Ma intreba o prietena draga ieri "ma, da' tu mai poti?"
Putina lume ma intreaba... cred ca sunt vreo 2-3 oameni, culmea niciodata cei de la care te-ai astepta :).
Evit sa spun ca nu mai pot, eu cred ca suntem ceea ce gandim, daca gandim ca nu mai putem atunci asa o sa ni se intample. Eu imi zic de ani de zile ca POT, chiar pot, sunt un om cu limite de rezistenta fizica si psihica mari. Am facut in viata mea niste maratoane din astea de nesomn si munca (complet nesanatoase) de care ma minunez si eu acum. Cate 2 luni in care dormeam 5 ore pe saptamana si in rest numai activitate psihica. Mereu am invatat si am facut lucrari cat pentru 10 oameni, asa sunt eu, intre timp m-am mai potolit, dar atunci credeam ca exista cumva si nota 100 in loc de 10. Eu sunt aia pe care o vezi plecand la 7 de la serviciu cand toti sunt deja la terasa la o bere, omul care verifica si paraverifica orice, omul ala care o sa-ti gaseasca greselile de calcul dintr-un soft. Probabil ca e o problema de educatie, nimic nu e suficient, poti mai mult, trebuie sa faci mai mult. Nu pot sa spun ca nu sunt si satisfactii de toate felurile si financiare si profesionale. Cam asa era viata mea in 2010, munca pe "plantatie", consum nervos intens, consum emotional intens, munca pe "plantaie" si da, iar munca :). Apoi a venit toata povestea asta cu copilul- sarcina, nasterea, alaptatul, ingrijitul- si nelipsita munca. Cel putin inceputul lui 2011 a fost ca scos din Iad, au fost atat de multe probleme la serviciu incat incepeam sa cred ca cineva imi face o gluma proasta. Din pacate munca pe care o fac eu nu o poate face altcineva (dintre angajati), ma simt mandra de asta si mi aduce beneficii, dar cand la 32 de saptamani am intrat in travaliu prematur din cauza oboselii si stresului as fi dat orice sa cada din cer unu care sa preia tot ce faceam eu si sa pot pleca acasa. Imi aduc aminte cum in ziua aia cronometram contractiile sa nu intre sub 10 minute si in timpul asta pregateam salariile. Atunci a fost un semnal de alarma, ori ma potolesc ori se intampla ceva foarte grav cu noi. M-am linistit in sensul ca nu m-am mai consumat nervos, de muncit am muncit pana cu 10 zile inainte sa nasc cate 9-10 ore pe zi... M-am descurcat, le-am facut pe toate, si serviciu, si acasa, si cumparaturi, si documentare, si timp pentru bebe din burtica, le-am facut. Acum cand ma uit inapoi mi se pare incredibil, de parca toate i s-au intamplat altcuiva, ca nu am fost eu aia care a trecut prin toate fara sa se planga de nimic, care a strans din dinti si a zambit mai departe. Daca ar fi sa trec acum prin aceleasi lucruri nu cred ca as mai avea forta sa trec nici macar de prima zi. Si le-am facut pe toate singure, eu si puiul meu. Sunt sigura ca ea a fost puterea mea, cum si este si acum.
Cica atunci cand iti asumi sa faci un copil singur ar trebui sa stii ca va fi greu :). Normal ca stii, e greu si in 2 si in 3 si in 5. Culmea, mie singura mi-a fost infinit mai usor decat altora care au in jur sot, mama, soacra, bona, etc. Tocmai pentru ca esti doar tu stii ca nu are cine sa te adune de pe jos daca te asezi acolo si plangi ca tu nu mai poti, te intaresti singur si te tii tare. Mi-a fost usor pentru ca mi-am dorit copilul cu fiecare particica din mine, mi-a fost usor pentru deja renuntasem la mine din secunda cand am aflat ca suntem doi, dar mi-a fost si greu. Foarte putini oameni stiu dimensiunea "greului" prin care am trecut, uneori nu vreau sa o stiu nici eu pentru ca-mi este mai bine asa. Mai scot din cand in cand din raftul de probleme cate una si o disec pana scap de ea, restul le las acolo pentru cand o sa-mi mai adun ceva puteri. Greul cel mare pentru mine oricum nu are legatura nici cu raul din sarcina, nici cu durerile fizice, nici cu noptile nedormite - greul unui parinte singur tine de altceva. Infernul pentru mine au fost deciziile alea importante si capitale, hotararile pe care le-am luat eu singura. Eu chiar sunt omul cu decizia, si la serviciu si in rest in viata mea, pentru ca am fost mereu genul de persoana independenta si de pe la un an cand am hotarat ca eu mananc singura s-a cam terminat cu controlul asupra mea. Am facut mereu cum am crezut eu ca e mai bine, norocul cumva a fost ca se nimerea sa fie bine mai mereu. Au fost si greseli. Au fost deciziile mele, pentru mine si ma afectau in mare masura doar pe mine. Dar ce faci cand trebuie sa iei o decizie de viata sau de moarte pentru altcineva? Ce faci cand acel altcineva e totul pentru tine, nu e un oarecare dupa strada, e copilul tau si decizia ta inseamna ca el sa fie sau sa nu mai fie. Probabil ca de asta copiii se fac in doi, pentru ca decizia asta este prea grea pentru unul singur. Cel de al doi-lea, in cazul nostru, a zis nu... Deci am ramas doar eu. De fapt am fost noi doua, pentru ca si ea s-a luptat la fel de mult ca si mine sa fie azi aici. Dar in fiecare zi ma trece fiorul lui "daca".
Probabil ca orice parinte care a trecut printr-o decizie grea ramane marcat. Unii poate sunt mai puternici si nu raman marcati deloc. Eu asa sunt, despic orice fir in 14 mii nu doar in 14, orice decizie si actiune are o mie de argumente logice care-mi trec prin minte in 2 secunde. Probabil ca logica atunci a dat gres, argumentele rationale spuneau sa NU iar eu am ales cu sufletul sa Da. Cand esti omul logicii si iei o decizie complet instinctiva ti-e greu cu tine cumva. Ce simt eu este ca mi-ar fi fost mai usor daca as fi impartit deciziile cu cineva, sa mai fi fost unu care sa fi crezut cu taria mea in copilul nostru, unu care sa fi stiut ca o sa fie bine, unul care sa fi zis la fel ca mine cand s-a pus problema amniocentezei, ca o va iubi oricum va fi. N-a fost nimeni, din cotra, si cei putini care ar fi putut sa ma sprijine cumva au spalat putina :). Sunt oameni pe care nu mai pot sa-i iubesc de atunci, oameni din categoria intaia de apropiere care atunci i-au contestat existenta si bucuria ca va veni pe lume, nu am cum sa-i iert. Astazi acei oameni o iubesc... eu nu-i mai iubesc pe ei.
Greul asta m-a consumat mult psihic. Am gasit o cale sa ma impac cu toate, sa ma impac cu ideea ca altcineva a hotarat momentul, ca altcineva a hotarat ca el o sa fie tatal si ca eu, omul cu controlul, nu mai am nimic de spus la capitolul asta. Altcineva a hotarat toate astea iar eu eram cea care trebuia sa le descurce cumva si sa faca sa fie totul bine. Oricum in viata mea nimic nu s-a intamplat usor si tot ce a fost frumos a fost cu straduinte si chinuri. Le-am descurcat, m-am impacat cu toate. Culmea este ca nu am resentimente, nu-l judec, nu-l urasc pentru ca m-a lasat singura. Nu stiu inca cum voi face ca nici Matilda sa nu sufere si sa nu urasca. Eu intr-un fel ciudat il iubesc pentru ca o iubesc pe Matilda si el e parte din ea. Cred ca am fost atat de preocupata de copil incat nici nu am avut timp sa ma gandesc la el si la faptul ca ar trebui sa simt lucruri... Am prieteni extrem de revoltati pentru ca l-am lasat asa in lumea lui fara sa-si asume nimic. Probabil ca s-au revoltat ei suficient si pentru mine. Eu nu cred in pensii alimentare si in responsabilitati impuse cu forta. Sincer, il inteleg. La fel de sincer am si momente cand nu-l inteleg, cum sa pierzi asa ceva? Dar el nu o cunoaste pe Matilda, nu stie ce copil minunat este, nu stie ce pierde. Eu chiar mi-am asumat tot, eu am decis, eu o sa o cresc, eu o sa platesc daca am facut ceva gresit. Pana acum nu as schimba nimic din ce a fost greu :), am tot ce putea sa fie mai frumos, dar as schimba din lucrurile care ar fi putut sa fie mai usoare.
Sunt zile in care nu mai pot... au inceput sa fie din ce in ce mai dese. Incep sa-mi pun la modul foarte serios problema ca s-ar putea intr-o zi chiar sa nu mai pot. Muncesc enorm... in majoritatea zilelor ajung acasa pe la 19. Tot ce ar fi trebuit facut in anul in care am lipsit... e nefacut si ma astepta ranjind de pe birou. Tot ce e nou de facut isi cere dreptul si nu stie ca sunt multe altele vechi nefacute. Am sinistru de multe de facut. Si mai mult decat orice am acasa un copil care nu stie ca mami trebuie sa si munceasca pentru ca altfel nu mai avem nici casa, nici masina, nici plimbat, nici mancare, nici medic privat, nici jucarii, nici hainute frumoase... Ea stie ca mami pleaca... a inceput sa invete ca mami se si intoarce, uneori doar ca sa mai petreaca o ora cu ea pana o pune la nani. Nu stie ca mami pleaca plangand si vine plangand, ca se duce la toaleta la serviciu pentru ca-i vine sa planga si sa urle de dorul ei. Am inceput sa ma duc acasa cand ea este afara ca sa nu-i mai aud pasii si scancetul la usa pana reusesc sa o descui, mi se rupe sufletul. Cred ca v-am mai spus... cine are senzatia ca a fost greu in sarcina sau cand a nascut... sau noptile nedormite... inseaman ca inca nu s-a intors la serviciu. Probabil ca daca aveti un bebelus care plange 12 ore pe zi o sa spuneti ca bat campii si ca ati da orice numai sa mai fiti o zi la serviciu, o sa ajungeti in ziua aia si o sa va faceti bucati bucatele. Efortul asta de a functiona, si de a functiona eficient, asa cu sufletul jumatate m-a obosit cat nici nu-mi imaginam ca este posibil.
Extenuare, epuizare, oboseala, stres, surmenaj, astenie.
Medical asa ii spune oboselii: astenie caracterizata prin epuizare fizica si psihica. Unii mai ii mai zic si lene. In cazul meu numai lene nu este, din cotra, este dorinta de a face prea multe. Si fac. Fac prea multe pentru un sigur om, dar sunt si eu om. Am eu o gluma ca Superman a murit si m-a lasat in locul lui. Draga Superman, am nevoie sa te resuscitezi si sa-ti iei postul inapoi pentru ca eu nu mai pot. N-am mai scris. De fapt am scris dar nu am apucat sa le mai corectez... Am 3 articole pe care incerc in fiecare zi sa le citesc si sa le corectez si nu apuc sa trec de 5 randuri... Sunt foarte obosita. Sfatul medicului este sa respectam programul de somn, sa facem activitate fizica regulata, sa evitam stresul, sa ne relaxam, sa mancam echilibrat si sa facem cure termale. ;)
Despre faptul ca nu am mai dormit real de vreo 2 ani v-am mai povestit... dar acum s-au adunat atat de multe. Sunt atat de obosita incat am zile in care nu-mi amintesc ce am facut de dimineata... plec dintr-o camera sa iau ceva si dupa doi pasi uit de ce am plecat, sunt atat de obosita incat uneori imi vine sa nu ma mai culc deloc, oricum ma trezesc mai obosita decat mai culcat. Recent Matilda a trecut printr-o eruptie dentara exploziva, timp de 3 saptamani s-a trezit de cate 5 ori pe noapte tipand si plangand... Nu stiu daca au fost numai dintii sau a fost si vreo neliniste, vreo spaima. O luam si o tineam in brate, ii vorbeam pana se linistea. Avea si momente cand dormea linistita. Mie situatia asta mi-a activat toate spaimele vechi... s-a dus si bruma de somn pe care-o mai aveam, n-am dormit aproape deloc. Una era cand avea o luna, doua, trei si nu dormeam de grija ei... acum are un an si doua luni... un an si doua luni in care 4 ore de somn legate sunt exceptii si minuni. Eu inca imi alaptez copilul si (normal) ca la orice manifestarea neplacuta a copilului primul gand se duce catre lapte. Opricum, daca alaptati, sa stiti ca laptele vostru e de "vina" pentru orice, are copilul colici, parturi, regurgitari, plange, stranuta, nu plange, nu stranuta... toti se uita cumva asa cu o spranceana ridicata catre sanul tau, sigur de acolo vine problema. Matilda nu a avut niciunfel de colici, nici abdominali nici nervosi, a avut ceva gaze dar o ajutam sa le elimine, a dormit de la cateva saptamani 8-10 ore legate pe noapte, a regurgitat dar in cantitati rezonabile si mai mult pentru ca manca haplica, a luat perfect in greutate, e mai inalta decat copiii mai mari cu 6-9 luni decat ea, suge si acum. Dar.. cu toate astea, de care sunt perfect constienta, blamarea laptelui matern este asa de puternic inradacinata undeva incat si eu ma gandesc ca aoleu plange ca nu-i mai ajunge laptele. Acum cel mai probabil a plans pentru ca i-au rasarit 3 dinti dintr-un foc. In seara in care am decis ca daca mai plange o noapte ii dau nurofen... s-a linistit, acum doarme iar 10 ore. Doamne ajuta!
Ea s-a linistit dar eu nu, consecintele acestei oboseli suplimentare se simt si se simt rau. De cateva zile am palpitatii puternice, mai ales noaptea, imi este foarte rau, am stari de voma si tot felul de alte stari vegetative. Ma doare capul, sunt ametita. Nu reusesc sa ma repliez deloc iar la munca sarcinile vin unele peste altele, acasa cum ajung o iau pe Matilda in primire, in week-end-uri suntem doar noi doua. De un an si doua luni functionez 24 din 24 si simt ca o sa-mi stea inima in loc.
Poate ca solutii sunt, or fi, eu nu le-am gasit sau nu le-am gasit la timp. Nu am cu cine sa o las pe Matilda, am petrecut singura cu ea luni de zile. Au fost saptamani in sir cand nu a fost nimeni altcineva sa stea 5 minute cu ea ca sa pot sa fac un pipi intreg. Poate ca vi se pare incredibil, dar asa este cand esti singur cu un copil mic. Si nu esti singur pana vine sotul de la serviciu, esti singur 24 din 24, 7 din 7, 31 din 31. In putinele momente libere pe care le aveam trebuia sa aleg intre sa dorm si eu, sa mananc sau sa ma spal. Prioritatile mele sunt putin inverse asa ca alegeam sa ma spal. Invariabil cand ieseam din baie copilul meu, de altfel foarte linistit, plangea. Bebelusii au un fel de senzor pus la usa baii, cum treci de ea li se aprinde un beculet si incep sa planga. Intr-un final am investit intr-un interfon... mare inventie si interfonul asta! A dezactivat senzorul copilului :))), dupa ce am luat interfonul nu a mai plans niciodata cand intram in baie. Refuz sa cred ca simtea chiar asa de tare nelinistea mea ca o lasam singura... probabil ca a fost domul Murphy si legile lui.
De curand am apleat la cineva care sa vina in weekenduri sa ma ajute. Mi se pare aberant cand ai o mama care sta la ea acasa tu sa apelezi la cineva contra cost sa vina sa stea cu copilul ca sa poti face ordine in casa... Poate si faptul ca obiectele sanitare din baie uitasera ca de fapt la origine erau albe m-a convins. Dar am lasat logica mea (se pare defectuoasa) de o parte si am zis multumesc pentru faptul ca sta cu fetita cat sunt eu la serviciu si am cautat o alta solutie pentru weekenduri. Asta am facut acum... probabil ca as fi putut sa o fac cu luni in urma, inainte sa ajung o epava. La fel de probabil ca as fi putut apela la cineva si cand Matilda era bebelus. Nu stiu cat va functiona aranjamentul, trambalez o prietena de la Ploiesti in fiecare weekend impreuna cu un copil de 5 ani. O sa vedem cat ne tin nervii si pentru combinatia asta :)). In rest sa aduc un strain sa stea cu ea inca nu am puterea. Am mai incercat cu cineva pentru curatenie... din pacate nu rezultau decat nervi si munca luata de la capat, asa ca am renuntat. Probabil ca as fi putut si sa plec peste noapte si sa dorm... probabil ca s-ar fi putut face multe. Eu am ales sa o cresc eu, sa stau cu ea, sa ma sacrific, doar sunt mama, nu?
NU. Cu mintea de acum imi dau seama ca nu ar fi trebuit sa fac chiar asa. Ar fi trebuit sa apelez si la ajutor atunci cand mi s-a oferit. Eu nu prea cer ajutorul, mai ales pe cel gratuit. Am traumele mele legate de scosul ochilor inca 10 ani de acum in colo pentru ca m-ai ajutat in cutare situatie. Daca nu esti capabil sa faci ceva pentru mine pentru ca asa simti mai bine nu mai face deloc. Si asta cred ca e valabil pentru orice om. Ti-ai asumat sa ajuti atunci tine-ti gura si lasa-l pe bietu om sa se bucure de ajutor.
Atunci cand era Matilda mica eram atat de concentrata pe ea, pe nevoile ei incat nu simteam nevoia sa mai fie cineva pe acolo. Era ok cand venea mama. In rest nu aveam starea necesara sa fiu si gazda, sa fac frumos, sa vorbesc. Cum ii spui unui prieten "auzi, tu vii sa ma ajuti dar nu vreau sa te vad sau sa te aud"? Asta simteam. Nu aveam dispozitia sa ma aranjez si sa imi pun haine civilizate, nu aveam energia sa fiu sub lupa cuiva. Nici nu stiu daca as fi fost sau daca pentru cine venea la mine conta ca m-am spalat pe cap sau nu, dar conta pentru mine. Si orice lucru din asta pus peste oboseala mea m-ar fi obosit si mai tare, asa ca am ales sa le fac pe toate singura. Stiu ca nimeni nu ar fi putut sa le faca mai bine decat mine :) dar uneori ar trebui sa ne mai multumim si cu mai putin binele facut de altcineva.
Ce as face acum diferit?
* in primul rand as intelege ca din postul de mama nu o sa ma dea nimeni afara, e pe viata!
* apoi as intelege ca in mamicenie nu e niciun concurs, nu te pune nimeni sa dai examene, nu stie nimeni oricum ce e mai bine pentru copilul tau si nu trebuie sa stie nimeni ce faci tu la tine acasa;
* as intelege ca daca imi fac timp si pentru mine asta nu inseamna ca sunt o mama rea, ci din contra;
* paradoxal, as intelege ca sunt si situatii cand poate ca o alta persoana i-ar face mai bine decat o mama terminata de oboseala, oricum nimeni nu are cum sa-ti iubeasca copilul mai mult decat il iubesti tu, dar se poate ca un strain cu bune intentii sa-i acorde o ingrijire la fel de buna;
* as dormi! copilul meu a fost si este un inger, as fi putut sa dorm nopti intregi inca de cand avea o luna... eu am ales sa o veghez;
* as primi ajutor;
* nu stiu daca as cere ajutor dar macar as lua asta in calcul;
* al lasa lapte in biberon sa-i dea altcineva si eu m-as odihni!
* m-as feri (asa cum am si facut-o) de mamele "model",
* mi-as asculta ca si pana acum orice instinct si semn care vine de la copilul meu;
* as cauta alta solutie legata de intoarcerea la serviciu.
Stiu ca de multe ori la orice sugestie venita de la cineva din jur legata de odihna voastra sau de timpul petrecut cu copilul ati raspuns "nu pot, alaptez", "nu pot, doarme cu mine". Probabil ca o sa-mi iau ceva injuraturi, dar mi le asum.
Alaptarea. Copilul meu a fost exclusiv alaptat pana la 6 luni si jumatate, este alaptat si acum 8 luni mai tarziu si a vazut lapte praf doar in primele 2 zile in maternitate si nici atunci la toate mesele. Alaptat de catre mine nu de vreo doica. Cred ca pentru noi doua asta a fost solutia optima. Nu cred ca ar fi existat o alta sursa de hrana mai buna pentru ea (eu inca de la inceputul sarcinii mananc foarte curat si echilibrat). Nu cred ca relatia noastra ar fi fost la fel de puternica fara aceasta daruire. La fel de bine nu cred ca as fi avut puterea sa trec prin toate daca nu as fi beneficiat de fericirea alaptarii. Dar cred si ca nu asta este soltuia pentru oricine. Eu nu sunt un om rau de somn, stiam ca pot sa o duc asa si cu 3 ore de somn pe noapte bine mersi si un an. Nu toti oamenii sunt asa, sunt persoane care dupa 2-3 zile de nesomn sunt deja in frison de oboseala si nu mai gandesc coerent, deci nu cred ca pentru o astfel de persoana alaptatul exclusiv este o varianta optima. Cu siguranta va avea nevoie de cineva care sa intre schimbul doi. Ideea in care peste noapte pui lapte in biberon nu este una realista, cel putin nu in primele luni. Si daca nu m-as fi trezit ca sa o alaptez oricum o faceam pentru ca trebuia sa scot din laptele in exces. Mie mi se angorjeaza sanii (adica se intaresc dureros) si acum, dupa un an si de alaptat. In primele 6 luni dupa 4 ore erau deja insuportabili asa ca daca nu manca ea trebuia sa ma ocup eu de pompat. In mod normal in cateva saptamani fluxul de lapte ar trebui sa se "adapteze" nevoilor copilului, nu se intampla mereu asa, de multe ori este prea putin, alte ori este prea mult. Probabil ca nu toate femeile sunt la fel de "norocoase" dar cu singuranta nimeni nu rezista 8 ore cu sanii plini, nu mai spun ca te poti pricopsi cu o mastita de toata frumusetea. Asa ca este foarte posibil sa fie nevoie sa apelati (si) la laptele praf, nu va fi sfarsitul lumii! Nu o sa va arda nimeni pe rugul mamelor "criminale" care nu-si alapteaza copilul, si NU, nu veti avea un copil redus mintal si bolnavicios pentru ca i-ati oferit si lapte praf. Apoi daca alaptati la cerere si nu la program povestea aia cu reglatul fluxului de lapte va ramane fix o poveste, Matilda manca ziua cam la 4 ore si noaptea la 8, dar putea la fel de bine sa doarma 10.. sau ziua sa vrea la 5 ore.
Exista acum o "secta" a mamelor naturiste cumva. O dileala la moda. Pfff ce cuvinte dureee. Mi le asum. E o dispozitie generala sa fim maniaci intr-o directie. Daca nu suntem maniaci cu ordinea suntem cu sportul, daca nu suntem cu munca suntem cu mancarea, dar daca nu suntem maniaci in ceea ce priveste cresterea copilului degeaba ne-am mai apucat. Copilul trebuie nascut cu surle si trambite, copilul trebuie alaptat la cerere pana la ... completati voi ca eu am pierdut sirul anilor, apoi copilul trebuie carat in diverse sisteme de purtare (chiar daca ele deja fuge pe propriile picioare si deja catareste jumatate din greutatea mamei), copilul trebuie sa fie eco/bio, sa faca pipi si caca doar in scutece refolosibile siiiiiii, mai ales, copilul trebuie sa doarma cu parintii in pat. Daca nu doarme o sa-l manance lupul din padure, o sa-l rapeasca Ali Baba sau va ajunge un handicapat emotional nesigur pe el si pe cei din jur. Ca unele persoane cred asta e una, faptul ca s-au si adunat in grupuri e cumva preocupant, dar ca terorizeaza si isi impun ideile cu asa o vehementa si altor parinti mi se pare agresiune si nesimtire. Na ca am zis-o! Sfatul meu este sa va feriti de aceste "grupuri de sprijin", incercati sa va informati din surse neutre si apoi sa faceti cum credeti ca este mai bine pentru voi. Cunosc mame care au suferit drame si depresii pentru ca nu au putut alapta iar alaptatoarele din jur le haituiau efectiv cu sfaturi si exemple care nu aveau nicio legatura cu viata sau copilul lor.
Copilul nu TREBUIE nimic. Copilul se iubeste si se ingrijeste cu cel mai pur bun simt posibil. Copilul se creste cum simti. Daca simti sincer si o faci cu convingere el va simti si ii va fi foarte bine. Eu cred in ideile unei stiinte numite maternologie, o sa va povestesc eu si despre asta. Eu cred in copil si in nevoile lui. Nu cred in reguli, in trenduri, in manii si marketing. Am vazut ca Matildei ii merge excelent cu laptele meu, atunci am alaptat-o. Am alaptat-o si in primele 2 luni in care mameloanele mele s-au incapatant sa nu se mai formeze si bietul meu copil nu se putea prinde de ele. Am alaptat-o si atunci cand era in puseu de crestere si manca la 2 ore zi si noapte cate 2-3 saptamani. Am alaptat-o si cand i-au crescut dintii de sus (3 la numar) si nu stia cum sa suga cu ei si-mi provoca niste rani adanci din care curgea sange (da se poate intampla si asta). O alaptez si acum chiar daca asta inseamna sa nu am niciun fel de timp pentru mine, sa nu pot pleca nicaieri fara ea. Am ales asa pentru ca asa ne-a fost mai bine. Am stiut ca asta ne va ajuta pe amandoua mai ales acum cand suntem putin timp impreuna, e darul meu pentru ea.
Dar am stiut si cand sa zic stop, probabil ceva mai tarziu decat era sanatos. Cand avea cam 6 saptamani, iar eu nu dormisem aproape deloc, ajunsesem sa nu mai stiu cum ma cheama, la propriu. Imi amintesc ca stateam cu ea in brate pe marginea patului si nu mai aveam niciun gand in cap, nu mai stiam nici cum ma cheama. Ma uitam la mama si o intrebam asa din cand in cand "da' pe mine cum ma cheama?". S-a speriat biata femeie... a vrut sa-mi ia copilul din brate, dar Matilda era singura mea legatura cu realitatea in momentul ala, tot ce mai stiam era ca e copilul meu si atat. Atunci mi-am dat seama ca sunt pe un drum gresit, ca nu o sa-mi ridice nimeni statuie de martir daca o sa mor de oboseala asa ca am pus frumusel lapte in biberon si am dormit peste o masa de a ei. Am repetat asta cateva zile si mi-am mai revenit. Nu s-a intamplat nimic cu lactatia mea, o masa pusa in biberon nu omoara lactatia. Matilda nu a uitat sa suga la san, mai rau ii "deturneaza" suzeta decat biberonul. Copilul meu nu m-a uitat, nici nu a plans, nici nu a fost omorat de mama cand i-a dat din biberon. Probabil ca in curand am sa renunt la alaptatul de dimineata, o sa o facem treptat. Nu cred ca trebuie sa ma justific cumva nici in fata celor care fac ochii cat cepele "inca o alaptezi???" nici in fata celor care zic ca ar fi pacat sa nu o mai fac. Eu cred ca am ajuns amandoua in punctul in care trebuie sa renuntam la aventura asta, deja dimineata da semne ca nu-i mai trebuie, sigur ca mi se pare ceva trist dar si mai trist ar fi sa-mi crape capul de obosita. :)
Dormitul. Copilul meu a dormit, a priceput foarte repede cum e cu ciclul zi/noapte si dormea somn de noapte intins. Am culcat-o inca de la inceput in patutul ei in camera cu mine. Nu am adormit-o niciodata in brate. O puneam la ea in patut si stateam cu mana pe burtica ei pana adormea. Copilul meu nu a plans niciodata noaptea in acea perioada, zambea si plescaia satisfacuta prin somn. Iar asta se intampla pentru ca se simtea la fel de in siguranta, nu pentru ca "invatase" sa nu planga, avea doar 7 zile cand am ajuns acasa. Un bebelus cu nevoi si le face auzite. Apoi am scurtat aceste perioade de stat cu ea si se culca singura la somnicurile de zi si cu mine langa ea seara (ca-mi era mie drag sa o vad cum adoarme). Daca adormea la san o tineam 10-15 minute (cam atat este primul ciclu de somn) inainte sa o pun in patut, asa evitati trezirile acelea mult invocate. Nu am facut niciodata curse de leganat cu ea prin casa. Pe la 2 luni jumatate copilul meu deja masura mai mult decat latimea patutului si se misca foarte mult, se invartea 360 de grade in patut. Fiind asa de lunga se intepenea intre cele doua laturi si se trezea suparata. Nu a functionat niciun sistem de limitare a miscarilor, poate doar daca o puneam intr-o camasa de forta intre doua caramizi. Atunci a trebuit sa o iau cu mine in pat. Nu cred in teoriile cospleeping-ului, sincer nu cred. Copilul meu era la fel de linistit si de increzator ca mami e acolo mereu si cand dormea la ea in patut. Cred insa ca acomodarea bebelusului in alta camera nu este tocmai buna si nici practica. Dar sunt oameni care au un somn atat de sensibil incat nu pot dormi cu altcineva in camera, nu mai spun in acelasi pat. Eu sunt asa. Ghinion :). Am ales sa doarma Matilda si eu mai putin, oricum nu prea dormeam nici fara ea in pat. Acum dormim amandoua in patul meu, de fapt ea doarme... pe capul meu cumva, o mut de 10 ori pe noapte. Asa doarme ea "plimbat". Noroc ca eu dorm foarte linistit asa ca ne intelegem :)). Aici ne-a dus realitatea de fapt, nu asa am pronit, ne-am adaptat. Insa simt nevoia sa dormim separat pentru ca odihna mea este la fel de importanta. Daca ar fi fost si un tata cu noi in patul ala nu stiu daca as mai fi procedat la fel. Nici aici nu am simtit vreo clipa ca este ceva de mandrie sau de rusine in vr-una dintre variante. A fost cum era mai bine pentru noi in situatia data.
Purtarea. Plange copilu, face copilul.... ia un sling! Este posibil ca bebelusul sa se linisteasca cand il purtati in brate, din nefericire sunt unii care nu se linistesc cu nimic. E cumva reconfortant pentru parinte ca face totusi ceva pentru copilul care plange isteric. Sunt si copiii care urasc orice sistem de purtare mai ales in perioadele calde cand numai de un strat de material in plus nu mai au nevoie. Apoi sunt copilasi foarte linistiti, cum este al meu, cand e cel putin bizar sa iei un copil care doarme zambind in patut si sa-l cari dupa tine prin casa ca asa e la moda. Acum o mie de ani sau si acum in zonele unde omul traieste in coliba, copilul era purtat din motive de siguranta, ti-l gasea lupu' si-l cam manca. Era purtat si din motive de maini libere pentru ca femeile aveau multe alte lucruri de facut. Eu am si sling si marsupiu, extrem de putin folosite. Mi-am tinut copilul in brate atata timp cat era treaz si i-am oferit tot alintul din lume, cand dormea era la ea in patut. N-a dormit niciodata legata de mine sau pe mine. Probabil ca daca avea reflux pronuntat sau regurgita mult as fi recurs la o pozitie de somn cat mai verticala. Oricum si in aceste situatii exista alte solutii decat culcatul copilului pe parinte luni de zile. Mai departe de aici nu m-a tinut nici fizicul, am hernie de disc, caratul celor 11 kg de copil miscator in marsupiu ar insemna paralizie sigura. Asa ca draga mea fetita, daca la maturitate o sa ai probleme de intimitate si legaturi afective sa stii ca este pentru ca mami nu te-a carat legata de ea si la wc. Glumesc, evident. Eu zic sa fim realisti si sanatosi la minte. Cand situatiile sunt de asa natura luam copilul cu noi intr-un marsupiu, cand doarme linistit in patut si noi avem treaba prin casa nu-l atarnam de noi ca sa ne ducem sa calim ceapa.
Nasterea. E un alt curent de "naste cum simti" :). Nu stiu de ce acest cum simti se indentifica in mod absolut cu nascutul natural. Poate ca o mama simte ca ea nu poate si nu pentru ca este ignoranta sau comoda, ci pentru ca pur si simplu se cunoaste si stie ca nu este capabila de asta. Eu zic sa o impuscam :), ce tupeu pe capul ei sa simta asa. Poate ca dupa o sarcina foarte grea si extenuanta ideea unei nasteri naturale, oricat de dorita ar fi ea, nu este tocmai o idee buna. Nu mai suntem nici pe departe oamenii originari, suntem unii alterati de miile de ani de "civilizatie", sunt femei care nu mai pot sau au uitat sa nasca. Eu as zice ca atata timp cat iti respecti copilul si momentul venirii lui pe lume totul o sa fie ok. Stiu ca exista si cealalta extrema, femeile care se duc pe data de 1 la cezariana pentru ca asa suna frumos, sa fii nascut pe 1, chiar daca mai au 2 saptamani pana la termen. Cred ca s-au lamurit si singure de "beneficiile" unor astfel de alegeri (lactatie intarziata sau deloc, copii imaturi nervos care plang groaznic cu lunile, etc.). Mai sunt si situatiile medicale in care orice ar simti mama o nastere naturala nu se poate. Eu am nascut vaginal, fara anestezie epidurala, la termen, dupa 26 de ore de travaliu, 6 dintre ele in maternitate, cu epiziotomie (din pacate inutila). Am simtit sa fac asta din tot sufletul si corpul meu. Am fost absolut convinsa ca Matilda o sa stie sa se nasca si ca daca las lucrurile in voia lor se vor intampla minunat. Din pacate nasti intr-un spital inrolat intr-un sistem care a uitat ca nasterea este un proces fiziologic natural si firesc. Una peste alta am facut ce am simtit, eu nici nu sunt genul de om care sa fie intimidat de autoritate (medici), din contra. Acum daca tu nu ai simtit asa sau nu ai putut nu inseamna ca esti exclusa din conspiratia-secreta-a-mamelor-minunate. Cine stie si cele pentru care nasterea prin cezariana a fost (doar) un capriciu ce probleme ascund in sufletul lor.
Eu am trecut prin toate, in marea majoritate a ocaziilor singura... uneori din optiune, alteori din nevoie, nu faceti la fel ca mine. Impartasiti, cereti, spuneti cu toate cuvintele. Nu cadeti nici in cealalta extrema a neputineti si a dependentei de cineva. Armonizarea cu bebelusul se face in momentele de liniste si intimitate, prea multi oameni in jurul vostru, toti plini de pareri si sugestii, va vor face mai mult rau decat bine. Invatati sa spuneti cand ceva va deranjeaza si sa va impuneti parerile. Impuneti respect fata de relatia dintre voi si copilul vostru. Incercati linia de mijloc, o sa calcati de suficient de multe ori si pe langa, dar priviti in fata catre un punct fix. O mama extenuata si martirizata pe altarul maternitatii nu-i va folosi la nimic copilului vostru.
Daca simptomele se agraveaza, daca sunt semene de depresie, tu sau cei din jur ar trebui sa cereti ajutor specializat pentru tine. Nu vreti sa deveniti o statistica in buletinul de stiri.
Fiti mame bune!
