar atata timp cat este ocrotit in corpul ei... Teribil, probabil ca ati dori sa ramaneti insarcinate toata viata.

Am vrut sa va rog sa ajutati.

Dar, ce drept am eu sa va intristez? Ce drept am eu sa ma pun in locul unui om si sa sufar in locul lui? Mai ales cand acel om lupta si e optimist. Deci nu era locul meu nici sa-mi dea mie o lacrima si nici sa simt eu drama acelui om.

Locul meu este sa il ajut, pentru ca pot!

Nu cred ca ajutorul se da pentru ca esti rugat sau impresionat, nu cred ca ajutorul se da pentru ca te poti identifica intr-un fel sau altul cu cel care are nevoie. Ajutorul se da si atat.

Mai jos este un link! Poate si locul vostru este sa ajutati.

http://responsabil.slabute.ro/initiative/doneaza-ajuta-copil-traiasca/


Sa fiti sanatoase!

P.S.  Daca nu aveti timp sa va duceti la banca sau nu va place si ma cunoasteti personal imi puteti da mie si o sa-i transfer eu.